Interviu publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 97/Februarie 2017
Citeam într-o carte a Părintelui Sofronie (Saharov) că, la un moment dat, Sfântului Siluan i-a scris o rusoaică stabilită în Franţa. Îi cerea să se roage pentru ea, să nu fie nevoită să lucreze în vreun oraş unde să nu poată să ajungă la biserică. Îi mărturisea Sfântului Siluan că nu ştia ce e iadul, căci nu citise prea multe, dar şi-l închipuia ca pe viaţa modernă: plin de confort, doar că fără rugăciuni şi Biserică. Citind acestea, m-am gândit că şi compatrioţii noştri din Occident trăiesc în iadul necredinţei celor din jur. Şi atunci mi-am amintit de povestea pe care acelaşi Părinte Sofronie o spunea adesea, a omului care, după moarte, ajuns în iad, a început să-şi construiască o biserică. La început, diavolilor nu le-a venit să creadă; apoi, convingându-se că omul era chiar serios şi voia să-şi împlinească ideea, au făcut consiliu şi l-au aruncat afară din iad, expediindu-l în Rai.
Aceste lucruri mi-au venit în minte atunci când gândurile mi s-au îndreptat către prietenii noştri din Belgia care au ctitorit acum şase ani o mănăstire, iar acum trebuie să facă iar planuri ca să construiască o nouă biserică: chiar îşi doresc Raiul! Aşa se face că l-am sunat iar pe Părintele Ciprian Grădinaru, şi am început să „analizăm” împreună planurile lor…
- Părinte, de când ne-am cunoscut, mi s-a părut că unul dintre subiectele cele mai dragi de discuţie vă este cel al parohiei. Vă e drag să vorbiţi despre parohia dumneavoastră?
– Aşa e. Mi-e drag să vorbesc despre parohie pentru că, aş putea spune, mi-e dragă Biserica lui Hristos. Şi am înţeles că realitatea fundamentală a Bisericii este reprezentată de parohia (sau obştea monahală, dacă e vorba de monahi) din care fac parte, de „biserica locală”, cum i se spune – adică acea comunitate de creştini care ne adunăm într-un anume loc Duminică de Duminică, Liturghie de Liturghie, ca să ne împărtăşim cu Trupul şi Sângele Domnului, unindu-ne cu El, devenind noi înşine Trupul Lui. Nu pot trăi Biserica în abstract, ci doar fiind bine integrat în parohia mea, asumând-o, înţelegând importanţa acestei apartenenţe. Când fac cu adevărat parte dintr-o anume parohie, fac cu adevărat parte din Biserica Ortodoxă. Parohia mea reprezintă expresia esenţială a Bisericii, şi e identică cu toate celelalte Biserici locale, datorită faptului că parohia-obştea mea mărturiseşte credinţa episcopului meu, iar episcopul meu se găseşte în comuniune de credinţă cu ceilalţi episcopi ai celorlalte Biserici locale. Pentru asta, e foarte important ca parohia din care fac parte să fie autentică.
