Duminica, 12 noiembrie, de la ora 14h00, vă invităm la conferinţa

„Creştin în lumea de azi”

cu

părintele Ilarion Dan
de la Mănăstirea „Sfânta Cruce”

Vă aşteptăm la noua adresa:

Sint-Jansbergsteenweg 44A 
3040 HULDENBERG (Loonbeek)

„Dorul duhovnicului nu e să le meargă bine fiilor duhovnicești, ci ca toți să cunoască pocăința”

Interviu realizat de Benedict Both pentru“Arthos”– revista ASCOR Cluj

– Cum devine o parohie o familie întru Hristos?

Aș pleca invers, de la ceea ce e familia, despre genul de relații care există într-o familie. În primul rând, într-o familie trebuie să fie un tată și o mamă pentru ca eu să devin fiu. Dacă vorbim despre o  echivalență, atunci și în parohie trebuie să fie același lucru. Tatăl e duhovnicul (cred că nu pot fi mai mulți preoți într-o parohie autentică- aşa cum nu poate fi decât un tată într-o familie, tot aşa nu poate fi decât un preot, un duhovnic într-o parohie). Iar mamă e Biserica, e parohia – ca expresie concretă, locală, a Bisericii. Suntem o parohie cei care ne adunăm într-o biserică cu un scop: de a deveni mădulare ale lui Hristos.

Conștiința apartenenței la o familie este iarăși un element important. E de datoria mea ca, în momentul în care “am deschis ochii” în Biserică, să încep – mai întâi de toate – să caut un duhovnic, apoi prin el să-mi găsesc comunitatea sau parohia. Aceasta e perioada căutărilor mele. În momentul în care simt că printr-un duhovnic pot să aud mai limpede glasul lui Dumnezeu, în care simt că acolo pot să mă nasc, să cresc duhovnicește, mă opresc și de aici încolo începe o altă nevoință. Până aici a fost o nevoință a căutării, care presupune rugăciune şi încordare; în primul rând, trebuie să îți dorești lucrul acesta, să te rogi pentru asta. Odată găsit duhovnicul, respectiv parohia, începe o altă nevoință. Când zic “duhovnic” mă refer și la un ieromonah în jurul căruia se poate crea o parohie (în sensul iniţialal cuvântului „parohie”, adică de  loc unde oamenii se adună împreună, rămânând totuși străini, străini de lumea aceasta, cultivând conștiința că de fapt suntem cetățeni ai Cerului, ai Raiului, cu rădăcinile în Cer). Este nevoința de a crede că Nu voi M-ați ales, după cum le spune Mântuitorul apostolilor, ci Eu v-am ales pe voi. Până la un punct aleg eu, dar în momentul în care am ajuns acolo, convingerea mea trebuie să fie că de acum înainte nu mai pot pleca din acel loc fără a suporta niște consecințe dureroase, pentru că acolo trebuie să se ducă lupta mea, deoarece nu eu mi-am ales frații sau familia duhovnicească, ci Dumnezeu ne-a ales, ca să învățăm împreună dragostea. Până la urmă, acesta e rostul parohiei.

„Dorul duhovnicului nu e să le meargă bine fiilor duhovnicești, ci ca toți să cunoască pocăința”

Interviu cu Părintele Ciprian Grădinaru, preot al Parohiei “Toți Sfinţii”, Belgia

Interviu realizat de Benedict Both pentru“Arthos”– revista ASCOR Cluj

– Cum devine o parohie o familie întru Hristos?

A ctitori o biserică pare a fi  o simplă acţiune prin care un om sau un grup de oameni decid să construiască un nou lăcaş de rugăciune. Dar ce înseamnă aceasta,  dincolo de ziduri ?

A ctitori înseamnă a alege o bucăţică din pământul acesta frumos  (făcut "bun foarte" de Dumnezeu odinioară, dar pe care omul, prin cădere, l-a întinat cu atâtea necurăţii şi păcate), a o curăţi, a o înfrumuseţa cu tot ce poate omul mai bun, a o binecuvânta şi a o dărui înapoi lui Dumnezeu:  loc de întâlnire cu El, cu fraţii Lui - adică fraţii tăi, cu întreaga Biserică. Palat dumnezeiesc înălţat între ruinele unei lumi care apune. Cer pe pământ.

Iată acum, după şase ani şi jumătate de slujire în biserica mănăstirii „Acoperământul Maicii Domnului” din Vedrin, la a cărei întemeiere Domnul a rânduit să fim părtaşi, parohia "Toţi Sfinţii" e chemată să zidească un nou loc de întâlnire,  o nouă lucrare de vestire a Împărăţiei lui Dumnezeu, în Huldenberg, lângă oraşul Leuven.

Dacă ajută Domnul şi încheiem lucrările absolut necesare, cu binecuvântarea Mitropolitului nostru, duminică, 8 octombrie, vom sluji  prima Liturghie în noua biserică, la adresa:

Sint-Jansbergsteenweg 44A 
3040 HULDENBERG (Loonbeek)

"Un glas care te cheamă – 
Părintele Gheorghe Calciu” 

Bruxelles, 6-7 mai 2017 
Libraria UOPC: Avenue Gustave Demey, 14/16, 1160 Bruxelles, etajul 1

Asociaţia „TRIADA” vă invită la un eveniment de excepție, organizat în memoria Părintelui Gheorghe Calciu.
Informaţii despre program şi accesul în sală sunt disponibile aici.

( Interviu aparut in revista "Familia ortodoxa", aprilie 2017)

- Părinte, aș vrea să revenim la programul de Duminică din parohia sfinției voastre. Cum se încheie o astfel de zi cu adevărat „a Domnului”?

- După ce ne-am tras sufletul împreună cu fraţii şi surorile la „momentul filocalic”, cei care mai putem rămâne mergem iar în biserică să facem Paraclisul Maicii Domnului, la al cărei ajutor alergăm mereu. După care luăm şi o mică gustare împreună, ca şi cină. Şi iar mai stăm de vorbă, că tot nu ne vine să ne despărţim. După cum tot ne spune o soră, de câte ori chiar trebuie să plecăm spre case: „Omul nu e făcut să se despartă, ci să se întâlnească!”.

Îmi amintesc că, după o priveghere, se făcuse târziu, dar nu ne mai înduram să ne despărţim. Cu nişte surori venise şi o doamnă grecoaică pe care o spovedesc, care asista la discuţiile noastre neînţelegând nici un cuvânt, desigur. Când, într-un final, am plecat spre casele noastre, o soră şi-a cerut iertare pentru întârziere, însă doamna din Grecia îi spune: „Fii cu pace, mi-a fost aşa de bine aşteptându-vă şi uitându-mă la voi: cred că aşa e Raiul – o stare de bucurie veşnică, din care nu-ţi mai vine să mai pleci!”.

Va invitam la un pelerinaj pe urmele Sf. Vincent de Soignies in data de sambata, 18 martie 2017.
RDV la ora 11h00, la colegiala din Soignies: Grand'Place 7060 Soignies.

Va asteptam!

Interviu aparut in revista "Familia Ortodoxa", martie 2017

După cum spuneam şi în numărul trecut al revistei, ne-am bucura să vedem cât mai multe parohii precum cea a „Tuturor Sfinţilor” din Belgia. Căci, după cum veţi vedea şi în continuarea discuţiei noastre cu Părintele Ciprian, „după roadele lor îi veţi cunoaşte, că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune“ ^{Matei 7:17-18} Este parohia inima Bisericii care trebuie să bată în viaţa fiecărui membru al ei? Răspunsul îl primim de la această minunată comunitate de români care, în mijlocul unei Europe seculare, nu uită să pomenească numele lui Dumnezeu. (G.F.)

— Ne-aţi vorbit despre principalele trăsături ale unei parohii autentice. Dar cum putem lucra toate acestea, Părinte? De unde începem?

– Desigur că temelia a toate cele vorbite rămâne pocăinţa fiecăruia, lupta cu sinele bolnav, schimbarea fundamentală a vieţii. Cu cât un om îşi plânge mai mult păcatul, cu atât primeşte tot mai mult har ca să lupte cu omul vechi din el şi simte nevoia să îşi mărturisească tot mai des păcatele, neputinţele, de multe ori pe zi în rugăciune şi, periodic, duhovnicului. Îşi asumă tot mai mult din căderi şi se foloseşte tot mai mult de spovedanie. Când merge la duhovnic nu se mai justifică pentru păcat, nu mai acuză pe aproapele, pe duhovnic sau chiar pe Dumnezeu pentru nefericirile şi păcatele lui. Nu mai merge nici să povestească duhovnicului întâmplări din viaţa lui – contexte care nu fac decât să dilueze conştiinţa păcatului – ori să spună: „Ştiţi, Părinte, fac şi eu păcate ca toţi oamenii” sau „Eeei, n-am omorât pe nimeni!”. Cine face aşa nu ştie, de fapt, să se spovedească, n-are nici un folos din mersul la duhovnici. Nu trăieşte pocăinţa. Nu e viu duhovniceşte. Dacă nu-şi schimbă fundamental atitudinea, smerindu-se şi recunoscându-şi boala, nu va fi parte nici din parohie, nici din Biserică.

La spovedanie mergem să ne împăcăm cu Domnul (după ce I ne-am făcut vrăjmaşi păcătuind), să ne asumăm lipsurile noastre, să învăţăm să asumăm şi lipsurile celorlalti şi, mai ales, pocăindu-ne, să ne unim din nou cu Sfânta Biserică – deci şi cu fraţii noştri din parohie, după cum spune rugăciunea de dezlegare de după mărturisire. Când omul se pocăieşte, începe să se vadă sub ceilalţi şi se va bucura şi se va odihni îndrăgindu-i, ajutându-i, slujindu-i, întărindu-i sau, pur şi simplu, răbdându-i.

Doar aşa pot deveni „de un cuget” cu fraţii mei, şi atunci nu voi mai fi luptat de invidie când lor le e bine, iar bucuria lor şi harul primit de ei vor deveni şi ale mele. Doar aşa pacea cu fratele meu îmi devine foarte preţioasă, căci voi înţelege ce zice Sfântul Pavel când îndeamnă să nu ne certăm pentru lucruri mici: orice lucru e mic, în raport cu dragostea, unitatea, comuniunea!

UPDATE 28 februarie 2017:

Dupa cum va anuntam, Domnul ne-a daruit sansa sa ne cumparam propria biserica.
Multumita dragostei voastre, rugaciunilor si ajutorului financiar oferit, am reusit sa strangem suma necesara achitarii taxelor (catre stat si notar) la cumparare. Insa drumul pana la a putea converti cladirea in biserica si scoala este anevoios, caci, pe langa creditul pe care parohia trebuie sa-l achite in urmatorii zece ani pentru cumpararea propriu-zisa, mai sunt necesare importante lucrari de renovare, reamenajare si securizare a imobilului. Ne-am bucura daca ati putea participa si dumneavoastra la aceasta citorire "domneasca" (caci numai Domnii au mai ctitorit biserica si scoala in istorie :-)  ), ajutand dupa puteri, si transmitand apropiatilor aceasta rugaminte. 

Datele pt virament:

Cont (IBAN): BE03 3631 2661 8584
BIC/SWIFT: BBRUBEBB
Beneficiar: ASBL PORTS

Interviu publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 97/Februarie 2017

Citeam într-o carte a Părintelui Sofronie (Saharov) că, la un moment dat, Sfântului Siluan i-a scris o rusoaică stabilită în Franţa. Îi cerea să se roage pentru ea, să nu fie nevoită să lucreze în vreun oraş unde să nu poată să ajungă la biserică. Îi mărturisea Sfântului Siluan că nu ştia ce e iadul, căci nu citise prea multe, dar şi-l închipuia ca pe viaţa modernă: plin de confort, doar că fără rugăciuni şi Biserică. Citind acestea, m-am gândit că şi compatrioţii noştri din Occident trăiesc în iadul necredinţei celor din jur. Şi atunci mi-am amintit de povestea pe care acelaşi Părinte Sofronie o spunea adesea, a omului care, după moarte, ajuns în iad, a început să-şi construiască o biserică. La început, diavolilor nu le-a venit să creadă; apoi, convingându-se că omul era chiar serios şi voia să-şi împlinească ideea, au făcut consiliu şi l-au aruncat afară din iad, expediindu-l în Rai.

Aceste lucruri mi-au venit în minte atunci când gândurile mi s-au îndreptat către prietenii noştri din Belgia care au ctitorit acum şase ani o mănăstire, iar acum trebuie să facă iar planuri ca să construiască o nouă biserică: chiar îşi doresc Raiul! Aşa se face că l-am sunat iar pe Părintele Ciprian Grădinaru, şi am început să „analizăm” împreună planurile lor…

- Părinte, de când ne-am cunoscut, mi s-a părut că unul dintre subiectele cele mai dragi de discuţie vă este cel al parohiei. Vă e drag să vorbiţi despre parohia dumneavoastră?

– Aşa e. Mi-e drag să vorbesc despre parohie pentru că, aş putea spune, mi-e dragă Biserica lui Hristos. Şi am înţeles că realitatea fundamentală a Bisericii este reprezentată de parohia (sau obştea monahală, dacă e vorba de monahi) din care fac parte, de „biserica locală”, cum i se spune – adică acea comunitate de creştini care ne adunăm într-un anume loc Duminică de Duminică, Liturghie de Liturghie, ca să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, unindu-ne cu El, devenind noi înşine Trupul Lui. Nu pot trăi Biserica în abstract, ci doar fiind bine integrat în parohia mea, asumând-o, înţelegând importanţa acestei apartenenţe. Când fac cu adevărat parte dintr-o anume parohie, fac cu adevărat parte din Biserica Ortodoxă. Parohia mea reprezintă expresia esenţială a Bisericii, şi e identică cu toate celelalte Biserici locale, datorită faptului că parohia-obştea mea mărturiseşte credinţa episcopului meu, iar episcopul meu se găseşte în comuniune de credinţă cu ceilalţi episcopi ai celorlalte Biserici locale. Pentru asta, e foarte important ca parohia din care fac parte să fie autentică.