Interviu
„Dorul duhovnicului nu e să le meargă bine fiilor duhovnicești, ci ca toți să cunoască pocăința”
Interviu realizat de Benedict Both pentru“Arthos”– revista ASCOR Cluj
– Cum devine o parohie o familie întru Hristos?
Aș pleca invers, de la ceea ce e familia, despre genul de relații care există într-o familie. În primul rând, într-o familie trebuie să fie un tată și o mamă pentru ca eu să devin fiu. Dacă vorbim despre o echivalență, atunci și în parohie trebuie să fie același lucru. Tatăl e duhovnicul (cred că nu pot fi mai mulți preoți într-o parohie autentică- aşa cum nu poate fi decât un tată într-o familie, tot aşa nu poate fi decât un preot, un duhovnic într-o parohie). Iar mamă e Biserica, e parohia – ca expresie concretă, locală, a Bisericii. Suntem o parohie cei care ne adunăm într-o biserică cu un scop: de a deveni mădulare ale lui Hristos.
Conștiința apartenenței la o familie este iarăși un element important. E de datoria mea ca, în momentul în care “am deschis ochii” în Biserică, să încep – mai întâi de toate – să caut un duhovnic, apoi prin el să-mi găsesc comunitatea sau parohia. Aceasta e perioada căutărilor mele. În momentul în care simt că printr-un duhovnic pot să aud mai limpede glasul lui Dumnezeu, în care simt că acolo pot să mă nasc, să cresc duhovnicește, mă opresc și de aici încolo începe o altă nevoință. Până aici a fost o nevoință a căutării, care presupune rugăciune şi încordare; în primul rând, trebuie să îți dorești lucrul acesta, să te rogi pentru asta. Odată găsit duhovnicul, respectiv parohia, începe o altă nevoință. Când zic “duhovnic” mă refer și la un ieromonah în jurul căruia se poate crea o parohie (în sensul iniţialal cuvântului „parohie”, adică de loc unde oamenii se adună împreună, rămânând totuși străini, străini de lumea aceasta, cultivând conștiința că de fapt suntem cetățeni ai Cerului, ai Raiului, cu rădăcinile în Cer). Este nevoința de a crede că Nu voi M-ați ales, după cum le spune Mântuitorul apostolilor, ci Eu v-am ales pe voi. Până la un punct aleg eu, dar în momentul în care am ajuns acolo, convingerea mea trebuie să fie că de acum înainte nu mai pot pleca din acel loc fără a suporta niște consecințe dureroase, pentru că acolo trebuie să se ducă lupta mea, deoarece nu eu mi-am ales frații sau familia duhovnicească, ci Dumnezeu ne-a ales, ca să învățăm împreună dragostea. Până la urmă, acesta e rostul parohiei.
– Care este cheagul care ține o parohie vie, unită și lucrătoare?
În primul rând, cred că e lucrarea duhovnicului, care trebuie să-și împlinească lucrarea cu înțelegere, știind ce face, având un plan, ajutându-i pe oameni să înțeleagă diferența dintre mijloace și scop în viaţa duhovnicească. Scopul este aflarea lui Hristos, unirea cu El, iar toate celelalte pe care le trăiesc în plan personal, în plan comunitar, sunt de fapt mijloace. Aceasta ar trebui să fie principala preocupare a duhovnicului, să-i ajute pe enoriaşi să se nască întru Hristos, după cum le scrie Sfântul Apostol Pavel galatenilor: “O, copiii mei, pentru care sufăr iarăşi durerile naşterii, până ce Hristos va lua chip în voi!” Nu-i lucru ușor, dar fără conștiința unei “maternități” perpetue, ca să zic aşa, preotul nu poate deveni duhovnic adevărat. Iar fără un duhovnic care să lucreze, nici parohia nu poate fi autentică.
El va trebui neîncetat să aibă o perspectivă personală, o relație personală cu fiecare dintre fiii duhovnicești. Mai apoi trebuie să aibă în vedere ansamblul parohial, caracteristicile comunității. Pe acest aspect am insistat foarte mult aici la parohia noastră. În general, din păcate, mulți trăiesc în mod magic credinţa. Au transformat Ortodoxia în religie și trăiesc magic relația cu Dumnezeu, în sensul că: „îți dau, îmi dai; fac anumite lucruri (post, mers la biserică, în pelerinaje etc.), şi, în schimb, aștept de la Dumnezeu anumite lucruri”. Și raportarea la duhovnic e de foarte multe ori viciată de o astfel de înțelegere. Oamenii pot dezvolta chiar şi în Biserică niște relații individuale, egoiste: „eu cu părintele meu, eu cu Liturghia mea, eu cu rugăciunea mea”, în timp ce Hristos vrea să ne învețe ca toți să fim una, așa cum spune în rugăciunea din ultima Lui seară cu ucenicii. Cel mai înalt gând al lui Dumnezeu pentru om este acela cuprins în cuvântul Poruncă nouă vă dau vouă, să vă iubiți unii pe alții. Fiul se roagă Tatălui ca toți să fie una. Niciodată nu o să pot deveni una cu fratele meu dacă nu-l cunosc în primul rând, apoi dacă nu fac vreun efort în sensul acesta. De pildă, nu o să ajung niciodată în Australia dacă nu fac tot ce trebuie, în sensul de a mă interesa unde e, de a vedea ce curse aeriene sunt sau de a mă gândi să iau un vaporaș sau ceva. La fel e și cu relația dintre oameni. Nu o să pot niciodată deveni una cu ceilalți, dacă nu o să îmi propun lucrul acesta și dacă nu o să vreau să aflu cele care trebuie făcute și dacă nu o să lupt ascetic, perseverent, pentru a le îndeplini.
– În ce constă jertfa duhovnicului, a preotului paroh, pentru menținerea familiei sale duhovnicești unite și vii?
Sfântul Siluan Athonitul spune: „Să te rogi pentru alții înseamnă să-ți verși sângele”. În primul rând, acest lucru e necesar, apoi este o luptă neîncetată de a te pune mai jos decât cei care vin la tine. Zicea Părintele Sofronie Saharov că, dacă vrei să ajuți pe cineva, în felul acesta trebuie să-l privești pe om: așezându-te mai prejos decât el, smerindu-te în fața lui și astfel omul va simți că nu vine la duhovnic să fie judecat, ci primit, primit de Hristos prin duhovnic în primul rând. Aceasta este o formă de jertfă. Mai sunt consecințele care decurg de aici, de a nu le căuta pe ale tale, ci pe ale celorlalți. Când zic rugăciune pentru cei din parohie mă gândesc în primul rând la faptul că dorul duhovnicului nu e doar să le meargă bine fiilor duhovnicești – să ia examene, să fie sănătoşi, să aibă salarii bune -, ci ca toți să cunoască pocăința, mântuirea. Doar prin pocăință omul Îl poate cunoaște pe Hristos. Dar înfăptuirea acestei lucrări înseamnă să nu-ți mai aparții. Energia, timpul, familia nu mai sunt ale tale, le împarți cu cei din parohie, te dai lor. Iar familia duhovnicului trebuie să asume şi să poarte şi ea crucea aceasta, uneori tare grea, şi de aceea enoriaşii ar trebui să lupte în orice fel ca şi ei să îşi odihnească şi întărească – mai ales prin rugăciune – duhovnicul şi familia lui. Căci nu e lucru mai trist decât un preot cu râvnă dar mâhnit (și, prin urmare, legat la mâini într-un fel) [din cauza] ispitirilor care vin din invidie, egoism si alte lucrări pătimașe ori demonice de la cei din casa lui: o preoteasă care vrea sa-l depărteze de propria familie sau enoriași, un copil răzvrătit etc.). Poate cel mai simplu spus, așa cum tot Părintele Sofronie afirmă, e că jertfa duhovnicului înseamnă ca el dăruiește din viața lui celor care vin la el, iar ei îi dau din moartea lor (vorbim, desigur, de cele duhovniceşti: viaţa Duhului, respectiv moartea păcatului). Pentru că, cel puţin la început, puțini sunt cei care vin să împărtăşească la mărturisire din bucuriile lor cu Hristos. Slavă lui Dumnezeu, în ultima vreme, primesc şi multe mângâieri de genul acesta. Însă mult timp cei care veneau la mine veneau cu multă mâhnire, cu multă amărăciune, cu multă derută. Atunci, rugându-te pentru cel care suferă în faţa ta, îl iei pe umerii tăi și simți, așa cum se zice, că ciucurii de pe epitrahilul preotului reprezintă sufletele celor pe care i-a luat pe umeri; înţelegi că nu e o metaforă, nu e o simbolistică teologică oarecare, ci e chiar o realitate care poate să te și strivească.
– Știm că vă este drag Părintele Sofronie Saharov și că vă este model în toate. Ce sfaturi practice ale Părintelui Sofronie v-au folosit drept călăuză de-a lungul anilor pentru închegarea parohiei, pentru îndrumarea credincioșilor?
M-am folosit de cele două volume de sinaxe, de cuvinte duhovnicești, pe care le-a tradus Părintele Rafail Noica. Am luat liniile pe care el le dă monahilor din obștea lui și am încercat să le aplic și să le trăim în obștea noastră, în parohia noastră, pentru că esențial vorbind sunt aceleași.
În primul rând, am pus accentul pe faptul că principala preocupare într-o parohie, că sensul profund al adunării noastre împreună la biserică nu e să ne bucurăm că suntem români sau că ne întâlnim duminica și ne suntem simpatici unii altora, nu e nici să ne rezolvăm problemele de natură psihologică – că nu mai sunt singur, că nu mai sunt trist de când mă întâlnesc cu oamenii la biserică etc. –, sensul profund și lucrarea esențială a parohiei e să învățăm dragostea. Mi-au plăcut mult cuvintele Părintelui Sofronie când, referindu-se la obștea sa, spunea: „Iată, suntem 20 de oameni în obște. În momentul în care o să învățăm să îi iubim pe cei 20, ținând cont că fiecare mai are în lumea asta cel puțin un milion asemenea lui, se cheamă că noi am învățat să iubim 20 de milioane de oameni; și nu-i puțin lucru”. Acest lucru e valabil și pentru cei din parohie, pentru cei care și-au asumat statutul lor de mădular al acestei parohii. Când învăț să-mi iubesc frații din parohie – în chip real, concret -, prin ei inima mi se deschide într-un sens mult mai larg, către tot mai mulţi oameni.
Legat de importanța gândului, cele mai aspre canoane pe care le dau la spovedanie nu sunt neapărat pentru căderi personale. La început e mai mult de lucrat cu fiecare în parte, dar de la un punct încolo, când omul înțelege ce e viața în Biserică, ce e viața în parohie, ce e viața duhovnicească în general, situația se schimbă. Când spun canon, nu mă refer la pedeapsă, ci la epitimie în sens de tratament. Ziceam că cele mai aspre admonestări sau îndreptări le dau celor care îmi spovedesc că au judecat; și-au judecat fratele și, mai rău, mai cumplit, și-au bârfit fratele. Încercăm să înțelegem împreună că a avea gânduri împotriva unui frate provoacă o îndepărtare a inimilor, lucrul fiind cu atât mai grav atunci când aceste gânduri sunt verbalizate și primesc și energia cuvântului. Cu atât mai grav este cu cât, atunci când îmi bârfesc fratele, îi împrumut și interlocutorului meu ochelarii mei răi, vederea mea rea, prin care începe și el să-l vadă strâmb pe cel cu care înainte se înțelegea bine.
Referitor la duhul acesta, al unei împreună-viețuiri, tot la Părintele Sofronie am citit despre ideea de jertfă, jertfa de a-l răbda pe fratele tău cu neputințele lui și de a-l sluji în măsura în care poți azi. Nu trebuie să faci ce nu poți, dar ce poți fă. Foarte mulți au venit și mi-au spus că au primit mult Har, pentru că atunci când le era greu îi sfătuiam să fie atenți, foarte atenți, pentru că legea duhovnicească urma să le scoată în cale pe cineva cu o suferință mai mare decât a lor. Reacția “firească”, naturală, egoistă, este să ne închidem. Vrem să fim lăsați în pace în durerea noastră. Însă reacția duhovnicească ar fi să ne deschidem către suferința aceluia. Acest lucru ne aduce Har, mă ajută pe mine însumi să trec peste propria problemă și Îl fac pe Dumnezeu să vină și să ajute și să vindece.
Mai este și rugăciunea de unire pe care o facem cel puțin o dată pe zi și care lucrează foarte mult la sporirea conștiinței comunitare. Cunoscându-ne deja de atâția ani, relațiile au devenit extrem de strânse și fraţii se ajută în toate. Eu am o convingere absolută că parohia e soluția tuturor problemelor, inclusiv a celor sociale. De câte ori au apărut diferite “probleme” de ordin social printre membrii parohiei (probleme financiare, boli etc), imediat au apărut şi soluţii. În momentul în care ai conștiința că celălalt e un mădular al aceluiași Trup din care și tu faci parte și când pe acest mădular îl doare, și pe tine ar trebui să te doară. Dacă nu te doare e o problemă, dar te pocăiești și Dumnezeu vine.
– Cum ne putem dezvolta conștiința că suntem una sau cel puțin să dorim să devenim una?
Aceasta, în primul rând, e lucrarea duhovnicului care, cu vreme și fără vreme, trebuie să se ostenească să ajute să se formeze conștiința asta. Cum am spus, cu rugăciune și cu întâlniri, cu foarte multe sinaxe, cu foarte multe exemple concrete, explicând ce înseamnă a fi împreună, ce înseamnă a fi atent la nevoia celuilalt. În plus, ar trebui să fie stimulate și implicările concrete. Atunci când știu că cineva are un soi de problemă, responsabilizez pe cineva care e mai puțin implicat, îl rog să dea o mână de ajutor. Iar acesta este un început în a vedea ce înseamnă adevărata suferință.
– Duhovnicul ar trebui să fie un fel de mediator, să pună oamenii în legătură?
Duhovnicul ar trebui să fie mâna lui Dumnezeu, inima lui Dumnezeu, ochii lui Dumnezeu în lume. Duhovnicul este cel care cu asta se ocupă: pune oamenii în legătură cu oameni, şi pe oameni în legatură cu Dumnezeu. Cum îmi spune mereu Părintele meu:duhovnicul e un om care stă cu o mână pe umărul celui care vine la el, şi cu cealaltă pe umărul lui Dumnezeu.
– Unii spun că nu vor să forțeze libertatea oamenilor, dar, pe de altă parte, dacă îi neglijăm și nu-i stimulăm, nu au inițiativă de la sine.
După o vreme, duhovnicul își cunoaște oamenii și știe ce înseamnă să forțeze libertatea, ce înseamnă să îi atingi inima unui om, ce înseamnă să îi deschizi ochii ca să vadă că cel de lângă el nu e așa de bine, că suferă dintr-un motiv sau altul, că e amărât. La noi în parohie de la început am stabilit o regulă. La aproape toate sfârșiturile de Liturghii le spuneam tuturor să iasă din biserică, pentru că acum deveneau mâinile întinse ale lui Hristos. Îi îndemnam să nu meargă să își salute cunoștințele, prietenii, nici să nu își petreacă timpul cu oamenii simpatici și volubili cu care se simțeau bine, ci să iasă în curte, să Îi mulțumească lui Dumnezeu pentru Liturghie și să se uite în jur spre cei singuri și triști. Spre ei îi sfătuiam să meargă pentru a face cunoștință dacă nu se știau și pentru a începe un dialog. E tentant să mergi la cei din casta ta, la colegii de serviciu, la foști colegi de facultate etc. Una dintre primele preocupări ale mele, atunci când am început activitatea în parohie, a fost să “sparg” toate aceste separări pe caste, pe categorii de orice fel. Sunt împotriva categoriilor. Cred că un om duhovnicesc, un om care trăiește în Biserică, e un om care s-a vindecat de categorisiri. Acest lucru îl vedem de multe ori în Evanghelie. Hristos încearcă să-i ajute pe mulți să iasă din generalizări și să iasă din categorisiri. Doar așa dobândești o conștiință completă, te eliberezi dintr-o mare sclavie, scapi de acest mod de a gândi modular și pe categorii.
– În ceea ce privește familia, afirmați că există o anumită urcare, anumite trepte pentru a ajunge la dragoste. Prima manifestare și cultivare a dragostei ar trebui să fie în familie, apoi în parohie, ca la final să ajungem la Nunta cea cu Hristos, acesta fiind scopul fiecăruia dintre noi. Astăzi familia și-a pierdut rolul de a spori dragostea. Mai mult, există schimbări majore în ceea ce privește rolul soților în familie, pare că responsabilitățile dintre ei nu mai sunt foarte bine definite. Există un rol anume, unul specific pentru fiecare dintre cei doi soți?
Absolut, fiecare are o menire. Când vine un om nou la spovedanie, într-o primă fază încerc să-l ajut să intre în firea lui, încerc să-l ajut să înțeleagă care sunt caracteristicile firii lui de barbat sau de femeie, ca din acel moment să înceapă să lucreze (re)venirea în fire. Aceasta e pocăința: distanța între ce sunt azi și ce ar trebui să devin, văzut prin ochii lui Dumnezeu. În Evanghelie, în scrierile Sfinților Părinți, în înțelesul și în cugetul Bisericii, aflăm cum ar trebui să fie lucrurile, cum ar trebui să fim fiecare dintre noi. Aceasta e lupta fiecăruia în Biserică, osteneala de a parcurge această distanță. Şi femeia, şi bărbatul ar trebui să vadă ce este omul în definiţia lui Dumnezeu. Atunci când există o asemenea deschidere, când omul vrea să depășească anumite probleme, treaba duhovnicului este să-l ajute să nu mai caute soluții magice – de genul “faci 7 acatiste, dai pomelnice la 9 mănăstiri, mai aprinzi 7 lumânări în fiecare duminică” etc. Când aud asemenea lucruri mă îngrozesc, pentru că nu-l ajuți cu nimic pe om. Presupunând că îl lasă dracul în pace un pic, pentru o vreme, nu-i decât ca să-i confirme că asta e „soluția bună”, care îl lasă în lanțurile patimilor, în raportarea asta șamanică, în raportarea magică față de Dumnezeu.După ce omul a aflat cum ar trebui să fie și ce ar trebui să facă pentru a merge pe calea pocăinței, e treaba unui duhovnic autentic să-l ajute să parcurgă acest drum. Aceasta e viața în Biserică de fapt, aceasta e viața duhovnicească cu toate ale ei.
– Dacă ne referim strict la rolurile pe care le au de îndeplinit soțul și soția, care ar fi acestea?
E tot ceea ce ne spun Sfinții Părinți. Ar trebui să vedem, în primul rând, cum au fost făcuți Adam și Eva. Pentru toate lucrurile mai complicate sau pentru întrebările pe care le aud pentru prima oară, întotdeauna găsesc răspunsul în Scriptură. Mă gândesc la faptul că, la începuturi, Dumnezeu l-a făcut pe Adam și i-a dat stăpânire asupra tuturor. I-a dat și treabă, spunându-i să lucreze Raiul, să-l păzească, sa fie atent. Dar, în primul rând, l-a făcut stăpânitor. Astfel, înțeleg că principala caracteristică a bărbatului este să fie stăpânitor și să aibă autoritate. Atunci când îmi exprim acest punct de vedere, iar cel din fața mea zâmbește, îi spun că asta înseamnă că în primul rând el trebuie să fie stăpânul lui. Dacă bărbatul este biruit de o ciocolățică sau de trupul soției, sau de un meci de fotbal, sau de o știre nouă pe internet, atunci el nu mai e bărbat întreg, are un handicap. Fiind într-o asemenea stare, nu poți avea pretenții de ascultare de la nimeni, pentru că autoritatea ta e una formală, nu i-ai dat conținut. Pe tine trebuie să te stăpânești în primul rând. Când tu vei fi stăpânul pornirilor tale, când ai învățat să lupți și să le stăpânești, atunci nici nu trebuie să te chinui să ceri de la copii sau de la soție ascultare. Ea va veni de la sine.
Dacă facem iarăși trimitere la Cartea Facerii, găsim că Dumnezeu l-a făcut pe Adam, apoi s-a gândit să-i facă ajutor pe măsură și a făcut-o pe Eva. Înțelegem astfel care este definiția și esența Evei.Esența femeii e să fie “ajutor potrivit” lui Adam. În plus, trebuie să vedem și ce zic Sfinții Apostoli Pavel si Petru mai târziu, referitor la cum ar trebui să fie relația bărbat-femeie, la raportarea femeii la bărbat. Iată de ce femeia trebuie să asculte de bărbat, iată de ce femeia nu trebuie să învețe pe altii în Biserică, decât dacă îi cere Adam ca rugăminte, ca ascultare. Toate gravitează în jurul acestor două principii esențiale: femeia își va găsi împlinirea, consistența, fericirea în ascultare de bărbat, ori macar ajutându-l. Vedem că până și în mănăstiri se adeverește acest lucru. Se împlinesc acele monahii care ascultă fie de duhovnic, fie de o stareță bătrână îmbunătățită care și-a depășit firea femeiască, devenind bărbat duhovnicesc, bărbat desăvârșit. E aceeași ascultare de bărbat, același ajutor care îi aduce femeii bucuria. Dar bărbatul trebuie să ajungă la această măsură, pentru că femeia fie se resemnează foarte ușor, fie se justifică, spunând că bărbatul ei nu se stăpânește pe el însuși. Nefiind în stare să se stăpânească, femeia nu îl vede ca pe stăpânul ei, îi contestă autoritatea. Femeia însă are un rol extrem de important, ea poate să-l ajute foarte mult pe soțul ei, învățându-l fermitatea, arătându-i că ea are nevoie de un astfel de bărbat, iar el, în consecință, nu va mai demisiona de la rolul lui. De pildă, celor căsătorite le spun că, dacă vor să își intre în fire, trebuie să lucreze mai mult cele specific feminine (grija de familie, de cămin, tandrețea, frumosul s.a.m.d.- și să renunțe la treburile pe care trebuie să le facă bărbații lor. Una este să te ajute bărbatul în mod excepțional la spălat vase sau la alte treburi, dar nu-i treaba bărbatului ca zilnic să spele vasele, iar femeia să se uite la televizor sau pe net).
Aceasta e viața în Biserică. Pocăință, metanoia înseamnă că renunț la mintea mea și o înlocuiesc cu mintea lui Hristos. Dacă vreau vreodată să ajung la lucrul acesta, nu pot decât prin ascultare de Biserica, de duhovnic, adică prin a-mi tăia toate acele înțelegeri ale mele, toate acele așezări lăuntrice ale mele, a renunța la ele înlocuindu-le cu ceea ce ar trebui să fie, cu ceea ce ar trebui duhovnicul să ne explice că este perspectiva Bisericii, perspectiva lui Hristos. Altă cale nu-i ca să poți. E limpede că dacă ajungi să suferi, acolo e o neașezare.
– Este nașterea de prunci un scop în sine? Multe dintre familii au această perspectivă și se axează adesea pe număr, pe cantitate.
Pe mine m-a mângâiat foarte Părintele Sofronie. Mitropolitul Vlahos, în cartea Știu un om în Hristos, îl citează pe Părintele Sofronie și înțeleg că dacă îl citează îi susține punctul de vedere legat de nașterea de prunci. Părintele Sofronie spune că femeile de azi nu mai sunt precum cele de odinioară și nu mai pot da naștere tuturor pruncilor care vin. Nu trebuie absolutizată chestiunea asta. Rostul căsniciei, al nunții, este să ne învețe dragostea. Nașterea de prunci e o consecință. Sfântul Ioan Gură de Aur explică și insistă foarte mult asupra acestui aspect, spunând că bărbatul pe soția lui trebuie să o iubească, iar dacă vin pruncii, este recunoscător că vin prin ea. Între soție și copil, prioritate ar trebui să aibă soția. Ne ajută acest mare sfânt al Bisericii să înțelegem că ne căsătorim ca să învățăm sa iubim. Dragostea este scopul, dragosteaeste adevărata relație, iar celelalte sunt doar mijloace. Dragostea e acel proces unificator în care Hristos e miezul și doar astfel dragostea devine izvor de viață nouă. Când nu înțelegem drept, atunci idolatrizăm casatoria, idolatrizăm prietenia, dragostea omenească, copiii, parohia.
Revenind, Părintele Sofronie spune, iar Mitropolitul Vlahos întărește, că trebuie ca fiecare familie, împreună cu duhovnicul, să găsească acea formă în care femeia să nu fie strivită dacă naște un număr mai mare de copii decât poate duce. Eu știu două cazuri de femei care au mers pe această linie legalistă, spunând că vor face pe toți copiii pe care îi va da Dumnezeu. Una, după ce a născut 4 copii, s-a aruncat de la etajul 10 și s-a sinucis; iar alta, după 5 copii, a ajuns la spitalul de nebuni și încă e acolo. Mă întreb atunci: „N-a avut dreptate Părintele Sofronie?”. E clar că femeile de azi nu mai pot fi ca acelea care se descurcau cu 10 copii, fluierând cu sapa în spate, având grijă de casă, de animale și de toate cele ale gospodăriei. Desigur, însă, că prin această abordare, acești doi mari Părinți ai veacului nostru (pr. Sofronie și IPS Hierotheos) nu găsesc justificări și nici vreo soluție pentru o atitudine criminală anti-copil, ori pentru “planning familial”. Ci spun doar căsubiectul acesta ar trebui luminat sub îndrumarea comună a soților de către duhovnic, având ca scop tămăduirea oamenilor.
Situația familiei în zilele noastre e grea, sub asediu. Influența lumii de azi asupra familiei e cumplită. De aceea, nu mai putem face referiri nici măcar la cum a fost familia odată. Situația din prezent e total diferită. Există diferențe mari chiar între generațiile apropiate. Nu îmi vine să cred ce diferențe sunt între generația mea și între cei mai mici cu zece ani. Doar pentru că noi am trăit 10 ani în plus în timpul perioadei comuniste, avem un alt gen de experiență. Ce să mai vorbim despre ce a fost acum 80 de ani! Nu putem să ne comparăm cu bunicii, cu acea generație. Cred că acesta nu este un subiect de dezbatere publică și nu există un răspuns generalizat. Cred că e foarte important ce a spus Părintele Sofronie și, de aici plecând, fiecare să-și măsoare puterile înaintea lui Dumnezeu, împreună cu duhovnicul.
– Care e principalul lucru care ajută o familie să sporească duhovnicește? Dar o parohie?
Dragostea şi râvna pentru dragoste.
– Râvna de comun acord? Sunt totuși doi oameni, două voințe.
Da, râvna arată o prezență a Harului. Râvna e focul acela care arde, iar grija mea ca preot, enoriaș sau soț e să tot aduc lemne pe acel foc. Râvna merge mână în mână cu toate cele ale vieții duhovnicești. Nu poate fi râvnă fără rugăciune, fără post, fără mers la biserică. Trebuie să fie în primul rând o viață în care omul chiar și formal, când nu are Har, luptă să facă cele ale vieții duhovnicești.Dumnezeu nu va sta mult timp departe. Râvna este manifestarea prezenței Harului, dar și chemarea lui. Vorbesc despre râvna sănătoasă, nu de cea bolnavă, în care oamenii ajung în extreme tocmai pentru că ei cred minții lor. Un om care se spovedește des e un om care capătă râvnă și devine atent la el, luptă. Pentru mine aceasta e cea mai simplă cale. Mă rog să împlinesc poruncile lui Hristos. Luptand pentru asta, la un moment dat, cad. Rugându-mă, îmi aflu slăbiciunea, aflu cine sunt, îmi asum, mă pocăiesc. Mă rog, mă mărturisesc, și Dumnezeu îmi dă azi un pic de har, mâine puțin mai mult. Astfel, scap de una, încep cu alta și tot așa, fără mari eforturi. E o creștere lină, dar totul trebuie făcut constant. După râvnă, constanța (stăruința) este al doilea element important în viața duhovnicească.
– Vom aborda acum un alt subiect, acela al preoției. În parohia noastră de la ASCOR sunt mai mulți tineri care urmează Teologia, însă nu ca primă facultate neapărat, ci pentru că după ce s-au întors în Biserică au simțit chemarea aceasta spre Teologie. Care credeți că ar trebui să fie principala preocupare a unor astfel de tineri care nu neapărat își doresc să fie preoți, dar sunt disponibili pentru această cale? Și dacă simt chemarea spre preoție, să o urmeze? Ce pregătire ar trebui să aibă el între timp?
Da, aici este o chestiune personală, în sensul că eu am fugit de preoție. Am făcut Teologia pentru că am primit ascultare. Când m-am convertit, m-a trimis duhovnicul meu să fac Teologia. Am vrut să mă las la un moment dat. Al doilea duhovnic al meu a insistat să termin. După aceea, am plecat din țară și pentru că un mitropolit voia să mă facă preot, iar eu nu-mi doream. Am venit aici, în Belgia, și l-am întâlnit pe Mitropolitul Iosif, care și el a vrut să mă facă preot. Eu iarăși nu am vrut, am fugit cât am putut. Și el la un moment dat m-a întrebat: „De ce nu vrei să fii preot?”.I-am spus că eu am convingerea, de când am venit în Biserică, că pentru a vrea să fii preot trebuie să fii sfânt, adică vindecat, îndumnezeit, cum zic Părinții, să ai mintea vindecată. Nu se poate să fii iresponsabil, adică să nu înțelegi ce e preoția și să vrei să fii preot cum altul își dorește să fie cioban sau croitor, zicând: „Simt eu aplecare ori râvna”. Și el atunci m-a corectat și a zis: „Nu. Mai este încă o variantă: aceea în care ești chemat de către episcop sau duhovnic, care au încredințare că Dumnezeu are nevoie de tine pentru a lucra în ogorul Bisericii, pentru că secerișul este mult”. Și eu cred foarte mult în lucrul acesta, în sensul că, dacă duhovnicul primește cuvânt la rugăciune, la spovedanie, că omul ar trebui să facă Teologia ca prim pas spre preoție, atunci cred că ar fi singura situație în care cineva ar trebui să facă asta. Mi se pare impropriu ca eu să-mi depun candidatura pentru preoție. N-aș fi putut niciodată să-mi fac dosar și să zic: „Vreau să devin preot!”. Eu așa am înțeles tot timpul: preoții sunt chemați la modul foarte concret, în care efectiv li se spune „Să vii să te hirotonesc!”. Nu mă duc eu: „Nu vreți să mă hirotoniți?”. Preoția nu se cere, zice si pr. Sofronie.
Legat de chemarea la preoție, Sf. Efrem Sirul scrie: ”mă spăimântez de cele ce obișnuiesc unii a îndrăzni, cu nerușinare și obrăznicie, ca să pună mâna pe preoție, fără să fie chemați de harul lui Dumnezeu. Nu-și dau seama, ticăloșii, că foc și moarte grămădesc asupra lor”. Și cum îmi spunea un mitropolit,cel mai bun criteriu pentru a preoți un bărbat este ca acesta să nu-și dorească preoția, adică să fie cu adevărat lucrarea harului. Harul lui Dumnezeu să fie cel care înștiințează episcopul, comunitatea să aibă nevoie de un preot și atunci, în mod firesc, aceste două aspecte ale vieții bisericești întâlnindu-se, episcopul, în numele Bisericii, cheamă la preoție un bărbat. Acela devine preot, primește Duh Sfânt, pentru a continua lucrarea lui Hristos. În plus, preotul trebuie să aibă și calități sociale, nu doar duhovnicești, căci va fi chemat să-i îngrijească pe cei în suferință, și poate chiar să zidească biserici de piatră sau lemn.
– Trebuie să fie și o pregătire pentru această cale?
Pregătirea e viața în Biserică, este toată asceza aceasta. Pentru că zice Domnul: doctore, vindecă-te pe tine însuți!. Dacă tu nu ai o experiență a ascultării, dacă tu nu ai un parcurs de vindecare, nu o să poți niciodată să ajuți pe nimeni dacă tu nu ai avut un duhovnic care să-ți fie model autentic, iar cultura ta bisericească e făcută din cărți și din păreri proprii. O să bați câmpii. E ca și cum aș merge eu să operez cu toporul. Vreau să fac operație pe creier, dar nu am decât două cuțite de bucătărie la dispoziție. Riscurile sunt extrem, extrem de mari. Nu e ca la croitor, unde, dacă ai greșit un pantalon, te costă 50 de lei și, asta este!, data viitoare o să fii mai atent. Aici un cuvânt neatent, un cuvânt care nu se naște din rugăciune sau măcar din rugăciunea altora, adică din experiența sfinților, te poate costa veșnicia unui om. Cum o să mergi tu la Judecată? Ispitele trebuie să vină, dar vai de cei prin care vin ispitele! Acesta este un risc extrem, extrem de mare, pe care îl trăiesc ca preot cu mare groază, cu mare frică în fiecare zi și cred că ar trebui să-l aibă în vedere orice om care își propune să devină – sau este deja – preot. Pentru că oamenii confundă de multe ori dragul de Dumnezeu, dorința de a sluji celorlalți cu nevoia de a deveni preot. Poți să slujești foarte bine ca mirean, și uneori mult mai bine, pentru că și riscurile sunt mult mai mici, și pentru că rămâi într-o ascultare mai mare.
Ca preot, de foarte multe ori ești pus în situații noi, din care nu știi cum să ieși dacă n-ai un exercițiu al rugăciunii. Tu nu poți mereu să faci apel la duhovnicul tău, care cine știe unde e, să-l suni și să-i zici: „Părinte, mi-a venit un om. Nu am mai trăit niciodată asta, nu știu ce să fac”. Uneori nu poți. Și atunci, dacă ai de dat un răspuns imediat, dacă ai de luat o decizie imediată și importantă, riscurile sunt extrem, extrem de mari. Dacă tu nu ai învățat să te rogi niciodată, nu o să poți să înveți vreun om să se roage. Dacă tu nu ai învățat pocăința, dacă tu nu trăiești bucuria vieții cu Hristos, nu o să-l poți ajuta pe niciun om să se vindece de tristeți.Am întâlnit și eu duhovnici care au citit foarte mult și care, dacă două luni sunt sub influența Părintelui Emilianos Simonopetritul, vor da rețete de la Părintele Emilianos. După aceea, mai citesc un pic din Gheron Iosif și devin foarte riguroși, apoi, trec la Sfântul Siluan, unde întâlnesc multă dragoste, și le zic oamenilor care greşesc: „Nu-i grav, nu e nicio problemă”.Așa îi zăpăcesc pe oameni. Adică trebuie să fi dobândit tu însuți o viziune duhovnicească prin proprie experiență, la care se adaugă cele date de Dumnezeu de Sus prin rugăciune. Dar ție trebuie să-ți fie foarte limpede totul, trebuie să fi trăit deja ceea ce îi înveți pe oameni.
Preotul e în primul rând o călăuză, un însoțitor al celui care merge spre Rai. Trebuie să fi parcurs drumul ca să poți să fii călăuza bună prin pustie.Călăuză, în primul rând, zice Sfântul Ioan Scărarul, e cel care are experiența drumului, care l-a făcut de multe ori, care îl știe bine, și atunci îi poate ajuta și duce și pe alții.
Deci e un mare, mare risc sa alergi dupa preoție, mai ales că e deja plină lumea de preoți simbriași (care doar își fac datoria de “prestări de servicii religioase” și, de frică să nu fie chemați la ceva mai serios, fug mereu spre diferite alte angajamente) și de preoți “academici”, intelectualiști, psihologici si psihologizanți; în sensul că pot fi întâlniți azi preoți preocupaţi de teologii academice aride care se angrenează în tot felul de dialoguri cu ereticii, ori cu filosofii zilei, ori cu științele, ori cu cine mai prind. Însă cred că aceasta e doar urmarea unui complex de inferioritate de genul “da, chiar daca sunt în Biserică, dar si eu sunt deștept!”. Nu pot să înțeleg oameni de calitate care investesc ani de zile și se formează pentru discuții cu nimeni, pentru că potențialul interlocutor nu e interesat de Hristos. Dintre toți intelectualii credincioși pe care îi cunosc – presupunând că ei ar fi ținta acestor preoți teologi “academici” angrenați în monologul cu oamenii deștepti din afara Bisericii – niciunul nu s-a întors la Dumnezeu pentru că l-ar fi convins cineva din Biserica folosind argumente raționale. Toți au avut fie experiențe personale ale Harului, fie întâlniri cu oameni purtători de Har, deci în niciun caz nu la nivelul creierului s-a produs convertirea. Și atunci, la ce bun să investești în apologii sterile o energie pe care ai fi putut-o converti în rugăciune, în dobândirea unei reale culturi duhovnicești și în timp la dispoziția celor din parohia ta? Multe sunt de zis pe linia aceasta, dar poate că nu e treaba mea. Dar constat cu tristețe fenomenul acesta, care e foarte tentant mai ales la cei pentru care Teologia e a doua facultate. Aceștia sunt niște oameni bine structurați intelectual, care avansează foarte rapid în înțelegeri intelectuale și astfel pot lesne derapa in abordări psihologice ori raționale ale celor ale Bisericii (ÎPS Vlahos explică foarte bine toate acestea). În plus, apare si riscul activării unei legi duhovnicești dureroase, anume că atunci când vorbești despre lucruri duhovnicești pe care tu nu le-ai trăit ca și cum le-ai fi trăit, atunci te și blochezi, îți blochezi posibilitatea de a ajunge vreodată să le trăiești.Presupunând că tu ții lecții de Rugăciunea Inimii – tu, care nu lupți măcar sa o faci, despre dragoste – tu, care ești despot în relația cu “cei mici” care te supără, că vorbești oamenilor despre plânsul la rugăciune – tu, care plângi o dată pe an, atunci vei ajunge să le trăiești pe toate ale Bisericii emoțional, psihologic, pierzând șansa să ajungi la miezul vieții duhovnicești. Dumnezeu ne vrea oameni vii: oameni ai experienței, ai experierii. Asta e învățătura Părinților: cuvântul preotului trebuie să se nască din viața lui cu Dumnezeu, din experiențele lui reale, concrete și din rugăciune.
Spunând cele de mai sus, am încercat doar sa ating câteva lucruri din învățătura Bisericii despre preoție.
Și, ca să închei, mai adaug un lucru: am înțeles de la Părinți că cel care se pregătește de preoție trebuie să se pregătească pentru slujire, pentru jertfă, pentru luptă, căci mântuirea e mult mai grea pentru preoți decât pentru mireni, iar împlinirea preotului nu constă în a dobândi slava de la oameni și celebritate, ci în trăirea renunțării la sine, asemeni Stăpânului Hristos.
Domnul fie cu noi!
