Vrei sa fii impreuna-lucrator cu Dumnezeu? Vreme pentru ctitorire

  • Posted on: 28 February 2017
  • By: delia

UPDATE 28 februarie 2017:

Dupa cum va anuntam, Domnul ne-a daruit sansa sa ne cumparam propria biserica.
Multumita dragostei voastre, rugaciunilor si ajutorului financiar oferit, am reusit sa strangem suma necesara achitarii taxelor (catre stat si notar) la cumparare. Insa drumul pana la a putea converti cladirea in biserica si scoala este anevoios, caci, pe langa creditul pe care parohia trebuie sa-l achite in urmatorii zece ani pentru cumpararea propriu-zisa, mai sunt necesare importante lucrari de renovare, reamenajare si securizare a imobilului. Ne-am bucura daca ati putea participa si dumneavoastra la aceasta citorire "domneasca" (caci numai Domnii au mai ctitorit biserica si scoala in istorie :-)  ), ajutand dupa puteri, si transmitand apropiatilor aceasta rugaminte. 

Datele pt virament:

Cont (IBAN): BE03 3631 2661 8584
BIC/SWIFT: BBRUBEBB
Beneficiar: ASBL PORTS

***

(30 decembrie 2016)

De șapte ani, de când Domnul a plămădit dintru noi parohia "Toți Sfinții", trăim împreună Taina Bisericii, care poate preface necunoscuți în frați întru Hristos.

Parohia noastră a început să prindă viață întâi în duh și apoi în trup. Prin întâlniri răzlețe la început, prin mii de spovedanii, în sute de Liturghii și miriade de rugăciuni, Domnul ne-a legat inimile și încet-încet am devenit o familie în Hristos, în care au intrat, de-a lungul anilor, toți cei care s-au simțit înrudiți duhovnicește cu noi, lărgindu-ne astfel inimile și ajutandu-ne să mărim “casa” sufletelor noastre. Chiar dacă uneori ne despart țări și mări, sântem mereu alături. Chiar dacă ne vedem mai rar cu unii dintre voi, rugăciunea unora pentru ceilalți ne apropie tainic și neîncetat inimile.

Parohia noastră trebuie să plece de la biserica din Vedrin- Namur și ne tot căutam biserică de un an și jumătate. De curând, Domnul ne-a ascultat rugăciunile și ne-a făcut o mare bucurie: am găsit o clădire  destul de încăpătoare, într-un sat (Huldenberg) de lângă oraşul Leuven, unde ne-am putea continua rugăciunile şi toate cele ale vieţii parohiei şi ale misiunii ortodoxe în Occident. Parte dintr-o fostă mănăstire catolică, clădirea ne-ar permite așezarea acolo atât a parohiei, cât și a unei şcoli pentru copiii noștri (câțiva frați și surori din parohie au înființat o fundație care a pus temelie unei școli particulare cu pedagogie creștină, școala "Sfântul Siluan", care își propune să fie pentru copiii noștri o alternativă creștină la sistemul școlar oficial).

Dacă vom strânge în următoarele două luni aproximativ 60.000 € (plata taxelor de înregistrare), putem face un credit pentru a cumpăra această clădire, pentru a avea o biserică a noastră. Putem avea un loc pe care-l dorim mai presus de orice loc de tămăduire, loc de sfințire și de mântuire, nouă înșine, precum și tuturor celor din jurul nostru, cum spune dragul nostru părinte Sofronie Saharov.

Ne-am bucura şi v-am fi recunoscători foarte daca ne-aţi ajuta. "Pentru orice lucru este o clipă prielnică și vreme pentru orice îndeletnicire de sub cer", zice Scriptura (Eccl. 3,1); acum, pentru toţi cei care vrem, este vreme să devenim ctitori. 

Dumnezeu lucrează prin oameni, și m-aș bucura să lucreze și de data asta prin tine, fratele nostru, sora noastră, care citești aceste rânduri.

"Pentru a face milostenie, nu avem nevoie de bani, ci de bunăvoinţă", zice Sfantul Ioan Gură de Aur, căci valoarea milosteniei nu depinde de cât dăm, ci de gândul cu care dăm. Vă asigurăm, deci, de întreaga noastră recunoştinţă, făgăduindu-vă pomenirea la rugăciune, oricare v-ar fi darul.

Datele pt virament:

Cont(IBAN): BE03 3631 2661 8584
BIC/SWIFT: BBRUBEBB
Beneficiar: ASBL PORTS

 

Vă rugăm sa adaugaţi şi un mic pomelnic pentru lista de ctitori şi binefăcători.

"Pomenească Domnul toată jertfa ta, dea ţie Domnul după inima ta şi tot sfatul tău să-l plinească. Bucura-ne-vom de mântuirea ta şi întru numele Dumnezeului nostru ne vom mări. Plinească Domnul toate cererile tale. " (psalmul 19)

pr. Ciprian 

Română

Mi-e vitala parohia! (1)

  • Posted on: 19 February 2017
  • By: delia

Interviu publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 97/Februarie 2017

Citeam într-o carte a Părintelui Sofronie (Saharov) că, la un moment dat, Sfântului Siluan i-a scris o rusoaică stabilită în Franţa. Îi cerea să se roage pentru ea, să nu fie nevoită să lucreze în vreun oraş unde să nu poată să ajungă la biserică. Îi mărturisea Sfântului Siluan că nu ştia ce e iadul, căci nu citise prea multe, dar şi-l închipuia ca pe viaţa modernă: plin de confort, doar că fără rugăciuni şi Biserică. Citind acestea, m-am gândit că şi compatrioţii noştri din Occident trăiesc în iadul necredinţei celor din jur. Şi atunci mi-am amintit de povestea pe care acelaşi Părinte Sofronie o spunea adesea, a omului care, după moarte, ajuns în iad, a început să-şi construiască o biserică. La început, diavolilor nu le-a venit să creadă; apoi, convingându-se că omul era chiar serios şi voia să-şi împlinească ideea, au făcut consiliu şi l-au aruncat afară din iad, expediindu-l în Rai.

Aceste lucruri mi-au venit în minte atunci când gândurile mi s-au îndreptat către prietenii noştri din Belgia care au ctitorit acum şase ani o mănăstire, iar acum trebuie să facă iar planuri ca să construiască o nouă biserică: chiar îşi doresc Raiul! Aşa se face că l-am sunat iar pe Părintele Ciprian Grădinaru, şi am început să „analizăm” împreună planurile lor…

- Părinte, de când ne-am cunoscut, mi s-a părut că unul dintre subiectele cele mai dragi de discuţie vă este cel al parohiei. Vă e drag să vorbiţi despre parohia dumneavoastră?

– Aşa e. Mi-e drag să vorbesc despre parohie pentru că, aş putea spune, mi-e dragă Biserica lui Hristos. Şi am înţeles că realitatea fundamentală a Bisericii este reprezentată de parohia (sau obştea monahală, dacă e vorba de monahi) din care fac parte, de „biserica locală”, cum i se spune – adică acea comunitate de creştini care ne adunăm într-un anume loc Duminică de Duminică, Liturghie de Liturghie, ca să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, unindu-ne cu El, devenind noi înşine Trupul Lui. Nu pot trăi Biserica în abstract, ci doar fiind bine integrat în parohia mea, asumând-o, înţelegând importanţa acestei apartenenţe. Când fac cu adevărat parte dintr-o anume parohie, fac cu adevărat parte din Biserica Ortodoxă. Parohia mea reprezintă expresia esenţială a Bisericii, şi e identică cu toate celelalte Biserici locale, datorită faptului că parohia-obştea mea mărturiseşte credinţa episcopului meu, iar episcopul meu se găseşte în comuniune de credinţă cu ceilalţi episcopi ai celorlalte Biserici locale. Pentru asta, e foarte important ca parohia din care fac parte să fie autentică.

Pe de altă parte, mi-e „vitală” (dacă mă pot exprima à la Nichita Stănescu!) parohia. Viaţa mea, în concretul ei, o trăiesc în cea mai mare parte în relaţie cu familia, cu parohia şi cu serviciul meu. Apoi vin amicii, vecinii, străinii „întâmplători” etc.

De când am venit în Biserică, aşa cum vă spuneam şi la prima noastră discuţie, în 2013, am fost foarte preocupat de felul în care trebuie şi pot să aplic Evanghelia la viaţa mea concretă, cotidiană. Căci, dacă ţi-e clar un fenomen, dacă îi înţelegi principiile, îl aplici mult mai uşor. E mai simplu să îi dai viaţă. Şi am fost bucuros să văd că, în ce priveşte teologia, şi să spunem chiar teologia vieţii de familie, există o diversitate de cărţi, conferinţe, poziţii şi îndrumări ale Părinţilor care să mă ajute să înţeleg, să-mi corectez abordările.

În ce priveşte parohia, însă, nu am găsit decât ceva cărţi, însă şi acelea, din păcate, cu abordări destul de teoretice. Cele mai serioase şi concrete recomandări de cum putem trăi (şi porunca de a trăi neapărat!) viaţa în parohie le-am găsit la Sfinţii Apostoli Pavel şi Petru. Acum aproape două mii de ani, grijile lor pastorale pentru parohiile nou-născute (căci ce altceva sunt „Biserica din Corint”, ori „Biserica din casa lui Priscila şi Acvila?”) mergeau de la datoria femeilor de a-şi pune baticul pe cap la rugăciune până la cele care ţin de natura relaţiilor între fraţii duhovniceşti. Au vrut, astfel, să ne arate că orice detaliu e important în viaţa duhovnicească, că nu există lucruri neimportante sau la voia întâmplării.

Am fost şi sunt surprins de situaţia asta, de aparenta lipsă a preocupării pentru viaţa în parohie, în comuniune, de-a lungul veacurilor, şi mai cu seamă în zilele noastre. Din punctul meu de vedere, alături de familie, parohia este acea realitate în care în mod deosebit Îl pot întâlni şi trăi pe Hristos. Îndrăznesc să cred că parohia e, păstrând măsura, echivalentul obştii monahale pentru un mirean. Şi, precum monahului îi e greu fără obştea lui, şi mireanului trebuie să îi fie preţioasă parohia lui, să o caute pe cea mai potrivită pentru „caracterul” său bisericesc. Şi, odată găsită, precum monahul, să caute ca „ieşirile” din ea să fie cât mai rare. De fapt, când dragostea şi viaţa în Hristos îl vor lega de parohia lui, creştinul va tânji mereu să fie cu fraţii săi, aşteptând cu dor să fie iar lângă ei. Poate par lucruri mari cele pe care vi le spun, dar sunt doar constatări din parohia mea, făcute de-a lungul timpului.

Devenit preot, am încercat să ţin cont şi să aplic îndrumările practice găsite în Faptele Apostolilor şi în Epistole, la care am adăugat diferite sfaturi şi principii găsite la Părinţi ai monahismului, pe care le-am adaptat la viaţa de parohie a mirenilor.

- Tot vorbiţi de o „parohie autentică”. Cum o definiţi? Există şi „parohii neautentice”?

– Întrebarea e delicată, dar foarte importantă. Din ce am citit la teologi contemporani (Părintele Sofronie, Părintele Zaharia de la Essex, Mitropolitul Ierótheos Vlahos, Părintele Gheorghios Metallinós), din ce văd în jur de când am venit în Biserică, am înţeles că o parohie adevărată – o familie duhovnicească – are câteva caracteristici, câteva principii de funcţionare, şi că trebuie să aducă anumite roade.

În primul rând, ea trebuie să fie vie, să fie hristocentrică. Nu e destul să aduni oameni în acelaşi loc (chiar şi pentru Liturghie!), dacă ei nu înţeleg ce fac, de ce vin la biserică. De pildă, se întâmplă în diaspora ca unii ortodocşi prin Botez, dar „nepracticanţi”, să meargă la biserică Duminica din simpla dorinţă de a se întâlni cu compatrioţii. Putem numi grupul acesta de oameni adunare, dar nu adunare euharistică, aşa cum e una dintre definiţiile parohiei.

În plus, ştim că, din raţiuni administrative, în ţările ortodoxe se practică identificarea satelor/cartierelor cu parohiile, însă e imensă uneori distanţa dintre realitatea administrativă şi realitatea Bisericii – în sensul că parohia ar trebui să fie Trupul lui Hristos! Şi cum i-am putea considera ca făcând parte din acest Trup pe cei care, deşi botezaţi, sunt necredincioşi şi nu vin deloc la biserică, ori trăiesc în păcate vădite şi nu le pasă?

„O consecinţă firească, sănătoasă a spovedaniei dese”

– Apropo de adunare euharistică: am văzut că, în ultimii vreo douăzeci de ani, a apărut o problemă extrem de frământată pe toate părţile, însă nu neapărat în duh bun: Cum trebuie să ne împărtăşim? Des sau rar?

– Mi se pare că, aşa cum a fost pusă în general problema, nu a făcut decât să creeze încă o polarizare, încă o scindare în sânul Bisericii. Unii au repetat obsedant şi obositor că trebuie să ne împărtăşim des, alţii au sărit ca arşi că „e periculos”! Şi s-au supărat unii pe alţii. Uităm mereu că duhul acesta al dezbinării, al despărţirii, e specific diavolului (cum ne-o arată şi etimologia numelui lui: „cel ce desparte”). Gândiţi-vă şi la alte polarizări care despart pe cei din Biserică: pro/anti-sinaxa din Creta, pro/anti Părintele Arsenie Boca etc.).

În parohia noastră nu am pus obsedant problema unei dese împărtăşanii (deşi cred că, în condiţii de viaţă duhovnicească atentă, aduce mult folos), ci am îndemnat mereu la pocăinţă, la spovedanie deasă. Şi, după câţiva ani, a urmat ca o consecinţă firească, sănătoasă, faptul că mulţi enoriaşi îşi doresc să se împărtăşească mai des, şi sunt trişti în ziua în care merg la Liturghie şi nu se pot împărtăşi. Desigur, toate ale vieţii încep astfel să fie trăite cu atenţie, cu stricteţe, cu conştiinţa curăţată prin pocăinţă şi spovedanie. Împărtăşania nu e un scop în sine, ci un element extrem de important – dar nu singurul – din actul acesta complex al tămăduirii în Biserică, în parohie.

Am înţeles noi înşine, astfel, de ce parohia e numită comunitate euharistică: Împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului reprezintă centrul a toate, şi toate se circumscriu dorului şi nevoii enoriaşilor de a se împărtăşi, şi vieţii noi care urmează Împărtăşaniei. Când ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului (după o pregătire după puteri), suntem oarecum „sudaţi” într-un singur element – Trupul lui Hristos. Aşa primeşti har, aşa înveţi să te rogi, să trăieşti atent, să cauţi să fii mereu în pacea dată de o conştiinţă curată, să-l rabzi pe celălalt – şi, dacă nu-l rabzi, să te pocăieşti că nu l-ai răbdat, să-l ierţi, să-l iubeşti. Numai aşa înţelegi ce se spune mereu la Liturghie: „Să ne iubim unii pe alţii, ca întru un gând să mărturisim pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh, Treimea cea de-o-fiinţă şi nedespărţită”. Altfel, îndemnul acesta rămâne o simplă înşiruire de cuvinte.

Pentru cel care face parte dintr-o parohie, intervalul de timp de la o Liturghie la alta reprezintă vremea propriei lupte, nevoinţei de a trăi ascetic, de a se ruga cât mai mult, de a fi cât mai atent la gândurile sale, de a se lupta cu patimile; e vremea strădaniei de a aplica din cele învăţate la spovedanie, la omilii şi sinaxe. De aceea, când ne întâlnim din nou la Liturghie, fiecare aduce ca jertfă lui Hristos toate ostenelile sale, şi acestea se împărtăşesc şi celorlalţi fraţi ai săi, devin Împărtăşanie, Euharistie, într-un sens. Şi astfel, viaţa comunitară (adică în comuniune) ne îmbogăţeşte cu adevărat pe toţi cei care aducem mica noastră osteneală, căci Îl primim în schimb pe Hristos, Care ni se împărtăşeşte tainic tuturor.

Şi aşa se naşte şi nevoia de tot mai multe Liturghii, de a te vedea mai des cu ceilalţi, de a te apropia de ceilalţi, de a le face pe toate împreună; toate, în chip firesc.

„La temelia vieţii în parohie stă conştiinţa de familie”

Dumnezeu, în sfatul Său cel mai înainte de veci, a zis: „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră” Facerea 1:26 – n-a zis: „Să facem oameni”, a zis: „Să facem om”. Cu alte cuvinte, toţi suntem una. Această teologie trebuie trăită cel puţin ca şi aspiraţie, şi n-are nici o valoare dacă rămâne în abstract. Dacă n-am conştiinţa că eu sunt, potenţial vorbind, una cu fratele meu, e limpede că niciodată n-o să ajung una cu el şi e limpede că niciodată n-am să înţeleg taina Sfintei Treimi. Adunare, comunitate, comuniune – termeni pe care îi folosim ades când vorbim despre Biserică – sunt cuvinte care conţin radicalul „un”. Asta e ţinta alergării noastre: să devin una cu fratele meu şi, prin el, cu Dumnezeu. Asta e rugăciunea pe care o înalţă Domnul Hristos pentru noi, asta îşi doreşte pentru noi: ca toţi să devenim una, precum El şi Tatăl una sunt cf. Ioan 17:11.

- Vreţi să spuneţi că în parohie trebuie să ne simţim ca în familie?

– Într-adevăr, s-ar putea spune că la temelia vieţii în parohie stă conştiinţa de familie. Parohia este locul unde putem trăi o altă înțelegere a ceea ce înseamnă adevărata rudenie, pe care Hristos o lămurește limpede când vine cineva la El și Îi spune: „Te caută mama Ta și frații Tăi”. Iar Domnul îi răspunde: „Cine sunt mama Mea și frații Mei? Sunt aceia care fac voia Tatălui Meu” cf. Matei 12:47-49, şi ne arată astfel că venise vremea unei noi definiri a familiei, în sens evanghelic, că rudenia trupească nu mai are atâta relevanță. Dacă e să continuăm gândul Domnului, înţelegem că noi înşine trebuie să căutăm să facem voia Tatălui, ca să intrăm în familia Lui. Familia Lui înseamnă că trebuie să avem drept mamă Biserica şi drept tată un duhovnic, un Părinte care să ne nască în Hristos. Și mai avem nevoie de frați duhovnicești, ca să facem parte dintr-o familie în care să învăţăm să iubim, dar şi care să ne susțină, ca să nu ne fie frică atunci când ne vom certa cu vrăjmașii noștri la poartă cf. Psalmul 126 – vrăjmașii fiind diavolul, patimile.

Scrie Părintele Sofronie că nimeni nu se poate mântui singur și că – înfricoşător lucru! – nimeni nu se poate mântui cu de-a sila. Dumnezeu nu ne poate forța libertatea. Asta înseamnă că e de datoria noastră, ţine de stăruinţa şi determinarea noastră să căutăm această familie, să căutăm pe acești frați, pe acest Părinte care să ne nască, și să ne lăsăm născuți. Iar de aici trebuie să începem o altă mare nevoinţă: aceea de a crede că nu întâmplarea sau contextul socio-istoric ne-au adus împreună, ci că Hristos ne-a pus împreună, și să ne luptăm să păstrăm această legătură. Este nevoie de multă credinţă şi statornicie ca să cred că parohia mea este locul unde m-a pus Domnul să-mi duc lupta, unde trebuie să-mi trăiesc pocăinţa, viaţa, şi unde trebuie să-mi câştig mântuirea. Însa numai nevoinţa aceasta – trăită de fiecare enoriaş – o să transforme o parohie fizică, administrativă (în sensul în care vorbeam mai devreme, de adunare de oameni în aceeaşi biserică), într-o adunare euharistică, într-o parohie duhovnicească, unde Duhul Sfânt sălăşluieşte, unde omul învaţă că el este un mădular al Trupului lui Hristos, care este parohia lui. Şi că, rupt de Trup, orice mădular e sortit morţii.

Familia este un dar al lui Dumnezeu, cu care intrăm în istorie. Căci, printr-o familie, printr-o sămânță de bărbat și una de femeie, Dumnezeu a găsit de cuviință pentru fiecare dintre noi să ne aducă în istorie. Și eventual, fiind născuți într-un context favorabil, să putem fi și botezați, să intrăm și în Biserică. Se întâmplă uneori însă, aşa cum cunoaştem în istorie mai multe cazuri nefericite, ca familia cea după trup să-i împiedice pe unii membri ai ei să ajungă în Rai – în timp ce familia duhovnicească este în așa fel concepută, consfinţită de Hristos în Evanghelie, în teologia Bisericii, încât să fie trambulină spre Rai, să fie locul, mediul în care ne naștem întru veșnicia cea cu Hristos.

„Dacă nu vrei să te dăruieşti, nu vei şti niciodată ce e bucuria”

- Care este încercarea cea mai grea cu care se confruntă omul ce vrea să se integreze, să trăiască, să-şi asume o astfel de existenţă în viaţa de parohie?

– Ca şi în viaţa de familie, mi se pare că este lupta de a te smeri și de a sluji celuilalt.
Totul începe de la a mă identifica pe mine însumi ca fiind aproapele celuilalt și a nu mai avea pretenții ca celălalt să-mi fie aproape și să mă ajute cf. Luca 10:25-37, de la a-l vedea pe celălalt ca pe fratele meu, de care nu sunt vrednic. „Fratele meu este viaţa mea!”, spune Sfântul Siluan. Dacă vreau să devin asemenea lui Hristos, atunci neîncetata mea osteneală, gândul pe care trebuie să-l cultiv este să lupt să-l slujesc pe aproapele meu. Când zic „a-l sluji pe aproapele” nu mă gândesc la nu-ştiu-ce lucruri mari, ci la osteneala faptei „mici” de zi cu zi.

Zic nevoinţa faptei mici pentru că multora ni se pare că trebuie să facem fapte mari şi glorioase ca să ne putem numi cu adevărat creştini. Eu, însă, mă gândesc la cele care-mi umplu inima de bucurie adesea, privind în jurul meu: mă bucur când îmi văd fraţii şi surorile ajutându-se unii pe alții, bucurându-se unii pe alţii, ascultându-mi rugămintea de a „sparge” cástele (cunoaştem cu toţii tentaţia de a merge să vorbim, de a ne vizita exclusiv cu cei de acelaşi nivel cultural şi social cu noi), smerindu-se şi dând celuilalt dreptate sau întâietate; mă bucur când îi văd îndurerați că au aflat de o suferinţă a unui frate şi vin la mine să-mi propună felurite căi de a-l ajuta – atât cu rugăciunea, cât şi cu fapta; mă bucur atunci când văd pe frații mei legănând copiii altora, luând copiii altora în grijă pentru un răstimp, ca să dea astfel familiei cu mai mulţi copii posibilitatea să se bucure şi ei de Liturghie, să se odihnească sau, pur şi simplu, să mai rezolve diverse probleme casnice. Faptele acestea bune „mici” şi dese, trăite în concretul vieţii, aduc cu adevărat deschiderea către celălalt, lărgirea inimii la care ne îndeamnă Evanghelia. Cred că mai cu seamă pe calea aceasta putem nădăjdui să ajungem să simţim că devenim frați cu cei cu care ne întâlnim la biserică. Altfel, trăind izolat, cultivând selectiv relaţii cu nişte enoriaşi mai „speciali”, vom rămâne într-un creştinism „virtual”, adică inexistent.

Cel care slujeşte pe ceilalţi învaţă să se jertfească. Ce înseamnă a se jertfi? A se dărui şi a dărui, a înţelege că absolut tot ce avem e darul lui Dumnezeu. Iar darul lui Dumnezeu este precum manna dată poporului ales când străbătea pustia. Vă amintiţi că aceia care şi-au făcut rezerve au găsit-o stricată. Aşa e şi cu noi şi cu darurile noastre, fie ele timp, bani, putere de muncă sau orice altceva: se strică dacă nu le activăm, dacă nu le folosim, împărtăşindu-le cu fraţii pe care Dumnezeu ni i-a dat. Asta e o taină a dragostei: să ştii că tot ce ai tu e de la Domnul, să dăruieşti din toate cele primite, şi să fii încredinţat că Dumnezeu îţi va dărui iarăşi înzecit, însutit. Dar dacă nu vrei să dăruieşti şi să te dăruieşti, nu vei şti niciodată ce e bucuria.

„Prieten e cel care nu te judecă”

- Şi, totuşi, mi se pare destul de greu să ajungi la o astfel de măsură duhovnicească, în condiţiile în care, apropiindu-te atât de mult de celălalt într-o viaţă de parohie, după cum o descrieţi, e anevoie să nu începi să judeci, confruntându-te cu realităţile crude, adesea descurajante ale vieţii şi ale neputinţelor celor din jurul nostru…

– Desigur că întâlnirile mai dese cu ceilalţi parohieni, şi în afara bisericii, comportă riscul de a-i vedea mai omeneşte, şi, prin urmare, de a-i judeca, de a-i osândi: „Uite cum vorbeşte”, „Uite cum mănâncă”, „Uite cum şi-a mobilat casa”, „Uite cum se poartă cu soţia, copiii, soţul” etc.

Odată cu naşterea în istorie a Bisericii, în ziua Cincizecimii, a apărut o nouă categorie de relaţionare umană: aceea de fraţi în Biserică. Frate în greacă se zice adelfós, etimologic însemnând „din acelaşi pântece” – al Bisericii. Eu îndrăznesc să spun că, în parohie, trebuie să adăugăm încă o categorie, aceea de prieten duhovnicesc, în sensul frumos în care scria cândva Antoine de Saint-Exupéry: „Prieten e cel care nu te judecă”. Mă gândesc adesea că ceea ce face cel mai mult rău într-o parohie, ceea ce împiedică cel mai mult naşterea unei adevărate parohii- familie e că ne judecăm, că nu ne cruţăm, că ne invidiem, că ne osândim unii pe alţii. De aceea trebuie să învăţăm şi să ne ostenim să devenim prieteni, adică să nu ne mai judecăm atât. În sensul acesta, le vorbesc fraţilor mei despre acest lucru important: trebuie să devenim prieteni duhovniceşti. E mare lucru să ai un frate, dar e şi mai mare lucru când fratele ţi-e şi prieten!

De multe ori, se întâmplă că găsesc o biserică, o parohie unde îmi place și vreau să rămân. După o vreme, însă, ca și în căsătorie, fără ca eu să ştiu, până să apuc să înţeleg tâlcul celor pe care le trăiesc, se ridică harul de pe ochii mei (har care mă ținuse într-o „orbire” a dragostei), pentru ca eu să încep lupta de a-mi arăta credincioşia faţă de darul lui Dumnezeu. Şi ce fac eu? În loc să lupt cu omul vechi din mine, rob al patimilor, încep să lupt cu ceilalţi. Bolnav de mândrie şi plin de autojustificări, încep să văd nedesăvârșirile celorlalți. Şi încep să îi judec (până la adâncul decăderii, bârfa), şi astfel mi se răceşte inima şi mă îndepărtez de ei. Însă acesta e momentul în care ar trebui să îmi amintesc că vremea vieții acesteia nu e de judecată. Ziua întâlnirii cu Hristos e ziua Judecăţii. Vremea acestei vieți e de iertare, de împăcare, de apropiere de celălalt. De câte ori văd o greşeală, ori ceva care sună fals, ori ceva ce e urât la Părintele meu, la aproapele meu, datoria mea – dacă vreau să devin fiu sau frate duhovnicesc – este să plinesc nedesăvârșirea lui cu propria mea rugăciune, cu propria mea pocăință, cu propria mea luptă de a-l ierta, de a-l îngădui și de a-i purta sarcinile, cum îndeamnă Sfântul Pavel.

E neînchipuit de important să nu ne judecăm, să ne purtăm neputințele unii altora. Am propus fraţilor mei o imagine plastică, o „parabolă modernă” dacă îngăduiţi, un joc de copii: când unul face o mică scobitură într-o tăbliţă din ceară, altul trebuie să vină repede și să o astupe cu plastilină. Tăbliţa de ceară reprezintă viaţa noastră comună, scobitura e păcatul meu, slăbiciunea mea, iar plastilina e rugăciunea ta pentru mine când mă vezi slab, când mă vezi greşind.

 (va urma)

 

Română

Intalnire cu Virgiliu Gheorghe - duminica, 30 octombrie

  • Posted on: 18 October 2016
  • By: delia

Parohia « Toţi Sfinţii » din Namur

vă invită

duminică, 30 octombrie 2016, 
începând cu ora 14:00,

la o întâlnire între prieteni cu

Virgiliu Gheorghe

Despre toate ale noastre

                                      

Domnul Virgiliu Gheorghe este un cunoscut biofizician, bioetician, autor al unor lucrări de referinţă în domeniul audiovizualului: "Efectele televiziunii asupra minţii omului", "Efectele micului ecran asupra minţii copilului", "Revrăjirea Lumii - sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor", "Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii", şi coordonator al revistei "Familia ortodoxă". A susţinut zeci de conferinţe şi a avut numeroase apariţii TV, privind în special efectele televiziunii asupra minţii umane şi importanţa familiei creştine în societatea contemporană. Numeroasele proiecte pe care le-a iniţiat sunt tot atâtea mărturii în Hristos.

Câteva din conferinţele sale cele mai recente pot fi ascultate aici:

 „Fericire vs. divertisment în epoca mass-media” – Iaşi, 2014:
https://www.youtube.com/watch?v=SFlUcxH1tY8

„Între educaţia pentru viaţă şi educaţia pentru moarte” – Paris, 2014:
http://www.cuvantul-ortodox.ro/recomandari/2014/11/20/virgiliu-gheorghe-intre-educatia-pentru-viata-si-educatia-pentru-moarte-conferinta-video/

„Drumul către Familie. Abstinenţă sau concubinaj?” – Bucureşti, 2014:
https://www.youtube.com/watch?v=4xbHNOz96ww

Emisiunea Universul credinţei – TVR1, 2013:
https://www.youtube.com/watch?v=o-SycKQtdYQ

„Efectele televiziunii şi internetului asupra sănătăţii mintale” – Bucureşti, 2012:
https://www.youtube.com/watch?v=jqoKhIiuZVM

Altele: http://www.crestinortodox.ro/conferinte-audio-mp3/virgiliu-gheorghe/

 Vă aşteptăm!

 

 

Română

Conferință m. Magdalena de la Essex în Parohia "Sf. Nectarie" de la Eindhoven

  • Posted on: 2 September 2016
  • By: octavian

Maica Magdalena, de la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul - Essex, va susține o conferință pe tema creșterii copiilor în zilele noastre.

Conferința va avea loc la biserica parohiei Sf. Nectarie din Eindhoven, sâmbătă 17 septembrie la ora 15h30.

Adresa este: Hoogstraat 301a, 5654NB Eindhoven


 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Română

Ganduri la praznicul Sf. Ioan Rusul (+27 mai), ocrotitorul nostru

  • Posted on: 29 May 2016
  • By: delia

Plecand de la cele pe care le stim din viata Sf. Ioan Rusul si de la relatia "speciala" a parohiei noastre cu el, as vrea sa va impartasesc cateva ganduri.

1. In primul rand, as vrea sa amintesc despre darul Sfantului Ioan pentru noi, cei care ne intalnim aici [e vorba de biserica din Vedrin, Namur], la toate slujbele.

An de an, pe 27 mai il prăznuim pe Sf. Ioan ca pe unul dintre marii noștri ocrotitori, ca pe cel care ne-a dăruit în mod evident locul acesta. Si nu e putin lucru ce a facut pentru noi!

Pentru cei care nu stiu, as aminti ca, atunci când am început să căutăm o biserică pentru parohia noastră (prin 2010), îi luaseram tovarăși de cautare pe Sfântul Ioan Rusul, pe Sfântul Nectarie, pe Sfântul Efrem cel Nou si pe Sf. Nicolae. Si ii rugam sa ne ajute sa gasim o biserica pe care sa o putem cumpara.

La un moment dat, prin ianuarie 2011, am aflat ca ar fi de vanzare o fosta manastire catolica, in a carei biserica ne aflam acum. Atunci ne-am pus cu totii pe rugaciune catre sfintii nostri dragi. Inima mea inclina spre Sf. Ioan, si i-am cerut sa ne ajute, daca e voia Domnului, sa cumparam proprietatea aceasta, cu fagaduinta ca macar unul dintre hramuri ii va fi inchinat. Mai mult, insa , cu o îndrăzneala frizand obraznicia (indrazneala pe care nu aș mai avea-o azi), i-am cerut să mă convingă că locul aceste e darul lui, facand în așa fel încât prima priveghere din această biserică să fie în ziua în care el e prăznuit- 27 mai. Asta se întâmpla prin ianuarie. Omeneste vorbind, toate pareau cu neputinta, dar imi aduceam aminte de incurajarea pr. Rafail Noica: tocmai in cele care par cu neputinta sa Il chemam pe Dumnezeu in ajutor!

Și lucrurile așa s-au randuit, că pe 23 mai am primit cheile de la biserică și am și avut timp să facem curat, să construim Jertfelnic Domnului și să curățăm puțin împrejurimile. Și a mai rânduit Sfântul Ioan Rusul încă un dar: pe 26 mai le-a pus în minte episcopilor noștri să facă întrunirea lor anuală la Bruxelles, în așa fel încât am putut să-i invităm pe 26 mai, seara, să sfințească locul acesta, să binecuvinteze începutul. Apoi, noi am rămas și am continuat cea dintâi priveghere de noapte din această biserică închinată Sfântului Ioan Rusul, savarsind prima Sfanta Liturghie.

  

Am inteles astfel ca, în mod evident, Sfântul Ioan Rusul ne-a ajutat si cu actele, si cu strangerea banilor. A făcut ce a făcut, si nu ne-a lasat, și ne-a dăruit biserica aceasta. Acum e randul nostru să "nu-l lăsăm" :-) pe Sfântul Ioan, să-l "hărțuim" cu rugăciuni, să se ocupe mereu de noi. Asta vor sfinții, asta vrea Maica Domnului: să le cerem mereu ajutorul. Astfel, încet-încet, se vor întări legăturile cu ei, mintea noastra va fi tot mai mult la cele ceresti, si ne vom forma reflexul ca, in pace si in razboi, sa ne indreptam mintea spre Hristos si spre sfintii Lui.

2. Apoi, tot din ajutorul acesta concret al Sf. Ioan, am mai invatat un lucru foarte important. La inceput, gandul de a cumpara fosta manastirea catolica a fost primit de aproape toti cunoscutii, superiorii si colegii cu neincredere si dezaprobare: suma era mare, nu puteam conta decat pe ajutorul financiar a catorva zeci de apropiati (eram inconjurat doar de vreo 30-40 de fii duhovnicesti cand am negociat pretul). Insa, ironiilor si "incurajarilor negative" ale celor care nu credeau ca vom putea reusi vreodata sa cumparam locul acesta, pentru ca eram putini la numar, le-am raspuns povestindu-le o intamplare cu Gheron Iosif: intr-o zi, prin fata curtii chiliei unde se afla cuviosul impreuna cu cei cativa ucenici ai sai, a trecut un cunoscut care l-a zeflemisit un pic: "astia-s ucenicii tai, Iosife?" Insa Gheron a raspuns cu pace:"da, acestia; insa, asa amarati cum iti par, vor schimba peste cativa ani fata Sfantului Munte!". Zambeam, desigur, facand aceasta comparatie, insa voiam sa spun ca, la Dumnezeu, intotdeauna gandul precede fapta, implinirea (vezi Facerea). Cand un gand e bine-placut Domnului, El va pune la indemana si mijloacele de infaptuire, si va gasi si oamenii potriviti. Si s-a vadit ca a fost asa, caci, pentru rugaciunile si entuziasmul celor cateva zeci de fii duhovnicesti, s-a creat o stare de duh (de spirit, daca vreti) care a depasit repede granitele Belgiei si care a atins multe inimi care au ajutat, apoi, material, la infaptuirea concreta a ctitoririi manastirii si parohiei noastre.

3. Prin viata lui, Sf. Ioan ne da o lectie extrem de importanta despre libertate.

In Biserica am invatat ca, pentru ca viata omului sa aiba valoare, el trebuie sa invete sa traiasca liber. Din experienta Sfantului Ioan (precum si a sfintilor din inchisorile comuniste) intelegem insa ca adevarata libertate e cea a Duhului, cea in care omul nu e sclav nici unei determinari launtrice (= nici unei patimi), caci, in afara, el a trait ca rob al unui pagan anii intru care s-a sfintit. Intr-un sens, al restrictionarii pana la anulare a libertatilor exterioare, este o oarecare asemanare intre ce traim si noi azi si ce traia Sf Ioan: ne conduc oameni fara Dumnezeu, care ne impun cum sa gandim, ce sa facem, care batjocoresc si prigonesc credinta noastra. Grija cea mare a Sf. Ioan era sa se roage neincetat ca Domnul sa ii dea har se nevoiasca, sa se despatimeasca, sa rabde smerit toate necazurile si batjocura celor din jur.

4. Solutia data de Sfantul Ioan e esentiala, caci el ne arata un alt mod decat martiriul insangerat de a-L marturisi pe Hristos- acela de a ramane crestin in toate alegerile si atitudinile cotidiene, launtrice si exterioare, de a le primi pe toate ca venind din mana lui Dumnezeu, cu ingaduinta Lui. Ce lupta de ganduri o fi avut si el- ca era om ca noi! Poate nu neaparat impotriva stapanilor turci, dar sigur i-a adus vrajmasul ganduri de genul "dar cand ma va izbavi Domnul din robia aceasta?", " de ce tocmai eu a trebuit sa cad prizonier? de ce tocmai mie sa mi se intample asta?", "dar cat mai trebuie sa stau in mizerie, in grajdul asta, unde-i dreptatea lui Dumnezeu? eu sant credincios, ma rog, postesc, merg la biserica, iar turcii acestia nesuferiti si necredinciosi, in loc sa-i bata Dumnezeu, ma batjocoresc ei pe mine" etc.

5. Mai apoi, cand stapanii musulmani s-au imblanzit, intelegand ca prin robul lor, Ioan, a venit binecuvantare si spor peste cele ale familiei lor, i-au propus sa se mute din grajdul unde locuise impreuna cu animalele intr-o camara mai de cinste. Insa Sfantul a rezistat la alte trei ispite importante:
- a mandriei (putea sa isi spuna; "in sfarsit! si-au dat seama ca datorita rugaciunilor mele le merge bine; merit rasplata lor!");
- a mangaierii psihologice ( a refuzat sa intre in bucuria recompensei omenesti a stapanului turc, preferand sa ramana pana la moarte in grajd, si intrand astfel intru bucuria Domnului Sau, Hristos- vezi Matei 25, 21)
- a confortului (marea ispita a crestinului contemporan, mai cu seama a noastra, a celor din diaspora, ori de cate ori ne ancoram de pamant, si nu de Cer, sacrificandu-ne pana si copiii pe altarul propriului confort).

Asta ramane atitudinea de urmat si pentru noi, cei de azi, atat de framantati de ganduri si de atacuri si provocari dinlauntrul si din afara Bisericii: lupta cu gandurile, pocainta si lupta pentru despatimire, si lupta de a ramane in ascultare de Biserica. Sa luptam sa nu pacatuim, sa nu judecam, si sa apartinem de o comunitate in care sa avem un duhovnic si unde luptam sa devenim una cu ceilalti, dupa porunca Domnului.

5. De mare ajutor poate fi Sf. Ioan si celor care, datorita imprejurarilor, nu pot face parte dintr-o parohie autentica, sau o comunitate oarecare, si sant tentati sa renunte la lupta, la rugaciunea pentru sine si pentru lume. La Dumnezeu, nimic nu se pierde- nici o soapta, nici o lacrima, nici o osteneala spre folosul Bisericii nu e in zadar. Pentru Sfantul nostru, modelul au fost Hristos si sfintii Sai, care au lucrat in ogorul Bisericii fara sa astepte confirmari, mangaieri sau multumiri omenesti. Vedem asta in viata Mantuitorului, citim si in epistolele Sfantului Pavel din epistole: el, care si-ar fi dat si viata pentru ceilalti, de atatea ori a fost tradat si dezamagit de oameni, dar nu a abandonat lupta de a-L propovadui lumii pe Hristos. Si vedeti si la Sfantul Siluan, de pilda, care, dupa multe ore de slujba si de munca, se ostenea sa scrie cateva randuri in fiece zi despre dragostea lui Dumnezeu, avand o singura dorinta: ca macar un singur suflet, citindu-le, poate, intr-o zi, sa se foloseasca! Si, pentru toate astea, Dumnezeu- nu oamenii!-i-a proslavit.
Asa a trait si Sf. Ioan, si asa s-ar cuveni sa traim si noi, avand acest gand: "fac aceasta pentru Hristos! nu pentru tine, nici pentru ei, nici macar pentru mine; ci pentru Hristos!" Si toate vor fi mai usoare.

Pr. Ciprian

Română

"Dragostea este pecetea Adevarului"

  • Posted on: 18 April 2016
  • By: delia

Articol aparut in revista "Familia ortodoxa", nr. 87 (aprilie, 2016).

1 an de la trecerea la Domnul a Părintelui Siluan Osseel

† 19 aprilie 2015

 

Îl priveam, și nu puteam înțelege: cum de putea fi un om… așa?

Îi puneam întrebări și, înainte de a spune orice cuvânt, închidea ochii, tăcea câteva clipe, adâncit (sau, mai bine-zis, înfipt) în rugăciune, și abia apoi răspundea, cu ochii mijiți, privind undeva înlăuntru – și de acolo, dinlăuntru, răspundea.

Eram în fața unei rugăciuni întrupate – și ce rugăciune! Mă miram, așteptând să-l văd într-o stare obișnuită, fie și pentru câteva clipe. Dar încordarea nu-l părăsea. Ardea.

„Cei desăvârșiți nu spun nimic de la ei, spun numai ce le dă Duhul”, spusese cândva Sfântul al cărui nume avea să-l poarte, trecând la Ortodoxie, Părintele Siluan Osseel. V-am oferit interviul cu acest desăvârșit în urmă cu patru ani. Am aflat apoi că a schimbat viețile unora, care au mers să-l caute – și l-au găsit și pe Părintele, și pe Domnul. Să-l reîntâlnim acum pe Părintele, de astă dată în cuvintele unuia din ucenicii săi apropiați, Părintele Ciprian din Belgia, în predica rostită în urmă cu un an, imediat după trecerea lui la Domnul. Prindeți-vă centurile! Zburăm! (A.S.)

Fraţi şi surori întru Hristos Domnul, Biserica a rânduit să se citească astăzi la Liturghie fragmentul din Evanghelia de la Marcu în care îngerul se arată femeilor mironosiţe ca să le vestească Învierea Domnului. Eu nu vă voi vorbi despre aceasta azi, ci despre o altă încredințare a Învierii. Mironosițele s-au dus să îngrijească un trup mort și s-au întâlnit cu Învierea. Lucrul acesta l-am trăit și noi în zilele din urmă: ne-am dus să priveghem un om drag care a murit, şi ne-am întors la casele noastre încredinţaţi de veşnicia noastră, de dragostea lui Dumnezeu către om, de faptul că dragostea ca moartea e de tare Cânt. Cânt. 8:6, că în Hristos despărţire nu este.Încredinţaţi că, în Biserică, putem trăi neîncetat acel moment cutremurător evocat de Evanghelia citită azi: moartea e biruită!

Duminica trecută, în Duminica Tomei, s-a mutat la Domnul unul dintre marii Părinți ai prezentului, din părțile acestea ale lumii: Părintele Siluan din Ghent, care slujea la Eindhoven, în Olanda. Zic că este un mare Părinte pentru că nu se știe mare lucru despre Ortodoxia din Occident, dar despre Părintele Siluan multă lume a auzit: și aici, și în țară, și în întreaga lume ortodoxă. Asta și pentru că a fost ucenic al Cuviosului Sofronie de la Essex; dar nu atât lucrul ăsta l-a făcut cunoscut, cât însăși viața lui. De aceea, aş vrea să vă spun câteva lucruri despre Părintele Siluan…

Însetat de Adevăr

Mai înainte de toate, toată viața, Părintele a fost un căutător al Adevărului. Era catolic, încerca să pătrundă adâncimile creştinismului, însă nu era mulţumit de cele pe care le trăia. Lucrul acesta l-a făcut să se roage, să-I ceară lui Dumnezeu să-l aducă la cunoaşterea Lui. Setea lui de Adevăr l-a dus, la un moment dat, după multe căutări, după ce citise cartea despre viața Sfântului Siluan, în Anglia, la Essex, să-l întâlnească pe Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan. Și aici și-a dat seama că găsise ceea ce căutase ani de zile: găsise adevărata, singura Biserică. Și a hotărât să devină ortodox.

Vă spuneam atunci când a venit prima oară în vizită la noi în parohie cum se transmite cel mai autentic credința noastră. Rare sunt situațiile în care printr-o revelație extraordinară oamenii Îl cunosc pe Hristos; la majoritatea este vorba de ofiliație duhovnicească: credinţa se transmite din tată (îndrumător duhovnicesc) în fiu. Spuneam atunci că, într-o zi, însetat de Adevăr, Sfântul Siluan se ruga cu toată inima lui, și atunci i S-a arătat Hristos Însuși, viu, în locul icoanei la care se uita, și privirea lui Hristos i-a rămas în inimă toata viața, iar monahul Siluan avea să devină – în urma acestui schimb de priviri – marele Sfânt Siluan.

Ceva mai târziu, în curtea Mănăstirii Sfântului Panteleimon din Sfântul Munte, s-au întâlnit alte două priviri: cea a Sfântului Siluan și cea a Părintelui Sofronie (Părintele Sofronie îşi amintea şi locul exact unde s-au întâlnit cu adevărat prima oară). Și Părintele Sofronie, care el însuși trăise deja experiența Luminii nezidite și cercetări ale lui Dumnezeu, a căpătat o cu totul altă cunoaştere a celor duhovniceşti, a înțeles multe lucruri pe care nu le înțelesese înainte, viața lui a căpătat un alt curs.

Peste ani, alte două priviri s-au întâlnit: a Părintelui Sofronie cu a Părintelui Siluan de la Eindhoven. După acea întâlnire, acesta nu a mai fost niciodată același: a devenit ortodox, apoi preot, trăind şi hrănindu-se din acea experiență a întâlnirii cu omul lui Dumnezeu, Părintele Sofronie. Lucru văzut şi simțit de toți cei care l-au cunoscut. Și spun toate acestea pentru că e important să reținem că toate întâlnirile din viaţa fiecăruia se înscriu într-o pronie a lui Dumnezeu, iar lucrarea noastră este să le facem providențiale, să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze prin ele. Pe nici un om nu-l întâlnim din întâmplare – genul „am avut noroc” sau „uite ce coincidență”; așa ceva nu există. De noi depinde dacă-L aducem sau nu pe Dumnezeu în acea întâlnire, dacă ne naștem prin fiecare om pe care îl întâlnim întru Hristos, fie că luptăm să păstrăm cele bune dăruite de el, prin el, fie că luăm o atitudine creștină în fața celui care ne minte, ne rănește sau ne trădează (inclusiv aceste întâlniri cu oameni prin care lucrează cel rău, dacă le trăim duhovniceşte, le putem face născătoare de Înviere în sufletele noastre).

„Ne vom ruga împreună”

Ce era extrem de frapant la Părintele Siluan era că nu l-am auzit niciodată vorbind banalități, niciodată vorbind despre sine altfel decât în relație cu Hristos, având în inimă multă dragoste și înțelegere pentru popor, multă pocăință pentru sine, şi multă fermitate în ce privește orice rătăcire de la Adevăr şi Dragoste. Știa să se pună mai prejos decât toată lumea, dar știa să dea și cu pumnul în masă. Se pocăia mereu pentru ale sale și știa mereu să te împingă spre Cer. Și toate astea pentru că Hristos era viu în el. Eu am convingerea că avea rugăciunea neîncetată, Rugăciunea inimii – era cea mai dragă rugăciune a lui. Zic lucrul ăsta din două mărturii a doi oameni care l-au cunoscut.

Unul este un preot care, atunci când s-a întâmplat să slujească împreună cu Părintele, simţea că începea să-i ardă inima, și rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” începea să se rostească singură în inima lui, neîncetat și fără nici un efort.

Și o altă mărturie, vrednică de crezare: un prieten, pe vremea când nu era ortodox, era tare rătăcit și bolnav cu sufletul. Auzind la un moment dat de Părintele Siluan, a mers să-l întâlnească şi să-i ceară ajutorul. Părintele i-a spus că trebuie să se roage, iar el i-a răspuns: „Părinte, sunt împietrit, nu mai pot face nimic-nimic, nu pot să mă rog”. Atunci Părintele l-a prins de mână și i-a zis: „Ne vom ruga împreună”. Și din acea zi omul a înviat, se roagă, și toți care îl cunosc mărturisesc că emană rugăciune.

Este lucrarea lui Hristos, prin Părintele nostru Siluan, care i-a însuflat lucrarea Rugăciunii inimii. Şi-mi povestea cineva că l-a întrebat pe acest om: „Ce faci atunci când nu poți să te rogi?”, şi acesta i-a răspuns cu o privire îngrozită: „Cum să nu mă rog?!”. Nu-și putea imagina – cu groază a răspuns „Cum să nu mă rog?!”. Și asta e tot urmarea înrâuririi Părintelui Siluan asupra lui, care l-a făcut să înțeleagă că, deși aparent vii, suntem morți fără rugăciune; deși cu trupul în biserică, suntem nicăieri fără rugăciune; deși „așezați” în Biserică, trăind rânduielile formale, dacă nu ne rugăm cu deznădejdea, cu conștiința că fără Hristos mergem în iad, nu este ieșire și nu este șansă de mântuire, mântuirea fiind tocmai sălășluirea lui Hristos în inimile noastre. Şi acest lucru nu se poate face fără rugăciune.

„Suntem noi doi și Hristos în veșnicie”

Îndrăznesc să spun că Părintele Siluan este unul dintre marii Părinți filocalici ai zilelor noastre: atâtea cuvinte mari, şi frumoase, și mișcătoare de inimă am auzit de la el, cuvinte născute nu din lecturi, ci din însăşi viaţa pe care o trăia!

La Spovedanie, de exemplu, începea cu o rugăciune liberă către Hristos, în care se punea pe sine mai prejos decât toată zidirea; de acolo își începea Spovedania, și te ajuta şi pe tine să înțelegi unde te afli, spunând: „Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De acum încolo începem”. Cu atitudinea asta, te ajută mult să nu aluneci în ceea ce suntem adesea tentaţi să căutăm în spovedanie – mângâieri psihologice ori soluţii „magice” pentru problemele noastre (în sensul că, dacă s-ar putea, duhovnicul să ne dea o „chestie” care sa ne rezolve problema, fără ca noi să ne luptăm prea mult) – înşelându-ne, astfel, cumplit: obosindu-ne inutil duhovnicii, răpindu-le timpul, iar noi necrescând duhovniceşte. Dacă ni se pare că anii trec în zadar, fără să ne vindecăm din patimi, să încercăm să aflăm, mai întâi de toate – înainte de-a ne justifica pe noi înşine şi a căuta tot felul de explicaţii pentru căderile noastre repetate, acuzând pe oricine: duhovnic, fraţi, pe Însuşi Dumnezeu – dacă ştim să ne spovedim; să îndrăznim să ne întrebăm duhovnicii, să-L întrebăm pe Dumnezeu.

În spovedanie, Părintele ne ajuta să trăim ceea ce ştiam din teoria cărţilor citite: că spovedania nu e locul unde ne deşertăm sacii cu păcate ca să ne vedem apoi liniştiţi de viaţă (şi de alte păcate), ci e locul unde mergem ca să ne vindecăm, ca să înlăturăm din calea noastră tot ce ne desparte de Hristos şi de oameni, şi ca să aflăm voia lui Dumnezeu în aspectele importante ale vieţii. Atitudinea Părintelui Siluan la spovedanie te ajuta să ai conștiința asta. De altfel, nici nu se ascundea: când spovedea, spunea cu buzele, continuu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Și tu spuneai ce aveai de zis, el se ruga și, dacă avea vreun cuvânt de Sus, vreo vestire, îți spunea ce îi venea; dacă nu, te lăsa, dar plecai cu adevărat slobod – prin rugăciunea lui de mijlocitor al împăcării dintre tine şi Dumnezeu – și simțeai că se lucrează cu adevărat vindecare în inima ta.

„Să mă călugăresc? Sau să-mi fac familie?”

Pentru noi, cei din parohia noastră, a fost de multe ori proroc, adică descoperitor al voii lui Dumnezeu. Multe din cele bune pe care le trăim aici sunt tot prin vestirile Părintelui, prin rugăciunile lui. De câte ori mi-a fost greu, sau nu am știut cum să procedăm într-o situație sau alta, am mers și am cerut cuvânt de la Domnul prin Părintele, și mereu am plecat cu încredințarea că de la Dumnezeu era acel cuvânt primit. Pentru că „lucrul a vădit” (cum zicea Sfântul Siluan), ori pentru că uneori contrazicea propria lui experiență (douăzeci şi cinci de ani a fost preot paroh la Eindhoven, însă mie îmi dădea uneori un alt cuvânt decât cele pe care le făcea acolo). Și prin aceasta era evident că se vindecase de mintea lui, de experiența lui, de tentația asta de a vorbi din propria minte, și mereu căuta înștiințare de Sus.

Un cuvânt frumos, filocalic, pe care mi l-a împărtăşit cineva, un om drag care l-a întâlnit la un moment dat pe Părintele Siluan, frământat de problema atât de cunoscută: „Sunt necăsătorit. Ce să fac: să mă călugăresc? Sau să îmi caut să-mi fac familie?”. Părintele Siluan îi răspunde în mod cu totul neașteptat, șocant: „Spune Rugăciunea inimii, și deprinde-o, şi asta te va ajuta să deslușești chipul lui Dumnezeu pecetluit in inima ta; și atunci n-o să mai conteze ce vei alege”.

Ăsta e, de fapt, esențialul și, dacă înțeleg asta, mai puțin contează forma „socială” în care voi trăi: îmi voi pune viaţa în mâinile Domnului, şi El va rândui şi îmi va arăta calea care îmi este mie mântuitoare. Căci putem avea o „familie de succes”, cu copii „reuşiţi” și toată rețeta clasică de fericire socială, dar inima noastră să tânjească, neîmplinită, după nemărginire. Putem fi în mănăstire „marionete” îmbrăcate în negru, ratându-ne existenţial, dacă nu înţelegem esenţa vieţii mănăstireşti. Fie că suntem căsătoriţi, fie că vieţuim singuri în lume, fie că suntem monahi, lupta noastră este să descoperim, să lucrăm chipul lui Dumnezeu pus în noi în ziua facerii noastre, şi să tânjim să ajungem la asemănarea cu Cel ce ne-a zidit. Fără lupta asta, fără a trăi o viaţă duhovnicească autentică, în Biserică, în ascultare, cu trezvie, nu avem nici o șansă de fericire adevărată nici aici, pe pământ, și nici dincolo, în Împărăţia cea veşnică.

Aşa era Părintele… Nu avea un manual cu notițe din ce a citit el pe nu-știu-unde și „hai să vă spun ce-am mai citit”, ci mereu avea un cuvânt născut din rugăciune.

„O putere teribilă de a ierta”

Înţelegerea asta, că fără rugăciune, fără Hristos, nu putem face nimic cf. Ioan 15:4, l-a ajutat şi să construiască împreună cu preoteasa sa, matușka Oda, o familie frumoasă, dar mai ales să zidească una dintre cele mai frumoase parohii pe care le-am întâlnit – cea din Eindhoven, pe care a întemeiat-o în 1990. După cum îmi mărturisea un frate de acolo, dragostea Părintelui Siluan pentru membrii parohiei sale era neînchipuit de mare. Dragostea lui Hristos era vie, era vizibilă în el; părea că se bucură în mod special de prezenţa ta atunci când mergeai la biserică. Aceasta o simţea fiecare enoriaș, indiferent de naţionalitatea sa sau de starea duhovnicească. Prin dragostea sa, Părintele putea să-i pună pe oameni împreună. Aşa cum îi plăcea adesea să zică, aveai impresia că se sărbătorea Cincizecimea în fiecare Duminică în biserica ortodoxă din Eindhoven: erau oameni de şapte naţionalităţi diferite (olandezi, români, belgieni, americani, englezi, ruşi, greci şi armeni), însă mesajul dragostei lui Hristos era unul, şi putea fi înţeles de către fiecare.

„Calitatea relaţiilor tale cu cei din jurul tău este dată de calitatea relaţiei tale cu Dumnezeu”, zicea Părintele, îndemnând la proprie pocăinţă şi rugăciune pentru ceilalţi ca şi chei ale bunei-înţelegeri cu fraţii din Biserică. Îndemna mereu pe enoriași să nu lase ca diferențele de naţionalitate, de cultură, de educaţie să-i separe, să-i distanţeze, ci să adauge valoare și frumuseţe legăturii frăţeşti dintre ei. Îi ajuta să înţeleagă problemele care apăreau ca şi șanse de-a se vindeca, de-a spori în dragoste, de-a vedea în celălalt chipul lui Hristos, icoană vie, pe care trebuie să lupte să înveţe să o iubească; iar la starea asta nu poţi ajunge dacă nu înţelegi că trebuie să respecţi libertatea fratelui tău, aşa cum Însuşi Domnul o respectă.

Atitudinea la care îşi îndemna enoriașii nu era diferită de cea pe care el însuşi o avea faţă de preoţii împreună-liturghisitori ori de câte ori apărea vreo ispită, vreo tensiune între ei: lupta să se facă repede pace, se ruga pentru ei, se smerea, se pocăia de cele spuse sau făcute; după cum îmi mărturisea unul dintre aceşti împreună-slujitori, „avea o putere teribilă de a ierta”. Iar eu l-am întrebat: oare nu este aceasta dovada sălăşluirii Duhului Sfânt în inima lui? Nu este aceasta o împlinire a cuvântului Evangheliei, când Hristos a suflat asupra ucenicilor şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” Ioan 20:22-23? În plus, când era cazul, Părintele Siluan cerea şi rugăciunile enoriașilor, căci, pentru el, parohia era o familie mare, în care părinții pot şi trebuie să împărtășească problemele care apar cu copiii mai mari.

Procedând astfel, Părintele Siluan spulbera ideea întâlnită uneori în Biserică – cum că noi, preoţii, trebuie să ne prefacem că toate sunt roz mereu, că trăim angelic, într-o continuă „plutire”, că între noi nu sunt decât zâmbete şi floricele… Nu ştiu cine este tatăl acestei idei ciudate că trebuie, chiar cu preţ de minciună, să ne prefacem că toate-s bune chiar şi când nu sunt, că altfel „se smintesc cei din parohie”. Părintele repeta adesea că şi preoţii sunt oameni nedesăvârşiţi, în luptă cu diavolii şi cu patimile, şi că trebuie susţinuţi de rugăciunea celor pe care îi păstoresc.

Obişnuia să spună adesea că „dragostea este pecetea Adevărului”, arătând că dragostea este criteriul pe care trebuie să-l folosim ca să aflăm dacă nevoinţa noastră este plăcută lui Dumnezeu, dacă viaţa noastră este în Adevăr, ca să aflăm dacă nu ne nevoim eretic, după cuvântul Părintelui Rafail.

Vorbind cu Părintele Zaharia de la Essex despre Părintele Siluan, mi-a spus că a întrupat definiţia a ce ar trebui să fie un adevărat preot: un om care să ardă din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

„V-am adus Sfânta Împărtășanie…”

La un moment dat, au început să vină bolile peste el. Când l-am cunoscut, în urmă cu vreo cinci ani, un apropiat al lui mi-a cerut să mă rog pentru el, căci era foarte bolnav și pe moarte (a nu-ştiu-câta oară!). În timp, cunoscându-l pe Părintele Siluan – dar mai ales acum, la săvârșirea lui – mi-am adus mereu aminte de cuvântul Sfântului Pavel care zice către Filipeni: „Pentru mine, viața este Hristos și moartea un câștig. Dacă însă a viețui în trup înseamnă a da roada duhului meu, nu știu ce voi alege. Sunt strâns din două părți: doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos, și aceasta este cu mult mai bine, dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup” Filipeni 1:21-24. Sunt convins că, în ultimii săi ani, Domnul a hotărât ca Părintele să mai trăiască, în ciuda unui lung șir de boli, care mai de care mai gravă, și a mai multor operații, pentru folosul celor din jur. Înainte de moarte, Părintele Sofronie îi spusese ucenicului său apropiat: „Pot să mă duc la Dumnezeu, am terminat ce aveam să-I spun, nu mai am nimic să-I spun”. Cred că şi Părintele Siluan putea spune lucrul acesta cu câţiva ani în urmă, însă a mai rămas pe pământ ca să mai vindece, ca să mai câștige oameni pentru Hristos.

Acum două săptămâni, în a treia zi de Paşti, Părintele s-a simţit rău şi a trebuit să meargă la spital. Starea sănătăţii s-a deteriorat rapid, iar vineri seara a intrat în comă. Sâmbătă după-masă, pentru că nu mai mișcase de douăzeci şi patru de ore și medicii spuneau că ceasurile îi sunt numărate, băiatul lui cel mare, care mă ţinea la curent cu starea Părintelui, m-a sunat ca să merg şi să-mi iau rămas-bun de la el. Când am intrat în salon, i-a zis Părintelui (aflat în comă) că am venit, şi acesta a tresărit. Am mers şi am vorbit cu el în şoaptă, însă aparatele la care era conectat au sesizat emoţia dragostei Părintelui şi au început să ţiuie (preoteasa mi-a zis că asta se întâmpla atunci când se emoţiona). Am lăcrimat cu toţii, ne-am rugat o vreme împreună, ţinându-l de mână, spunând Rugăciunea inimii, aşa cum ne învăţa, şi apoi l-am întrebat: „Părinte, vreţi să vă citesc o rugăciune? În franceză? Sau în română?”. Iar Părintele a mişcat uşor capul a încuviinţare, și cei din familie mi-au spus: „Citiți în română!”. Apoi l-am întrebat: „Vreţi să vă împărtășesc? V-am adus Sfânta Împărtășanie”. Și Părintele cel în comă, care nu mai mișcase de atâta timp, aşa cum era, cu ochii închişi, a făcut un efort să se ridice în capul oaselor. Au venit imediat copiii lui și l-au ajutat, iar Părintele a reușit un lucru pe care eu, care zic că-s sănătos, nu cred că l-aș fi reușit: în ciuda celor trei-patru tuburi pe care le avea în gură, şi-a ridicat un colț al gurii ca să-i pot da Împărtășania. După ce a înghiţit-o, aparatele s-au liniştit, iar Părintele a adormit, ostenit de tensiunea cu care a trăit ultima întâlnire cu Hristos în chipul Împărtăşaniei.

Loc de cuvinte nu a mai fost – şi nici nu mai era nevoie –, timpul începuse din nou să curgă, şi am plecat. Cu gândul la cele spuse de Gheron Iosif când s-a împărtășit ultima oară: „hrană pentru viața de veci”. Cred că toți care am fost martori la cele petrecute am plecat cu gândul acesta. (V-am spus toate acestea şi pentru ca să vă reamintesc că în ceasurile dinaintea morţii, până când sufletul omului nu se desparte de trup, omul întreg e acolo, şi nu doar un trup nemişcat; coma este o aparență. Nu vă lăsați înșelați de aparența asta, nu discutați aiureli sau chestiuni administrative lângă cel care se zbate între viaţă şi moarte, ci vorbiți cu el, rugați-vă pentru el, cu el, pentru că cel în comă vă aude; vă spun cu certitudine lucrul ăsta, căci mi-a dat Dumnezeu șansa să trăiesc de mai multe ori asta ca preot: să mă conving că cel care e în comă ştie, aude şi vede tot ce se întâmplă lângă el).

Duminică a așteptat până a venit familia în vizită, căci programul de vizită în acel spital e foarte strict. I-a aşteptat pe cei iubiţi ai săi, s-au rugat o jumătate de oră împreună, după care lin, duios, a plecat la Domnul pe care atâta L-a iubit. Dar încredințându-i şi pe copiii săi de Înviere. Unul dintre ei, care avea oarecari îndoieli legate de Învierea lui Hristos, mi-a mărturisit că, din ceasul morții tatălui său, el nu mai are nici o îndoială; l-a impresionat tare mult cum moartea trăită drept ne aduce la Dumnezeu și nu ne desparte, cum se întâmplă din nefericire de atâtea ori.

„În sfârșit am avut timp să stau de vorbă pe îndelete cu Părintele meu”

Ultima noapte dinaintea înmormântării, Părintele a petrecut-o în biserică, și am fost mai mulţi din parohia noastră şi din familia lui care am privegheat şi ne-am rugat împreună cu el. Şi noi avem în limba română cuvântul priveghi, dar știți cu toții ce nefericire se întâmplă la majoritatea priveghiurilor creștine – păgâne, de fapt – de la noi. Și vă zic lucrul ăsta pentru că încep să ne plece bunicii şi părinții la Cer, şi o să tot moară oameni în jurul nostru, şi o să tot murim şi noi, rând pe rând. Și e important să știm că ar trebui ca la căpătâiul tuturor creștinilor să se întâmple ce s-a întâmplat la căpătâiul Părintelui Siluan, anume că trebuie să se citească neîncetat, lângă sicriul celui adormit, din Psaltire sau din Noul Testament, şi să ne rugăm pentru cel care pleacă să se întâlnească cu Dumnezeu. Toţi cei care ne-am petrecut noaptea cu Părintele am simţit starea de har şi de pace, ca în noaptea de Înviere. De aceea, când, dimineața, unul dintre băieții Părintelui ne-a mulțumit celor care am rămas peste noapte să priveghem, mie mi-a venit să zâmbesc. I-am zis: „Pentru mine a fost un mare privilegiu! Părintele Siluan ne era atât de prețios, cu un program atât de încărcat, în vârstă și bolnav, şi de aceea tot timpul întâlnirile noastre erau limitate. În sfârșit, în noaptea asta am avut timp să stau de vorbă pe îndelete cu Părintele meu”.

Este important să nu uitam că sufletul e acolo, chiar dacă nu mai vedem din omul drag decât trupul lui mort, cadavrul – chip al morții. Omul e nemuritor. Poate vă amintiţi, a venit cineva la Avva Evagrie, un pustnic din primele veacuri creștine, și i-a zis: „Avva, a murit tatăl tău!”. Și ce i-a răspuns? „Spui hule! Tatăl meu este nemuritor”. Dacă am avea această credință și această convingere, acele zile – între moarte şi îngropare – le-am trăi mai mângâiaţi, mai întăriţi, mai creștinește, spre folosul celui care pleacă, și spre folosul nostru. E important să învăţăm să vorbim în tăcere, dincolo de cuvinte, cu cel care pleacă, făcând din dragostea care ne leagă de el cuvânt de mijlocire către Dumnezeu. Mai toți oamenii mari au vorbit despre tăcerea plină de cuvânt. Marii Părinți, care au gustat din cele ale Raiului, zic că tăcerea este limba veacului ce va să vină. S-ar cuveni să învăţăm să tăcem vorbind, să tăcem rugându-ne lângă cel bolnav, ori lângă cel care tocmai s-a stins.

Aşa cum am spus și când s-a mutat la Domnul doamna Andrée, trebuie să înţelegem prin vieţile acestor plăcuţi ai lui Dumnezeu, pe care El a rânduit să-i cunoaştem personal, că mântuirea ne este la îndemână, că sfințenia este de actualitate, că nu există un context istoric, politic sau de orice altă natură care să ne împiedice să ne mântuim, să ne sfințim. Alegerile noastre sunt cele care ne definesc, cele care ne zidesc, cele care ne duc în Rai sau nu.

După ultima Liturghie pe care am slujit-o împreună cu Părintele (de dinaintea înmormântării), un frate a vrut să mă mângâie, spunându-mi că nu trebuie să fim trişti mai mult decât trebuie, căci Părintele ne-a lăsat o moştenire bogată. Şi, de atunci, cuvântul acesta îmi tot sună în inimă, şi mă hrănesc cu el. Într-adevăr, Părintele Siluan ne-a dat atât de mult: ne-a dat totul.

(Cuvânt rostit în Duminica Mironosiţelor, 2015, la o săptămână după adormirea întru Domnul a Părintelui Siluan Osseel).

Română

File de poveste

  • Posted on: 13 September 2015
  • By: administrator

Aşa cum în noaptea de Înviere lumânările se aprind una de la alta, aşa şi râvna şi bucuria noastră se reaprind de fiecare dată în urma întâlnirii cu Oameni purtători de Lumină- mădulare ale Bisericii biruitoare, din Cer (ne gândim la moaştele sfintilor care ne-au chemat),  sau ale Bisericii luptătoare (vorbim de toţi oaspeţii pe care i-am avut de-a lungul timpului). Lumină curată, din aceea pe care întunericul nu o poate cuprinde. Lumina lui Hristos. Iar întâlnirea cu aceşti Oameni ne trezeşte iar şi iar setea de apa cea vie.

Pentru că uneori vântul suflă puternic în vieţile noastre şi apare pericolul să ni se stingă lumânările amintirilor, "punem" aici - în "hambar", spre împărtăşire, impresii ale întâlnirilor cu oameni vii ai Bisericii şi din pelerinajele pe unde ne-au fost purtaţi paşii. După cuvântul "dăruind, vei dobândi".

Sunt filele poveştii Întâlnirii noastre în Hristos Domnul. Ecouri ale paşilor mergerii noastre spre Viaţa cea adevărată- de care dea Domnul sa ne bucurăm cu toţii, veşnic!                    

                    

Română

Sfinţi ortodocşi pe pământ belgian, Sfinţii de lângă noi

  • Posted on: 12 September 2015
  • By: administrator

Sfinţii nu se grăbesc niciodată. Au timpul şi lucrarea lor nevăzută.
Au planul şi misiunea lor tainică. Unii rămân tăinuiţi veacuri întregi, pentru a ieşi apoi la lumină. 

 

Ortodoxia reprezintă, alături de dreapta credinţă şi dreapta slăvire a lui Dumnezeu, o transmitere, o continuitate a sfinţeniei. Iar a trăi ortodox înseamnă a te înscrie în această continuitate şi a râvni să răspunzi acestei chemări - de a te alătura sfinţilor. Orice distorsionare a acestei înţelegeri duce inevitabil, dintr-o perspectivă creştină, la un eşec existenţial.

Ca şi comunitate ortodoxă într-o ţară majoritar catolică (teoretic), avem uneori impresia unei dezrădăcinări, a unei rupturi de Tradiţia noastră, de Sfinţii pământului nostru. Însă, dintr-o rânduială de Dumnezeu ştiută, trebuie să ne trăim credinţa în aceste locuri, binecuvântate cu atâta sfinţenie altădată, când Biserica era Una, înainte de Schisma din 1054.

Nu ştim care este taina adâncirii sfinţilor acestor pământuri în tăcere, însă o cercetare a vieţilor lor este, cu siguranţă, o datorie a noastră. Sunt Sfinţii de lângă noi, pe care însă nu-i vedem, nu-i auzim, necunoscându-i. Să ne ostenim să le cunoaştem vieţile, să le urmăm exemplul, să înţelegem lucrarea Domnului cu ei şi cu noi.

Se spune că Sfinţii ne aleg pe noi. De ce ne-au ales pe noi Sfinţii acestor pământuri? La ce responsabilitate ne cheamă? La ce viaţă? Pentru a lăsa liberă reflecţia pe marginea răspunsului, vom porni de la o altă întrebare: cine sunt Sfinţii acestor pământuri? Ne propunem să prezentăm în această rubrică mici schiţe despre vieţile Sfinţilor de lângă noi -  o invitaţie la a şterge praful secolelor de uitare; iar prin pelerinajele pe care nădăjduim să le organizăm vom încerca să mergem pe urmele paşilor lor, măcar la propriu, pentru început. 

***

"Răspândiți fiind noi în țările unde odinioară mulți Sfinți ai lui Dumnezeu au viețuit și au fost proslăviți, fie datorită suferințelor lor sau altor lucrări duhovnicești, se cuvine să cinstim cu vrednicie pe acești Sfinți recunoscuți de către Biserica Ortodoxă a lui Hristos încă din vremurile de demult și să le cerem sfintele rugăciuni, fără a lasa nicidecum deoparte rugăciunile către Sfinții lui Dumnezeu la care ne-am rugat până acum. În felurite locuri din vechea Galie, Franța de astăzi, precum și în celelalte țări din Europa Occidentală s-au păstrat până în zilele noastre sfintele moaște ale mucenicilor din primele veacuri și din cele ce au urmat, care au fost mărturisitori ai credinței ortodoxe. Îi rugăm deci pe slujitorii Sfântului Altar să pomenească la sfintele slujbe, la Litie și în alte rugăciuni, pe acești Sfinți ai lui Dumnezeu care sunt apărătorii acelui loc sau acelei țări și care sunt cinstiți cu evlavie în locul în care se ține Sfânta slujbă. Se cuvine de asemenea  să fie pomeniți la sfârșitul slujbei, la otpust" (Sf. Ioan Maximovici).

Luna ianuarie

Luna februarie

Luna martie

Luna aprilie

Luna mai

Luna iunie

Luna iulie

Luna august

Luna septembrie

Luna octombrie

Luna noiembrie

Luna decembrie

Prezenta traducere este publicată cu acordul autorului volumului Saints et saintes de la Belgique au premier millénaire, J.P. Hamblenne

© Parohia « Toţi Sfinţii », 2012
Reproducerea este autorizată cu condiția menționării sursei
Vedrin, Belgia, 2012

Română

Pagini