Parohia ortodoxă "TOȚI SFINȚII"

vă invităm sa ne inchinam la moastele

 Sfintei Gertrude de la Nivelles
 în data de duminica, 2 octombrie 2016 
 

Intalnirea va avea loc la ora 17h30, la biserica Sf. Gertrude din centrul orasului Nivelles:

Collègiale Sainte-Gertrude de Nivelles
Place Lambert Schiffelers, 1
1400 Nivelles

vă invităm la un pelerinaj

Pe urmele Sfantului Materne, Apostolul Belgiei
 în data de sambata, 24 septembrie 2016 
 

Intalnirea va avea loc la ora 11h00, la biserica Sf. Materne din centrul Walcourt:

Basilique Saint-Materne 
5650 Walcourt

Maica Magdalena, de la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul - Essex, va susține o conferință pe tema creșterii copiilor în zilele noastre.

Conferința va avea loc la biserica parohiei Sf. Nectarie din Eindhoven, sâmbătă 17 septembrie la ora 15h30.

Adresa este: Hoogstraat 301a, 5654NB Eindhoven

Plecand de la cele pe care le stim din viata Sf. Ioan Rusul si de la relatia "speciala" a parohiei noastre cu el, as vrea sa va impartasesc cateva ganduri.

1. In primul rand, as vrea sa amintesc despre darul Sfantului Ioan pentru noi, cei care ne intalnim aici [e vorba de biserica din Vedrin, Namur], la toate slujbele.

An de an, pe 27 mai il prăznuim pe Sf. Ioan ca pe unul dintre marii noștri ocrotitori, ca pe cel care ne-a dăruit în mod evident locul acesta. Si nu e putin lucru ce a facut pentru noi!

Pentru cei care nu stiu, as aminti ca, atunci când am început să căutăm o biserică pentru parohia noastră (prin 2010), îi luaseram tovarăși de cautare pe Sfântul Ioan Rusul, pe Sfântul Nectarie, pe Sfântul Efrem cel Nou si pe Sf. Nicolae. Si ii rugam sa ne ajute sa gasim o biserica pe care sa o putem cumpara.

La un moment dat, prin ianuarie 2011, am aflat ca ar fi de vanzare o fosta manastire catolica, in a carei biserica ne aflam acum. Atunci ne-am pus cu totii pe rugaciune catre sfintii nostri dragi. Inima mea inclina spre Sf. Ioan, si i-am cerut sa ne ajute, daca e voia Domnului, sa cumparam proprietatea aceasta, cu fagaduinta ca macar unul dintre hramuri ii va fi inchinat. Mai mult, insa , cu o îndrăzneala frizand obraznicia (indrazneala pe care nu aș mai avea-o azi), i-am cerut să mă convingă că locul aceste e darul lui, facand în așa fel încât prima priveghere din această biserică să fie în ziua în care el e prăznuit- 27 mai. Asta se întâmpla prin ianuarie. Omeneste vorbind, toate pareau cu neputinta, dar imi aduceam aminte de incurajarea pr. Rafail Noica: tocmai in cele care par cu neputinta sa Il chemam pe Dumnezeu in ajutor!

Și lucrurile așa s-au randuit, că pe 23 mai am primit cheile de la biserică și am și avut timp să facem curat, să construim Jertfelnic Domnului și să curățăm puțin împrejurimile. Și a mai rânduit Sfântul Ioan Rusul încă un dar: pe 26 mai le-a pus în minte episcopilor noștri să facă întrunirea lor anuală la Bruxelles, în așa fel încât am putut să-i invităm pe 26 mai, seara, să sfințească locul acesta, să binecuvinteze începutul. Apoi, noi am rămas și am continuat cea dintâi priveghere de noapte din această biserică închinată Sfântului Ioan Rusul, savarsind prima Sfanta Liturghie.

Am inteles astfel ca, în mod evident, Sfântul Ioan Rusul ne-a ajutat si cu actele, si cu strangerea banilor. A făcut ce a făcut, si nu ne-a lasat, și ne-a dăruit biserica aceasta. Acum e randul nostru să "nu-l lăsăm" :-) pe Sfântul Ioan, să-l "hărțuim" cu rugăciuni, să se ocupe mereu de noi. Asta vor sfinții, asta vrea Maica Domnului: să le cerem mereu ajutorul. Astfel, încet-încet, se vor întări legăturile cu ei, mintea noastra va fi tot mai mult la cele ceresti, si ne vom forma reflexul ca, in pace si in razboi, sa ne indreptam mintea spre Hristos si spre sfintii Lui.

2. Apoi, tot din ajutorul acesta concret al Sf. Ioan, am mai invatat un lucru foarte important. La inceput, gandul de a cumpara fosta manastirea catolica a fost primit de aproape toti cunoscutii, superiorii si colegii cu neincredere si dezaprobare: suma era mare, nu puteam conta decat pe ajutorul financiar a catorva zeci de apropiati (eram inconjurat doar de vreo 30-40 de fii duhovnicesti cand am negociat pretul). Insa, ironiilor si "incurajarilor negative" ale celor care nu credeau ca vom putea reusi vreodata sa cumparam locul acesta, pentru ca eram putini la numar, le-am raspuns povestindu-le o intamplare cu Gheron Iosif: intr-o zi, prin fata curtii chiliei unde se afla cuviosul impreuna cu cei cativa ucenici ai sai, a trecut un cunoscut care l-a zeflemisit un pic: "astia-s ucenicii tai, Iosife?" Insa Gheron a raspuns cu pace:"da, acestia; insa, asa amarati cum iti par, vor schimba peste cativa ani fata Sfantului Munte!". Zambeam, desigur, facand aceasta comparatie, insa voiam sa spun ca, la Dumnezeu, intotdeauna gandul precede fapta, implinirea (vezi Facerea). Cand un gand e bine-placut Domnului, El va pune la indemana si mijloacele de infaptuire, si va gasi si oamenii potriviti. Si s-a vadit ca a fost asa, caci, pentru rugaciunile si entuziasmul celor cateva zeci de fii duhovnicesti, s-a creat o stare de duh (de spirit, daca vreti) care a depasit repede granitele Belgiei si care a atins multe inimi care au ajutat, apoi, material, la infaptuirea concreta a ctitoririi manastirii si parohiei noastre.

3. Prin viata lui, Sf. Ioan ne da o lectie extrem de importanta despre libertate.

In Biserica am invatat ca, pentru ca viata omului sa aiba valoare, el trebuie sa invete sa traiasca liber. Din experienta Sfantului Ioan (precum si a sfintilor din inchisorile comuniste) intelegem insa ca adevarata libertate e cea a Duhului, cea in care omul nu e sclav nici unei determinari launtrice (= nici unei patimi), caci, in afara, el a trait ca rob al unui pagan anii intru care s-a sfintit. Intr-un sens, al restrictionarii pana la anulare a libertatilor exterioare, este o oarecare asemanare intre ce traim si noi azi si ce traia Sf Ioan: ne conduc oameni fara Dumnezeu, care ne impun cum sa gandim, ce sa facem, care batjocoresc si prigonesc credinta noastra. Grija cea mare a Sf. Ioan era sa se roage neincetat ca Domnul sa ii dea har se nevoiasca, sa se despatimeasca, sa rabde smerit toate necazurile si batjocura celor din jur.

4. Solutia data de Sfantul Ioan e esentiala, caci el ne arata un alt mod decat martiriul insangerat de a-L marturisi pe Hristos- acela de a ramane crestin in toate alegerile si atitudinile cotidiene, launtrice si exterioare, de a le primi pe toate ca venind din mana lui Dumnezeu, cu ingaduinta Lui. Ce lupta de ganduri o fi avut si el- ca era om ca noi! Poate nu neaparat impotriva stapanilor turci, dar sigur i-a adus vrajmasul ganduri de genul "dar cand ma va izbavi Domnul din robia aceasta?", " de ce tocmai eu a trebuit sa cad prizonier? de ce tocmai mie sa mi se intample asta?", "dar cat mai trebuie sa stau in mizerie, in grajdul asta, unde-i dreptatea lui Dumnezeu? eu sant credincios, ma rog, postesc, merg la biserica, iar turcii acestia nesuferiti si necredinciosi, in loc sa-i bata Dumnezeu, ma batjocoresc ei pe mine" etc.

5. Mai apoi, cand stapanii musulmani s-au imblanzit, intelegand ca prin robul lor, Ioan, a venit binecuvantare si spor peste cele ale familiei lor, i-au propus sa se mute din grajdul unde locuise impreuna cu animalele intr-o camara mai de cinste. Insa Sfantul a rezistat la alte trei ispite importante:
- a mandriei (putea sa isi spuna; "in sfarsit! si-au dat seama ca datorita rugaciunilor mele le merge bine; merit rasplata lor!");
- a mangaierii psihologice ( a refuzat sa intre in bucuria recompensei omenesti a stapanului turc, preferand sa ramana pana la moarte in grajd, si intrand astfel intru bucuria Domnului Sau, Hristos- vezi Matei 25, 21)
- a confortului (marea ispita a crestinului contemporan, mai cu seama a noastra, a celor din diaspora, ori de cate ori ne ancoram de pamant, si nu de Cer, sacrificandu-ne pana si copiii pe altarul propriului confort).

Asta ramane atitudinea de urmat si pentru noi, cei de azi, atat de framantati de ganduri si de atacuri si provocari dinlauntrul si din afara Bisericii: lupta cu gandurile, pocainta si lupta pentru despatimire, si lupta de a ramane in ascultare de Biserica. Sa luptam sa nu pacatuim, sa nu judecam, si sa apartinem de o comunitate in care sa avem un duhovnic si unde luptam sa devenim una cu ceilalti, dupa porunca Domnului.

5. De mare ajutor poate fi Sf. Ioan si celor care, datorita imprejurarilor, nu pot face parte dintr-o parohie autentica, sau o comunitate oarecare, si sant tentati sa renunte la lupta, la rugaciunea pentru sine si pentru lume. La Dumnezeu, nimic nu se pierde- nici o soapta, nici o lacrima, nici o osteneala spre folosul Bisericii nu e in zadar. Pentru Sfantul nostru, modelul au fost Hristos si sfintii Sai, care au lucrat in ogorul Bisericii fara sa astepte confirmari, mangaieri sau multumiri omenesti. Vedem asta in viata Mantuitorului, citim si in epistolele Sfantului Pavel din epistole: el, care si-ar fi dat si viata pentru ceilalti, de atatea ori a fost tradat si dezamagit de oameni, dar nu a abandonat lupta de a-L propovadui lumii pe Hristos. Si vedeti si la Sfantul Siluan, de pilda, care, dupa multe ore de slujba si de munca, se ostenea sa scrie cateva randuri in fiece zi despre dragostea lui Dumnezeu, avand o singura dorinta: ca macar un singur suflet, citindu-le, poate, intr-o zi, sa se foloseasca! Si, pentru toate astea, Dumnezeu- nu oamenii!-i-a proslavit.
Asa a trait si Sf. Ioan, si asa s-ar cuveni sa traim si noi, avand acest gand: "fac aceasta pentru Hristos! nu pentru tine, nici pentru ei, nici macar pentru mine; ci pentru Hristos!" Si toate vor fi mai usoare.

Pr. Ciprian

Articol aparut in revista "Familia ortodoxa", nr. 87 (aprilie, 2016).

1 an de la trecerea la Domnul a Părintelui Siluan Osseel

† 19 aprilie 2015

Îl priveam, și nu puteam înțelege: cum de putea fi un om… așa?

Îi puneam întrebări și, înainte de a spune orice cuvânt, închidea ochii, tăcea câteva clipe, adâncit (sau, mai bine-zis, înfipt) în rugăciune, și abia apoi răspundea, cu ochii mijiți, privind undeva înlăuntru – și de acolo, dinlăuntru, răspundea.

Eram în fața unei rugăciuni întrupate – și ce rugăciune! Mă miram, așteptând să-l văd într-o stare obișnuită, fie și pentru câteva clipe. Dar încordarea nu-l părăsea. Ardea.

„Cei desăvârșiți nu spun nimic de la ei, spun numai ce le dă Duhul”, spusese cândva Sfântul al cărui nume avea să-l poarte, trecând la Ortodoxie, Părintele Siluan Osseel. V-am oferit interviul cu acest desăvârșit în urmă cu patru ani. Am aflat apoi că a schimbat viețile unora, care au mers să-l caute – și l-au găsit și pe Părintele, și pe Domnul. Să-l reîntâlnim acum pe Părintele, de astă dată în cuvintele unuia din ucenicii săi apropiați, Părintele Ciprian din Belgia, în predica rostită în urmă cu un an, imediat după trecerea lui la Domnul. Prindeți-vă centurile! Zburăm! (A.S.)

Fraţi şi surori întru Hristos Domnul, Biserica a rânduit să se citească astăzi la Liturghie fragmentul din Evanghelia de la Marcu în care îngerul se arată femeilor mironosiţe ca să le vestească Învierea Domnului. Eu nu vă voi vorbi despre aceasta azi, ci despre o altă încredințare a Învierii. Mironosițele s-au dus să îngrijească un trup mort și s-au întâlnit cu Învierea. Lucrul acesta l-am trăit și noi în zilele din urmă: ne-am dus să priveghem un om drag care a murit, şi ne-am întors la casele noastre încredinţaţi de veşnicia noastră, de dragostea lui Dumnezeu către om, de faptul că dragostea ca moartea e de tare ^{Cânt. Cânt. 8:6}, că în Hristos despărţire nu este.Încredinţaţi că, în Biserică, putem trăi neîncetat acel moment cutremurător evocat de Evanghelia citită azi: moartea e biruită!

Duminica trecută, în Duminica Tomei, s-a mutat la Domnul unul dintre marii Părinți ai prezentului, din părțile acestea ale lumii: Părintele Siluan din Ghent, care slujea la Eindhoven, în Olanda. Zic că este un mare Părinte pentru că nu se știe mare lucru despre Ortodoxia din Occident, dar despre Părintele Siluan multă lume a auzit: și aici, și în țară, și în întreaga lume ortodoxă. Asta și pentru că a fost ucenic al Cuviosului Sofronie de la Essex; dar nu atât lucrul ăsta l-a făcut cunoscut, cât însăși viața lui. De aceea, aş vrea să vă spun câteva lucruri despre Părintele Siluan…

Însetat de Adevăr

Mai înainte de toate, toată viața, Părintele a fost un căutător al Adevărului. Era catolic, încerca să pătrundă adâncimile creştinismului, însă nu era mulţumit de cele pe care le trăia. Lucrul acesta l-a făcut să se roage, să-I ceară lui Dumnezeu să-l aducă la cunoaşterea Lui. Setea lui de Adevăr l-a dus, la un moment dat, după multe căutări, după ce citise cartea despre viața Sfântului Siluan, în Anglia, la Essex, să-l întâlnească pe Părintele Sofronie, ucenicul Sfântului Siluan. Și aici și-a dat seama că găsise ceea ce căutase ani de zile: găsise adevărata, singura Biserică. Și a hotărât să devină ortodox.

Vă spuneam atunci când a venit prima oară în vizită la noi în parohie cum se transmite cel mai autentic credința noastră. Rare sunt situațiile în care printr-o revelație extraordinară oamenii Îl cunosc pe Hristos; la majoritatea este vorba de ofiliație duhovnicească: credinţa se transmite din tată (îndrumător duhovnicesc) în fiu. Spuneam atunci că, într-o zi, însetat de Adevăr, Sfântul Siluan se ruga cu toată inima lui, și atunci i S-a arătat Hristos Însuși, viu, în locul icoanei la care se uita, și privirea lui Hristos i-a rămas în inimă toata viața, iar monahul Siluan avea să devină – în urma acestui schimb de priviri – marele Sfânt Siluan.

Ceva mai târziu, în curtea Mănăstirii Sfântului Panteleimon din Sfântul Munte, s-au întâlnit alte două priviri: cea a Sfântului Siluan și cea a Părintelui Sofronie (Părintele Sofronie îşi amintea şi locul exact unde s-au întâlnit cu adevărat prima oară). Și Părintele Sofronie, care el însuși trăise deja experiența Luminii nezidite și cercetări ale lui Dumnezeu, a căpătat o cu totul altă cunoaştere a celor duhovniceşti, a înțeles multe lucruri pe care nu le înțelesese înainte, viața lui a căpătat un alt curs.

Peste ani, alte două priviri s-au întâlnit: a Părintelui Sofronie cu a Părintelui Siluan de la Eindhoven. După acea întâlnire, acesta nu a mai fost niciodată același: a devenit ortodox, apoi preot, trăind şi hrănindu-se din acea experiență a întâlnirii cu omul lui Dumnezeu, Părintele Sofronie. Lucru văzut şi simțit de toți cei care l-au cunoscut. Și spun toate acestea pentru că e important să reținem că toate întâlnirile din viaţa fiecăruia se înscriu într-o pronie a lui Dumnezeu, iar lucrarea noastră este să le facem providențiale, să-L lăsăm pe Dumnezeu să lucreze prin ele. Pe nici un om nu-l întâlnim din întâmplare – genul „am avut noroc” sau „uite ce coincidență”; așa ceva nu există. De noi depinde dacă-L aducem sau nu pe Dumnezeu în acea întâlnire, dacă ne naștem prin fiecare om pe care îl întâlnim întru Hristos, fie că luptăm să păstrăm cele bune dăruite de el, prin el, fie că luăm o atitudine creștină în fața celui care ne minte, ne rănește sau ne trădează (inclusiv aceste întâlniri cu oameni prin care lucrează cel rău, dacă le trăim duhovniceşte, le putem face născătoare de Înviere în sufletele noastre).

„Ne vom ruga împreună”

Ce era extrem de frapant la Părintele Siluan era că nu l-am auzit niciodată vorbind banalități, niciodată vorbind despre sine altfel decât în relație cu Hristos, având în inimă multă dragoste și înțelegere pentru popor, multă pocăință pentru sine, şi multă fermitate în ce privește orice rătăcire de la Adevăr şi Dragoste. Știa să se pună mai prejos decât toată lumea, dar știa să dea și cu pumnul în masă. Se pocăia mereu pentru ale sale și știa mereu să te împingă spre Cer. Și toate astea pentru că Hristos era viu în el. Eu am convingerea că avea rugăciunea neîncetată, Rugăciunea inimii – era cea mai dragă rugăciune a lui. Zic lucrul ăsta din două mărturii a doi oameni care l-au cunoscut.

Unul este un preot care, atunci când s-a întâmplat să slujească împreună cu Părintele, simţea că începea să-i ardă inima, și rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!” începea să se rostească singură în inima lui, neîncetat și fără nici un efort.

Și o altă mărturie, vrednică de crezare: un prieten, pe vremea când nu era ortodox, era tare rătăcit și bolnav cu sufletul. Auzind la un moment dat de Părintele Siluan, a mers să-l întâlnească şi să-i ceară ajutorul. Părintele i-a spus că trebuie să se roage, iar el i-a răspuns: „Părinte, sunt împietrit, nu mai pot face nimic-nimic, nu pot să mă rog”. Atunci Părintele l-a prins de mână și i-a zis: „Ne vom ruga împreună”. Și din acea zi omul a înviat, se roagă, și toți care îl cunosc mărturisesc că emană rugăciune.

Este lucrarea lui Hristos, prin Părintele nostru Siluan, care i-a însuflat lucrarea Rugăciunii inimii. Şi-mi povestea cineva că l-a întrebat pe acest om: „Ce faci atunci când nu poți să te rogi?”, şi acesta i-a răspuns cu o privire îngrozită: „Cum să nu mă rog?!”. Nu-și putea imagina – cu groază a răspuns „Cum să nu mă rog?!”. Și asta e tot urmarea înrâuririi Părintelui Siluan asupra lui, care l-a făcut să înțeleagă că, deși aparent vii, suntem morți fără rugăciune; deși cu trupul în biserică, suntem nicăieri fără rugăciune; deși „așezați” în Biserică, trăind rânduielile formale, dacă nu ne rugăm cu deznădejdea, cu conștiința că fără Hristos mergem în iad, nu este ieșire și nu este șansă de mântuire, mântuirea fiind tocmai sălășluirea lui Hristos în inimile noastre. Şi acest lucru nu se poate face fără rugăciune.

„Suntem noi doi și Hristos în veșnicie”

Îndrăznesc să spun că Părintele Siluan este unul dintre marii Părinți filocalici ai zilelor noastre: atâtea cuvinte mari, şi frumoase, și mișcătoare de inimă am auzit de la el, cuvinte născute nu din lecturi, ci din însăşi viaţa pe care o trăia!

La Spovedanie, de exemplu, începea cu o rugăciune liberă către Hristos, în care se punea pe sine mai prejos decât toată zidirea; de acolo își începea Spovedania, și te ajuta şi pe tine să înțelegi unde te afli, spunând: „Gândește-te bine, suntem noi doi și Hristos în veșnicie, nimeni și nimic nu mai contează, nici ce a fost. De acum încolo începem”. Cu atitudinea asta, te ajută mult să nu aluneci în ceea ce suntem adesea tentaţi să căutăm în spovedanie – mângâieri psihologice ori soluţii „magice” pentru problemele noastre (în sensul că, dacă s-ar putea, duhovnicul să ne dea o „chestie” care sa ne rezolve problema, fără ca noi să ne luptăm prea mult) – înşelându-ne, astfel, cumplit: obosindu-ne inutil duhovnicii, răpindu-le timpul, iar noi necrescând duhovniceşte. Dacă ni se pare că anii trec în zadar, fără să ne vindecăm din patimi, să încercăm să aflăm, mai întâi de toate – înainte de-a ne justifica pe noi înşine şi a căuta tot felul de explicaţii pentru căderile noastre repetate, acuzând pe oricine: duhovnic, fraţi, pe Însuşi Dumnezeu – dacă ştim să ne spovedim; să îndrăznim să ne întrebăm duhovnicii, să-L întrebăm pe Dumnezeu.

În spovedanie, Părintele ne ajuta să trăim ceea ce ştiam din teoria cărţilor citite: că spovedania nu e locul unde ne deşertăm sacii cu păcate ca să ne vedem apoi liniştiţi de viaţă (şi de alte păcate), ci e locul unde mergem ca să ne vindecăm, ca să înlăturăm din calea noastră tot ce ne desparte de Hristos şi de oameni, şi ca să aflăm voia lui Dumnezeu în aspectele importante ale vieţii. Atitudinea Părintelui Siluan la spovedanie te ajuta să ai conștiința asta. De altfel, nici nu se ascundea: când spovedea, spunea cu buzele, continuu: „Doamne Iisuse Hristoase, miluiește-mă!”. Și tu spuneai ce aveai de zis, el se ruga și, dacă avea vreun cuvânt de Sus, vreo vestire, îți spunea ce îi venea; dacă nu, te lăsa, dar plecai cu adevărat slobod – prin rugăciunea lui de mijlocitor al împăcării dintre tine şi Dumnezeu – și simțeai că se lucrează cu adevărat vindecare în inima ta.

„Să mă călugăresc? Sau să-mi fac familie?”

Pentru noi, cei din parohia noastră, a fost de multe ori proroc, adică descoperitor al voii lui Dumnezeu. Multe din cele bune pe care le trăim aici sunt tot prin vestirile Părintelui, prin rugăciunile lui. De câte ori mi-a fost greu, sau nu am știut cum să procedăm într-o situație sau alta, am mers și am cerut cuvânt de la Domnul prin Părintele, și mereu am plecat cu încredințarea că de la Dumnezeu era acel cuvânt primit. Pentru că „lucrul a vădit” (cum zicea Sfântul Siluan), ori pentru că uneori contrazicea propria lui experiență (douăzeci şi cinci de ani a fost preot paroh la Eindhoven, însă mie îmi dădea uneori un alt cuvânt decât cele pe care le făcea acolo). Și prin aceasta era evident că se vindecase de mintea lui, de experiența lui, de tentația asta de a vorbi din propria minte, și mereu căuta înștiințare de Sus.

Un cuvânt frumos, filocalic, pe care mi l-a împărtăşit cineva, un om drag care l-a întâlnit la un moment dat pe Părintele Siluan, frământat de problema atât de cunoscută: „Sunt necăsătorit. Ce să fac: să mă călugăresc? Sau să îmi caut să-mi fac familie?”. Părintele Siluan îi răspunde în mod cu totul neașteptat, șocant: „Spune Rugăciunea inimii, și deprinde-o, şi asta te va ajuta să deslușești chipul lui Dumnezeu pecetluit in inima ta; și atunci n-o să mai conteze ce vei alege”.

Ăsta e, de fapt, esențialul și, dacă înțeleg asta, mai puțin contează forma „socială” în care voi trăi: îmi voi pune viaţa în mâinile Domnului, şi El va rândui şi îmi va arăta calea care îmi este mie mântuitoare. Căci putem avea o „familie de succes”, cu copii „reuşiţi” și toată rețeta clasică de fericire socială, dar inima noastră să tânjească, neîmplinită, după nemărginire. Putem fi în mănăstire „marionete” îmbrăcate în negru, ratându-ne existenţial, dacă nu înţelegem esenţa vieţii mănăstireşti. Fie că suntem căsătoriţi, fie că vieţuim singuri în lume, fie că suntem monahi, lupta noastră este să descoperim, să lucrăm chipul lui Dumnezeu pus în noi în ziua facerii noastre, şi să tânjim să ajungem la asemănarea cu Cel ce ne-a zidit. Fără lupta asta, fără a trăi o viaţă duhovnicească autentică, în Biserică, în ascultare, cu trezvie, nu avem nici o șansă de fericire adevărată nici aici, pe pământ, și nici dincolo, în Împărăţia cea veşnică.

Aşa era Părintele… Nu avea un manual cu notițe din ce a citit el pe nu-știu-unde și „hai să vă spun ce-am mai citit”, ci mereu avea un cuvânt născut din rugăciune.

„O putere teribilă de a ierta”

Înţelegerea asta, că fără rugăciune, fără Hristos, nu putem face nimic ^{cf. Ioan 15:4}, l-a ajutat şi să construiască împreună cu preoteasa sa, matușka Oda, o familie frumoasă, dar mai ales să zidească una dintre cele mai frumoase parohii pe care le-am întâlnit – cea din Eindhoven, pe care a întemeiat-o în 1990. După cum îmi mărturisea un frate de acolo, dragostea Părintelui Siluan pentru membrii parohiei sale era neînchipuit de mare. Dragostea lui Hristos era vie, era vizibilă în el; părea că se bucură în mod special de prezenţa ta atunci când mergeai la biserică. Aceasta o simţea fiecare enoriaș, indiferent de naţionalitatea sa sau de starea duhovnicească. Prin dragostea sa, Părintele putea să-i pună pe oameni împreună. Aşa cum îi plăcea adesea să zică, aveai impresia că se sărbătorea Cincizecimea în fiecare Duminică în biserica ortodoxă din Eindhoven: erau oameni de şapte naţionalităţi diferite (olandezi, români, belgieni, americani, englezi, ruşi, greci şi armeni), însă mesajul dragostei lui Hristos era unul, şi putea fi înţeles de către fiecare.

„Calitatea relaţiilor tale cu cei din jurul tău este dată de calitatea relaţiei tale cu Dumnezeu”, zicea Părintele, îndemnând la proprie pocăinţă şi rugăciune pentru ceilalţi ca şi chei ale bunei-înţelegeri cu fraţii din Biserică. Îndemna mereu pe enoriași să nu lase ca diferențele de naţionalitate, de cultură, de educaţie să-i separe, să-i distanţeze, ci să adauge valoare și frumuseţe legăturii frăţeşti dintre ei. Îi ajuta să înţeleagă problemele care apăreau ca şi șanse de-a se vindeca, de-a spori în dragoste, de-a vedea în celălalt chipul lui Hristos, icoană vie, pe care trebuie să lupte să înveţe să o iubească; iar la starea asta nu poţi ajunge dacă nu înţelegi că trebuie să respecţi libertatea fratelui tău, aşa cum Însuşi Domnul o respectă.

Atitudinea la care îşi îndemna enoriașii nu era diferită de cea pe care el însuşi o avea faţă de preoţii împreună-liturghisitori ori de câte ori apărea vreo ispită, vreo tensiune între ei: lupta să se facă repede pace, se ruga pentru ei, se smerea, se pocăia de cele spuse sau făcute; după cum îmi mărturisea unul dintre aceşti împreună-slujitori, „avea o putere teribilă de a ierta”. Iar eu l-am întrebat: oare nu este aceasta dovada sălăşluirii Duhului Sfânt în inima lui? Nu este aceasta o împlinire a cuvântului Evangheliei, când Hristos a suflat asupra ucenicilor şi le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate, şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” ^{Ioan 20:22-23}? În plus, când era cazul, Părintele Siluan cerea şi rugăciunile enoriașilor, căci, pentru el, parohia era o familie mare, în care părinții pot şi trebuie să împărtășească problemele care apar cu copiii mai mari.

Procedând astfel, Părintele Siluan spulbera ideea întâlnită uneori în Biserică – cum că noi, preoţii, trebuie să ne prefacem că toate sunt roz mereu, că trăim angelic, într-o continuă „plutire”, că între noi nu sunt decât zâmbete şi floricele… Nu ştiu cine este tatăl acestei idei ciudate că trebuie, chiar cu preţ de minciună, să ne prefacem că toate-s bune chiar şi când nu sunt, că altfel „se smintesc cei din parohie”. Părintele repeta adesea că şi preoţii sunt oameni nedesăvârşiţi, în luptă cu diavolii şi cu patimile, şi că trebuie susţinuţi de rugăciunea celor pe care îi păstoresc.

Obişnuia să spună adesea că „dragostea este pecetea Adevărului”, arătând că dragostea este criteriul pe care trebuie să-l folosim ca să aflăm dacă nevoinţa noastră este plăcută lui Dumnezeu, dacă viaţa noastră este în Adevăr, ca să aflăm dacă nu ne nevoim eretic, după cuvântul Părintelui Rafail.

Vorbind cu Părintele Zaharia de la Essex despre Părintele Siluan, mi-a spus că a întrupat definiţia a ce ar trebui să fie un adevărat preot: un om care să ardă din dragoste pentru Dumnezeu şi pentru oameni.

„V-am adus Sfânta Împărtășanie…”

La un moment dat, au început să vină bolile peste el. Când l-am cunoscut, în urmă cu vreo cinci ani, un apropiat al lui mi-a cerut să mă rog pentru el, căci era foarte bolnav și pe moarte (a nu-ştiu-câta oară!). În timp, cunoscându-l pe Părintele Siluan – dar mai ales acum, la săvârșirea lui – mi-am adus mereu aminte de cuvântul Sfântului Pavel care zice către Filipeni: „Pentru mine, viața este Hristos și moartea un câștig. Dacă însă a viețui în trup înseamnă a da roada duhului meu, nu știu ce voi alege. Sunt strâns din două părți: doresc să mă despart de trup și să fiu împreună cu Hristos, și aceasta este cu mult mai bine, dar este mai de folos pentru voi să zăbovesc în trup” ^{Filipeni 1:21-24}. Sunt convins că, în ultimii săi ani, Domnul a hotărât ca Părintele să mai trăiască, în ciuda unui lung șir de boli, care mai de care mai gravă, și a mai multor operații, pentru folosul celor din jur. Înainte de moarte, Părintele Sofronie îi spusese ucenicului său apropiat: „Pot să mă duc la Dumnezeu, am terminat ce aveam să-I spun, nu mai am nimic să-I spun”. Cred că şi Părintele Siluan putea spune lucrul acesta cu câţiva ani în urmă, însă a mai rămas pe pământ ca să mai vindece, ca să mai câștige oameni pentru Hristos.

Acum două săptămâni, în a treia zi de Paşti, Părintele s-a simţit rău şi a trebuit să meargă la spital. Starea sănătăţii s-a deteriorat rapid, iar vineri seara a intrat în comă. Sâmbătă după-masă, pentru că nu mai mișcase de douăzeci şi patru de ore și medicii spuneau că ceasurile îi sunt numărate, băiatul lui cel mare, care mă ţinea la curent cu starea Părintelui, m-a sunat ca să merg şi să-mi iau rămas-bun de la el. Când am intrat în salon, i-a zis Părintelui (aflat în comă) că am venit, şi acesta a tresărit. Am mers şi am vorbit cu el în şoaptă, însă aparatele la care era conectat au sesizat emoţia dragostei Părintelui şi au început să ţiuie (preoteasa mi-a zis că asta se întâmpla atunci când se emoţiona). Am lăcrimat cu toţii, ne-am rugat o vreme împreună, ţinându-l de mână, spunând Rugăciunea inimii, aşa cum ne învăţa, şi apoi l-am întrebat: „Părinte, vreţi să vă citesc o rugăciune? În franceză? Sau în română?”. Iar Părintele a mişcat uşor capul a încuviinţare, și cei din familie mi-au spus: „Citiți în română!”. Apoi l-am întrebat: „Vreţi să vă împărtășesc? V-am adus Sfânta Împărtășanie”. Și Părintele cel în comă, care nu mai mișcase de atâta timp, aşa cum era, cu ochii închişi, a făcut un efort să se ridice în capul oaselor. Au venit imediat copiii lui și l-au ajutat, iar Părintele a reușit un lucru pe care eu, care zic că-s sănătos, nu cred că l-aș fi reușit: în ciuda celor trei-patru tuburi pe care le avea în gură, şi-a ridicat un colț al gurii ca să-i pot da Împărtășania. După ce a înghiţit-o, aparatele s-au liniştit, iar Părintele a adormit, ostenit de tensiunea cu care a trăit ultima întâlnire cu Hristos în chipul Împărtăşaniei.

Loc de cuvinte nu a mai fost – şi nici nu mai era nevoie –, timpul începuse din nou să curgă, şi am plecat. Cu gândul la cele spuse de Gheron Iosif când s-a împărtășit ultima oară: „hrană pentru viața de veci”. Cred că toți care am fost martori la cele petrecute am plecat cu gândul acesta. (V-am spus toate acestea şi pentru ca să vă reamintesc că în ceasurile dinaintea morţii, până când sufletul omului nu se desparte de trup, omul întreg e acolo, şi nu doar un trup nemişcat; coma este o aparență. Nu vă lăsați înșelați de aparența asta, nu discutați aiureli sau chestiuni administrative lângă cel care se zbate între viaţă şi moarte, ci vorbiți cu el, rugați-vă pentru el, cu el, pentru că cel în comă vă aude; vă spun cu certitudine lucrul ăsta, căci mi-a dat Dumnezeu șansa să trăiesc de mai multe ori asta ca preot: să mă conving că cel care e în comă ştie, aude şi vede tot ce se întâmplă lângă el).

Duminică a așteptat până a venit familia în vizită, căci programul de vizită în acel spital e foarte strict. I-a aşteptat pe cei iubiţi ai săi, s-au rugat o jumătate de oră împreună, după care lin, duios, a plecat la Domnul pe care atâta L-a iubit. Dar încredințându-i şi pe copiii săi de Înviere. Unul dintre ei, care avea oarecari îndoieli legate de Învierea lui Hristos, mi-a mărturisit că, din ceasul morții tatălui său, el nu mai are nici o îndoială; l-a impresionat tare mult cum moartea trăită drept ne aduce la Dumnezeu și nu ne desparte, cum se întâmplă din nefericire de atâtea ori.

„În sfârșit am avut timp să stau de vorbă pe îndelete cu Părintele meu”

Ultima noapte dinaintea înmormântării, Părintele a petrecut-o în biserică, și am fost mai mulţi din parohia noastră şi din familia lui care am privegheat şi ne-am rugat împreună cu el. Şi noi avem în limba română cuvântul priveghi, dar știți cu toții ce nefericire se întâmplă la majoritatea priveghiurilor creștine – păgâne, de fapt – de la noi. Și vă zic lucrul ăsta pentru că încep să ne plece bunicii şi părinții la Cer, şi o să tot moară oameni în jurul nostru, şi o să tot murim şi noi, rând pe rând. Și e important să știm că ar trebui ca la căpătâiul tuturor creștinilor să se întâmple ce s-a întâmplat la căpătâiul Părintelui Siluan, anume că trebuie să se citească neîncetat, lângă sicriul celui adormit, din Psaltire sau din Noul Testament, şi să ne rugăm pentru cel care pleacă să se întâlnească cu Dumnezeu. Toţi cei care ne-am petrecut noaptea cu Părintele am simţit starea de har şi de pace, ca în noaptea de Înviere. De aceea, când, dimineața, unul dintre băieții Părintelui ne-a mulțumit celor care am rămas peste noapte să priveghem, mie mi-a venit să zâmbesc. I-am zis: „Pentru mine a fost un mare privilegiu! Părintele Siluan ne era atât de prețios, cu un program atât de încărcat, în vârstă și bolnav, şi de aceea tot timpul întâlnirile noastre erau limitate. În sfârșit, în noaptea asta am avut timp să stau de vorbă pe îndelete cu Părintele meu”.

Este important să nu uitam că sufletul e acolo, chiar dacă nu mai vedem din omul drag decât trupul lui mort, cadavrul – chip al morții. Omul e nemuritor. Poate vă amintiţi, a venit cineva la Avva Evagrie, un pustnic din primele veacuri creștine, și i-a zis: „Avva, a murit tatăl tău!”. Și ce i-a răspuns? „Spui hule! Tatăl meu este nemuritor”. Dacă am avea această credință și această convingere, acele zile – între moarte şi îngropare – le-am trăi mai mângâiaţi, mai întăriţi, mai creștinește, spre folosul celui care pleacă, și spre folosul nostru. E important să învăţăm să vorbim în tăcere, dincolo de cuvinte, cu cel care pleacă, făcând din dragostea care ne leagă de el cuvânt de mijlocire către Dumnezeu. Mai toți oamenii mari au vorbit despre tăcerea plină de cuvânt. Marii Părinți, care au gustat din cele ale Raiului, zic că tăcerea este limba veacului ce va să vină. S-ar cuveni să învăţăm să tăcem vorbind, să tăcem rugându-ne lângă cel bolnav, ori lângă cel care tocmai s-a stins.

Aşa cum am spus și când s-a mutat la Domnul doamna Andrée, trebuie să înţelegem prin vieţile acestor plăcuţi ai lui Dumnezeu, pe care El a rânduit să-i cunoaştem personal, că mântuirea ne este la îndemână, că sfințenia este de actualitate, că nu există un context istoric, politic sau de orice altă natură care să ne împiedice să ne mântuim, să ne sfințim. Alegerile noastre sunt cele care ne definesc, cele care ne zidesc, cele care ne duc în Rai sau nu.

După ultima Liturghie pe care am slujit-o împreună cu Părintele (de dinaintea înmormântării), un frate a vrut să mă mângâie, spunându-mi că nu trebuie să fim trişti mai mult decât trebuie, căci Părintele ne-a lăsat o moştenire bogată. Şi, de atunci, cuvântul acesta îmi tot sună în inimă, şi mă hrănesc cu el. Într-adevăr, Părintele Siluan ne-a dat atât de mult: ne-a dat totul.

(Cuvânt rostit în Duminica Mironosiţelor, 2015, la o săptămână după adormirea întru Domnul a Părintelui Siluan Osseel).

Aşa cum în noaptea de Înviere lumânările se aprind una de la alta, aşa şi râvna şi bucuria noastră se reaprind de fiecare dată în urma întâlnirii cu Oameni purtători de Lumină- mădulare ale Bisericii biruitoare, din Cer (ne gândim la moaştele sfintilor care ne-au chemat),  sau ale Bisericii luptătoare (vorbim de toţi oaspeţii pe care i-am avut de-a lungul timpului). Lumină curată, din aceea pe care întunericul nu o poate cuprinde. Lumina lui Hristos. Iar întâlnirea cu aceşti Oameni ne trezeşte iar şi iar setea de apa cea vie.

Pentru că uneori vântul suflă puternic în vieţile noastre şi apare pericolul să ni se stingă lumânările amintirilor, "punem" aici - în "hambar", spre împărtăşire, impresii ale întâlnirilor cu oameni vii ai Bisericii şi din pelerinajele pe unde ne-au fost purtaţi paşii. După cuvântul "dăruind, vei dobândi".

Sunt filele poveştii Întâlnirii noastre în Hristos Domnul. Ecouri ale paşilor mergerii noastre spre Viaţa cea adevărată- de care dea Domnul sa ne bucurăm cu toţii, veşnic!                    

• Carte cu oaspeți
• Pelerinaje
• Mărturii

Sfinţii nu se grăbesc niciodată. Au timpul şi lucrarea lor nevăzută.
Au planul şi misiunea lor tainică. Unii rămân tăinuiţi veacuri întregi, pentru a ieşi apoi la lumină. 

Ortodoxia reprezintă, alături de dreapta credinţă şi dreapta slăvire a lui Dumnezeu, o transmitere, o continuitate a sfinţeniei. Iar a trăi ortodox înseamnă a te înscrie în această continuitate şi a râvni să răspunzi acestei chemări - de a te alătura sfinţilor. Orice distorsionare a acestei înţelegeri duce inevitabil, dintr-o perspectivă creştină, la un eşec existenţial.

Ca şi comunitate ortodoxă într-o ţară majoritar catolică (teoretic), avem uneori impresia unei dezrădăcinări, a unei rupturi de Tradiţia noastră, de Sfinţii pământului nostru. Însă, dintr-o rânduială de Dumnezeu ştiută, trebuie să ne trăim credinţa în aceste locuri, binecuvântate cu atâta sfinţenie altădată, când Biserica era Una, înainte de Schisma din 1054.

Nu ştim care este taina adâncirii sfinţilor acestor pământuri în tăcere, însă o cercetare a vieţilor lor este, cu siguranţă, o datorie a noastră. Sunt Sfinţii de lângă noi, pe care însă nu-i vedem, nu-i auzim, necunoscându-i. Să ne ostenim să le cunoaştem vieţile, să le urmăm exemplul, să înţelegem lucrarea Domnului cu ei şi cu noi.

Se spune că Sfinţii ne aleg pe noi. De ce ne-au ales pe noi Sfinţii acestor pământuri? La ce responsabilitate ne cheamă? La ce viaţă? Pentru a lăsa liberă reflecţia pe marginea răspunsului, vom porni de la o altă întrebare: cine sunt Sfinţii acestor pământuri? Ne propunem să prezentăm în această rubrică mici schiţe despre vieţile Sfinţilor de lângă noi -  o invitaţie la a şterge praful secolelor de uitare; iar prin pelerinajele pe care nădăjduim să le organizăm vom încerca să mergem pe urmele paşilor lor, măcar la propriu, pentru început. 

***

"Răspândiți fiind noi în țările unde odinioară mulți Sfinți ai lui Dumnezeu au viețuit și au fost proslăviți, fie datorită suferințelor lor sau altor lucrări duhovnicești, se cuvine să cinstim cu vrednicie pe acești Sfinți recunoscuți de către Biserica Ortodoxă a lui Hristos încă din vremurile de demult și să le cerem sfintele rugăciuni, fără a lasa nicidecum deoparte rugăciunile către Sfinții lui Dumnezeu la care ne-am rugat până acum. În felurite locuri din vechea Galie, Franța de astăzi, precum și în celelalte țări din Europa Occidentală s-au păstrat până în zilele noastre sfintele moaște ale mucenicilor din primele veacuri și din cele ce au urmat, care au fost mărturisitori ai credinței ortodoxe. Îi rugăm deci pe slujitorii Sfântului Altar să pomenească la sfintele slujbe, la Litie și în alte rugăciuni, pe acești Sfinți ai lui Dumnezeu care sunt apărătorii acelui loc sau acelei țări și care sunt cinstiți cu evlavie în locul în care se ține Sfânta slujbă. Se cuvine de asemenea  să fie pomeniți la sfârșitul slujbei, la otpust" (Sf. Ioan Maximovici).

Prezenta traducere este publicată cu acordul autorului volumului Saints et saintes de la Belgique au premier millénaire, J.P. Hamblenne

© Parohia « Toţi Sfinţii », 2012
Reproducerea este autorizată cu condiția menționării sursei
Vedrin, Belgia, 2012

Interviul cu Părintele nostru întru Domnul apărut în Revista Familia Ortodoxă, nr. 53 (iunie, 2013). 

« Hristos în mijlocul nostru ! »

            Părinte, ne-ati putea spune povestea parohiei dumneavoastra​ ?

            E o poveste mai lungă, şi, până la un punct, de ordin oarecum personal. Din punctul meu de vedere, a început demult. De când mă ştiu, am primit în dar conştiinţa faptului că fire nevăzute mă leagă de toţi oamenii. Simţeam că mă uneşte de ei ceva dincolo de aparenţe, de relaţionări şi de cuvinte. A jucat un rol important în acest sens, probabil, şi faptul că am copilărit la ţară, unde legăturile dintre oameni erau, în genere, cum erau şi cei de atunci, mai adânci. În plus, eram şi pasionat de şah, şi îmi plăcea mult şi deviza FIDE (Federaţia internaţională de şah) : « gens una sumus » (omenirea este o singură familie). În sensul asta, ani mai târziu, m-a bucurat John Donne, citat de Hemingway în moto-ul cărţii « Pentru cine bat clopotele ? », unde spune acelasi lucru : « Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat. ».

            Însă toate acestea le simţeam la un nivel superficial, pentru că, în vremea aceea, nu eram credincios, şi nu îmi imaginam că ideea de a fi/trăi cu « străini » ca şi cu propria ta familie poate fi realizată.

            După ce Domnul m-a adus în Biserică, am început să citesc dintr-o altă perspectivă Noul Testament şi scrierile Părinţilor Bisericii. Şi, printre multele lucruri care mă bucurau citind, am găsit ideea de care vorbeam mai înainte. Ea « pluteşte » în tot Noul Legământ, dar e limpede exprimată în rugăciunea Mântuitorului din Evanghelia de la Ioan : « Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.» (Ioan 17:21), ori în Faptele Apostolilor: “Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una » (Fapte 4,32). Şi mi-am zis: Biserica e locul unde se poate împlini dorul meu- să fim mulţi laolaltă, dar să trăim ca o singură familie, ca un singur om!      

            Am început apoi să caut să vad cum se poate trăi aceasta. Însă, nu ştiu de ce, la început, Domnul mi-a ascuns locurile unde creştinii încercau să trăiască aşa. Mergând prin biserici şi mănăstiri din ţară, nu am găsit mai nicăieri nu doar aşa o stare cum căutam/visam eu, dar nici măcar o preocupare de a transmite sau de a căuta ideea/starea aceasta. Şi nu zic ca normalitate a vieţii bisericeşti, ci măcar ca ideal. Poate că nici nu căutam eu unde trebuia, deşi făceam mii de kilometri în căutarea acelui chip de simţire/vieţuire comunitar. Peste tot predici şi învăţături despre cum să mergem la biserică, cum să postim, cum să facem fapte bune, cum să ne rugăm etc. Ori asumări personale- dar individuale - ale vieţii creştineşti. Eram îndurerat şi dezamăgit şi simţeam că ne scapă esenţialul. Ce diferenţă de duh între comunitatea creştina descrisă în Faptele Apostolilor şi cele pe care le întâlneam! Îmi amintesc că, la un moment dat, chiar îi spovedeam duhovnicului din acea vreme întristarea mea. Ne aflam într-o mănăstire « serioasă », cu rânduieli bune şi ascetice şi mi se părea că nici acolo nu era o astfel de stare şi preocupare între fraţi. Răspunsul părintelui a fost năucitor: ceva de genul « nu ai altă treabă? »

            Aşa că, o vreme, am fost tare trist. Eram acasă, dar înconjurat de străini. Eram încredinţat de sfinţenia Bisericii, de faptul că doar în Hristos este mântuire, dar nu pricepeam cum pot formele exterioare de evlavie (respectarea regulilor formale de mers la biserică, ţinerea posturilor etc.) să îl mântuiască pe om. Nu înţelegeam cum s-a transformat lupta pentru împlinirea poruncilor lui Hristos şi dobândirea virtuţilor în scop în sine şi nu în Cale spre adevăratul scop - dobândirea Duhului Sfânt şi a roadelor pe care le aduce: dragostea frăţească, blândeţea etc. Nu îmi puteam imagina/proiecta Raiul, pe care l-am înţeles dintru început ca Dragoste, ca şi comuniune: după ce o viaţă întreagă   m-am concentrat pe relaţia cu Dumnezeul MEU, cu duhovnicul MEU, pe rugăciunea MEA, pe Liturghia MEA şi, eventual, pe relaţia mea cu câţiva fraţi (puţini, dar aleşi pe sprânceană, conform tuturor « standardelor de calitate duhovnicească»), cum se poate, oare, în chip magic, o dată cu intrarea în veşnicie, să încep să îmi iubesc semenii?

            Însă Domnul cel bun a căutat la orbecăiala mea şi mi-a trimis duhovnici buni, iar apoi mi l-a dăruit pe Cuviosul Sofronie de la Essex, omul lui Dumnezeu care mi-a schimbat în cea mai mare măsură viaţa. Mare lumină, mare bucurie! I-am citit toate cărţile, m-am hrănit cu ele, şi am căpatat iaraşi nădejde că acelea la care visam sânt posibile pe pământ. El vorbeşte mult despre conştiinţa adamică (sântem cu toţii fraţi întru Adam, părintele nostru), despre importanţa principiului persoanei în viaţa duhovnicească, iar în « Cuvântările duhovniceşti » dă obştii pe care o călăuzea multe îndrumări practice despre cum ar trebui să trăiască o comunitate/obşte creştină, plecând de la principiile evanghelice. Şi îndrăznesc să spun că îmbogăţeşte « liniile » de împreună-vieţuire întru Hristos sugerate de către Sfântul Pavel în epistolele sale prin propria-i experienţă de viaţă sfântă. Viaţa care s-a răstignit între arderea întru dragostea de Domnul şi slujirea fraţilor săi.

            Nu mult după asta, Domnul mi-a dat un duhovnic bun în jurul căruia se înfiripa o astfel de familie (monahală, ce e drept), şi iarăşi m-am bucurat. Că se poate şi în trăire, nu doar în cărţi. Pe urmă am aflat – şi până azi tot aflu- că sânt mai multe astfel de parohii şi comunităţi în ţară şi în lume, şi m-am bucurat şi mai mult.

            După alţi câţiva ani, am ajuns în Belgia, unde am fost hirotonit preot. Şi am început cu mai multă îndrăzneală să mă rog Domnului să îmi dăruiască să întâlnesc oameni care să-mi primească gândul şi să începem să trăim împreună câte puţin din cele cu care Hristos atât de mult vrea să ne îndulcească încă din viaţa aceasta – « momeală » sfântă ca să vrem să ne silim mai mult pentru Împărăţia cea de neclătit. Şi Domnul nu a întârziat să îmi dea astfel fraţi şi surori, unul câte unul. Oameni cu râvnă de mai mult, care au înţeles repede ceea ce spune Sfantul Serafim din Sarov: că scopul vieţii este dobândirea Duhului Sfânt. Că toate formele de vieţuire şi exprimare în Biserică (rugăciune, post, iconografie etc.) trebuie să fie circumscrise acestui unic ţel şi nu să devină scop în sine. Că nu există relativisme în Biserică. Că la biserică nu vii pentru vreun confort oarecare, ci ca să afli adevărul despre tine şi despre Dumnezeu - ca premise fără de care nu se poate - pentru a începe viaţa duhovnicească « în duh şi în Adevăr ». Că duhovnic nu e neapărat preotul la care te spovedeşti de mai multe ori, ci cel pe care îl asumi şi care te asumă, în sensul că simţi că  suferă durerile naşterii tale întru Hristos, după cuvântul Sfântului Pavel. Că, fără o viaţă de neîncetată trezvie, de nevoinţă, fără spovedanie des şi Împărtăşanie, sânt mici şanse să sporim duhovniceşte şi şi mai puţine să ne mântuim. Că nu e cu putinţă un « creştinism de duminică » (în sensul că ne întâlnim cu nişte oameni pe care, în timp, îi ştim poate şi după nume, ne rugăm lângă ei, după care « Doamne-ajută » - « Doamne-ajută »- « ne vedem duminica viitoare » şi gata).

            Să-mi iertaţi lunga povestire; ce voiam esenţial e să spun că sânt cu totul încredinţat că Dumnezeu îi dă omului tot ce vrea, dacă îi este de folos şi dacă e sincer şi consecvent în căutare.

Vă întrerup puţin: cum am ajuns să trăim un « creştinism de duminică » ?

Dacă vieţile multor creştini sânt vlăguite duhovniceşte, dacă atâţia oameni care merg la biserică sânt singuri şi amărâţi (şi nu din propria alegere), cred că răspunderea aparţine în egală măsură atât celui care păstoreşte, care ar trebui să le transmită fraţilor săi un chip adevărat al vieţii în Hristos – întru unire, întru nevoinţa iubirii-, cât şi enoriaşilor săi, care nu râvnesc şi nu se silesc la mai mult (îmi amintesc de vorba aceea din popor : « fiecare parohie are preotul pe care îl merită »). Îndrăznesc să asemăn astfel de parohii impersonale, formate din « bisericuţe » (grupuri de oameni legati de mediul social din care provin, de interese de orice fel), cu mănăstirile idioritmice, unde sânt doar interese administrative comune. Şi nu încetez să-mi atenţionez fraţii şi surorile întru Hristos că, dacă pierdem duhul de frăţietate, vom deveni şi noi încă o parohie « idioritmică », unde fiecare caută la ale sale şi unde, deşi spunem frumos înainte de Crez că « Hristos e în mijlocul nostru », de multe ori minţim. Dacă Hristos ar fi între noi cu adevărat, legătura dintre noi ar fi alta.

Cum se dobândeşte acest duh de frăţietate de care vorbiţi ?

            Pot să vă spun cum luptăm noi să îl cultivăm, să îl dobândim.

            După cum vă spuneam, plecând de la zicerea Părinţilor că « cine se roagă doar dimineaţa şi seara nu se roagă, de fapt », (creştinul trebuind să lupte ca rugăciunea să devină o stare, să îi fie respiraţie), zic şi eu că o simplă relaţie « de duminică » cu ceilalţi membri ai parohiei nu e o relaţie adevărată, duhovnicească. Şi pentru asta, încă de la întemeierea Comunităţii noastre (când în jurul meu erau doar câţiva oameni pe care îi spovedeam), grija mea a fost să îi îndemn pe frați să se cunoască, să se apropie între ei. Pe vremea aceea eram preot slujitor la cea mai mare parohie din Belgia, unde venea foarte multă lume din toate colţurile ţării şi era greu să se realizeze aceasta. Era greu să se contureze o identitate comunitară în acele condiţii. Şi am început să ne întâlnim la câte unii dintre noi acasă, pentru o sfeştanie, pentru un Paraclis, pentru un ceai, dar mai cu seamă ca să începem să ne închegăm ca o familie. Şi lucrurile au decurs frumos, fraţii au început să se apropie şi să se îndrăgească. Sporind destul de repede ca număr, era tot mai greu să încăpem într-o casă şi ne-am hotărât să căutăm o biserică unde să întemeiem o parohie, ca să putem începe să trăim cele dorite. Am gasit repede o fostă biserică catolică ce fusese scoasă la vânzare, însă nu am reuşit să o cumpărăm. Pe moment am fost trişti, însă apoi am înţeles că, aşa cum face mereu, Domnul ne pregătise ceva mai bun.

            În România, aproape la fiecare sfârşit de săptămână mergeam să « mă încarc » la câte o mănăstire. Iar în Belgia eram deja de câţiva ani şi un astfel de loc nu exista şi îi simţeam lipsa. Aşa că, imediat după ce am fost hirotonit preot, i-am cerut Ierarhului nostru binecuvântare să încep să caut un astfel de loc, pe care să îl cumpărăm, în speranţa ca, la un moment dat, să avem şi o obşte monahală. Am găsit mai multe astfel de locuri, dar de fiecare dată au fost piedici şi nu am finalizat nimic. Însă în ianuarie 2011, imediat după ce primisem răspunsul negativ de la biserica pentru care eram în discuţii de cumpărare, m-a sunat o prietenă belgiancă (ortodoxă), care era la curent cu căutările mele pentru o mănăstire, să mă întrebe dacă mai sânt interesat. Se scosese la vânzare proprietatea unei foste comunităţi de maici catolice de rit bizantin. Maica Domnului a făcut atunci o minune, căci persoana desemnată să se ocupe de vânzare contactase deja pe reprezentanţii tuturor comunităţilor ortodoxe din Belgia şi toți se arătaseră neinteresaţi, apoi mănăstirea fusese ca şi vândută unui promotor imobiliar, însă un (aparent) impediment administrativ l-a împiedicat să finalizeze. Şi « întâmplător » a sunat-o pe prietena noastră de familie, care m-a sunat şi ne-am întâlnit pentru a vedea mănăstirea. În momentul acela a avut loc o discuţie supra-realistă, în sensul că negociam în numele comunităţii de români din Belgia, deşi nu eram convins decât de sprijinul a câtorva zeci de oameni, apropiaţii mei. Era un fel de nebunie care a continuat apoi, căci în momentul în care am prezentat proiectul - şi mai ales suma propusă de vânzare - Ierarhului meu şi catorva colegi preoţi din parohiile româneşti din Belgia, mi s-a spus că e prea mult, că nu putem fi ajutaţi financiar de către structurile bisericeşti, date fiind constrângerile de aceasta natura la care suntem supuşi în Occident. Lucru absolut de înţeles, însă greu de primit pentru noi, în entuziasmul acela înfrigurat. Atunci a trebuit să rezistăm tentaţiei de a ne asocia câţiva prieteni şi de a cumpăra fosta mănăstire ca particulari, în ideea de a dona biserica unei eventuale parohii şi de a ne face locuinţe în clădirea corpului de chilii. Simţeam cu totii că în locul acesta era potenţial de mult mai mult şi  l-am rugat insistent pe Mitropolitul meu doar să vină să vadă locul şi să îmi dea binecuvântarea de a anunţa în toate parohiile din Belgia o campanie de strângere de fonduri. Când Înaltpreasfințitul  a venit, s-a entuziasmat de cele văzute şi a hotărât să ne sprijine, cerând parohiilor să ne ajute, căci singuri nu am fi putut acoperi toată suma care trebuia plătită. A trebuit să plătim un acont destul de substanţial. A fost greu, dat fiind şi termenul scurt la dispoziţie pentru a strânge suma respectivă, dar, în final- pentru rugăciunile Înaltpreasfințitului  şi ale multor fraţi-, prin dărnicia jerfelnică a multor frati din Belgia si din lumea întreagă, banii  s-au strâns. Ne-au ajutat mult Maica Domnului si Sfântul Ioan Rusul, unul dintre « prietenii » Comunităţii noastre, către care ne rugaserăm, promiţându-i că-i închinăm mănăstirea dacă ne ajută să o cumpărăm. Şi, altă minune!, prima Priveghere săvârşită în biserica Mănăstirii a fost tocmai de Praznicul Sfântului, pe 27 mai 2011.

            Apoi, o dată începută slujirea în mănăstire (imediat dupa cumparare, în mai 2011) de catre comunitatea de mireni (caci maicile au început sa vina dupa vreo jumatate de an), am căutat să punem şi acestui loc, de la început, temelia pe care o găsesc esenţială oricărei comunităţi: duhul de frăţietate întru Hristos.

            Printre primele hotărâri importante în acest sens, pe lângă rugăciune, a fost aceea de a mânca împreună duminica, după Liturghie. Cină de Taină e Sfânta Liturghie, masă duhovnicească e agapa Comunităţii. Împărtăşire de şi întru Hristos. Practic, s-au organizat mai multe grupe de familii, cărora le vine rândul o dată la câteva săptămâni, care pregătesc masa pentru aproximativ o sută – o sută cincizeci de oameni- media pe care o avem duminica la slujbă acum. Şi e o atmosferă de mare bucurie, care nădăjduiesc să rămână. Oamenii nu mai fug acasă să mănânce, ci au timp să vorbească, să se cunoască, să se îmbogăţească. Sa se bucure.

            După agapă, în timp ce o echipă de voluntari stă cu copiii şi caută să le transmită câte ceva din credinţa ortodoxă (în mod ludic, căci am exclus de la început denumiri de genul « şcoală de duminică » ori « cateheză », care, în genere, dau frisoane tuturor- mici si mari), am propus celor care vor şi pot să mai rămână la un « Curs de supravieţuire duhovnicească », după ideea pr. Serafim Rose. Discutăm liber despre diferite subiecte duhovniceşti, prezint cărţi importante pentru orice creştin, căci predica şi spovedania nu sânt suficiente pentru a putea forma un cuget bisericesc celor care vin la biserică. În plus, astfel diminuăm riscurile – inerente în diaspora!- de a transforma mersul la biserică într-un obicei evlavios care să vizeze însă, mai cu seamă, un mod de socializare sau de « emoţie » patriotică (vreau să zic că am remarcat în Occident o tendinţă de a merge la biserică pentru a mai întâlni oameni cu care nu ai timp să te vezi în timpul săptămânii, sau pentru a întâlni compatrioţi).

Credeţi că sânt suficiente Sfânta Liturghie şi agapa ca expresie a comuniunii duhovniceşti ?

            Sigur că nu.  Sânt şi alte lucruri importante.

            Pe multi din parohia noastra ne aseamana si dragostea pe care o purtam Sfinţilor închisorilor comuniste. Cred că ne pot fi modele extraordinare. Spunea un lucru teribil Radu Gyr, marele poet în cătuşe : « în temniţe  am învăţat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin ». În acestea două : « pe viu » şi « cu adevărat » s-a consumat drama vieţii şi a morţii multora dintre cei închişi. Şi cu adevărat, în aceste nuanţe este miza mântuirii, a trecerii de la stadiul moral la cel duhovnicesc al vieţii creştine.

          Ce găsesc impresionant, printre altele, la mărturisitorii din temniţe, este jertfelnicia lor, si mă bucură înţelegerea generală ce domneste in Comunitatea noastra că doar prin jertfă putem pune început bun şi că, fără jertfă, nu se poate nimic. Multe aş putea spune că am văzut şi trăit impreuna cu fratii mei, ca m-au bucurat si m-au smerit în acest sens, dar nu le voi pomeni, ca să nu clatin starea duhovnicească a nimănui.

         În al doilea rând, vă spuneam că, de la început, îmi doream să începem să ne apropiem duhovniceşte unii de alţii şi am propus fraţilor mei o rugăciune comună, de unire, aşa-numita « rugăciune de la ora 11 ». Acum vreo 10 ani, propusesem mai multor prieteni în Hristos, răspândiţi în lume, ca la ora 23, ora României, să ne întâlnim în rugăciune. E o vorbă mare « întâlnirea în rugăciune », dar, esenţial vorbind, aveam în vedere spusele Mântuitorului: « unde sânt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sânt şi Eu acolo ». Cum, între timp, mulţi ne-am căsătorit şi e mai greu să respectăm o anumită oră, am zis să rămână generică ora 11,  dar să încercăm totuşi să venim împreună înaintea Domnului în fiecare seară, fiecare unde se găseşte. Să spunem puţin « Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! » şi rugăciunea de unire în jurul duhovnicului, a părintelui Sofronie de la Essex, unde să îi pomenim pe toţi cei din Comunitate. Rugăciune care conţine esenţa ideii de unire: « fă-ne a fi cu adevărat întru ó frăţie, vieţuind întru ó inimă, întru ó voie, întru ó dragoste, ca ún om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru Adam, cel întâi născut».

             Apoi, de câte ori cineva dintre noi sau din familia lui trece printr-o greutate, le-am cerut să mă anunţe şi ne luăm cu toţii un canon (în genere, ne împărţim câteva nopţi la câţi sântem şi încercăm să citim fără oprire din Psaltire). Şi Domnul ne-a bucurat deja de mai multe ori, cu multe minuni, spre intarirea credintei.

            Plecând de la ideea canonului de obşte şi inspirat de cele pe care le-am citit la Sfinţii închisorilor, despre cum se nevoiau să se roage chiar şi în acele condiţii de detenţie, am propus Comunităţii să facem la fiecare început de lună câte o « candelă a rugăciunii ». Concret, în atâtea nopţi câte putem acoperi, cei care pot dintre noi îşi « iau » câte o oră în care să se roage - pentru ei şi familiile lor, pentru obşte, pentru lume, încercând să nu lăsăm să se stingă rugăciunea nici un minut vreme de mai multe nopţi. Când unul a încheiat şi merge la culcare, un altul se trezeşte şi aprinde « candela ». Ne-a adus multă bucurie şi apropiere întru Hristos, căci e mult har în acele nopţi şi te simţi responsabil pentru obştea ta şi pentru toţi fraţii creştini care dorm la acea oră de noapte, fiind singurul, poate, care stă înaintea Domnului, în numele tuturor.

            Şi nu în ultimul rând: şi pentru a ne feri de pericolul egoismului individual şi de obşte (că, dacă ne gândim doar la noi, oricât de mulţi am fi aceşti « noi », tot într-o formă de egoism rămânem) şi pentru a ne « lărgi inimile » (după expresia Sfântului Pavel), am început să transmit apropiaţilor mei întru Domnul mesajele pe care le primesc de la mai mulţi prieteni din lume cu cereri de rugăciune pentru oameni care au nevoie în mod deosebit de a fi pomeniţi la un moment dat, pentru ca toţi să se poată ruga pentru ei. Şi mi se pare extraordinară şansa pe care o avem astfel - de a ne face împreună-lucrători cu Dumnezeu la împlinirea voii Lui în viaţa cuiva, începând astfel să cultivăm în noi o «conştiinţă adamică », despre care vorbeam la început. Plus că ne dăm seama, în comparaţie cu suferinţele altor oameni, cât de neserioase sânt îndeobşte smiorcăielile noastre.

Părinte, ca să rezumăm : ce este/ar trebui să fie o parohie ?

         Personal, sânt cu totul de acord cu viziunea ÎPS Hierotheos Vlahos. Orice om bolnav depărtat de Dumnezeu este un bolnav, duhovniceşte vorbind. Parohia este un « spital duhovnicesc », scopul constituirii ei fiind unic - vindecarea duhovnicească a membrilor ei, sfinţirea, îndumnezeirea celor care o alcătuiesc. Orice alt scop - de ordin naţional, politic-bisericesc sau social reprezintă o denaturare a ideii de parohie. Şi, din păcate, şi în Occident sânt multe astfel de contra-exemple. Deşi ne-am obişnuit cu imaginea parohiilor gen « adunare de oameni care vin la aceeaşi biserică » (« idioritmice », le zic eu), lucrul e mai grav decât pare. Căci orice preot, orice parohie fără o astfel de viziune confiscă enoriaşilor săi şansa de înţelegere dreaptă a ceea ce Biserica le poate oferi, ţinându-i în menghina unei iluzii grave, care-l tine pe crestin departe de Dumnezeu.

          Parohia este o familie mare, adunată în jurul unui părinte duhovnicesc, având în centrul ei pe Hristos şi trăind o viaţă bisericească. Credincioşii caută să se adâncească în viaţa parohiei, apropiindu-se unii de alţii prin Hristos, luptând să se vindece de patimi prin împlinirea poruncilor şi prin ascultare de duhovnic. Iar părintele- preot trebuie să fie « medicul » acestui spital.

           Este datoria duhovnicului să imprime celor care vor dintre enoriaşii săi cugetul Bisericii, de a-L « dărui » pe Dumnezeu într-o înţelegere dreaptă, ortodoxă. De a-i ajuta să înţeleagă că nu există un creştinism adogmatic, ne-eclezial şi ne-ascetic (după formularea pr. Sofronie). Să îi ajute să îşi formeze o conştiinţă creştină, universală, cu ajutorul căreia fiecare să devină conştient că atât fapta bună, cât şi păcatul pe care îl face are repercursiuni asupra familiei sale duhovniceşti şi a celei după trup şi, în ultimă expresie, asupra întregii lumi.

Cum vedeti viitorul Comunităţii dvs. ?

Nu îmi proiectez vreunul. Ce e important e că avem un prezent. Pentru care sânt adânc recunoscător Mitropolitului meu şi fraţilor şi surorilor printre care m-a aşezat Domnul şi prin care mi-a dăruit toate acestea. Am constiinta ca nu pentru merite, ci pentru multele noastre slabiciuni ne daruieste Domnul atatea daruri.

Grija mea e să trăiesc azi fără păcat. Şi dacă ar fi ca mâine să se sfârşească totul, dintr-un motiv oarecare, rămân cu bucurie mare: că se poate trăi în viaţa asta această apropiere, această comuniune cu fraţii întru Hristos. Că lucrul acesta, la care atât am visat pe vremuri, e realizabil. Că toate se pot face, întru Hristos Domnul, Cel Care ne întăreşte. Totul - în Hristos!

 „30 de ani am fost lângă părintele Sofronie. 30 de ani, când îl auzeam vorbind sau citeam din scrierile lui aș fi dorit ca lumea întreagă să audă cuvintele acelea, dar bineînțeles că, născut fiind în pământurile astea și din neamul acesta românesc, mai întâi de toate mă gândeam: O, de s-ar auzi în România cuvintele astea! De ce, nu știu… Eu nu știam prea multe despre Biserică atunci când am plecat din România, dar simțeam că ce auzeam noi de la părintele era ceva rar, era ceva calitativ, care convingea sufletul, și parcă convingea până și oasele, ceva ce nu auzisem de la alții, ce nu auzisem de nicăieri”, spunea părintele Rafail Noica în cuvântul de anul trecut de la Cluj.

Păstrând proporțiile, ceva asemănător trăim cu toții. Întâlnim părinți duhovnicești, familii minunate de creștini, frați și surori întru Domnul care și-au luat viețile în serios și mult ne folosim din ce auzim și vedem la ei, dar mai ales din ce trăim împreună cu ei. Dar e păcat că o mare parte din această bogăție se pierde pentru că nu e transmisă mai departe. Insuflat de faptul că multe dintre cărțile bune pe care le citim au apărut pentru că pe lângă un bătrân îmbunătățit se găsea câte cineva care după fiecare întâlnire se retrăgea în liniștea chiliei sale și nu lăsa niciun cuvânt să se piardă, notând cu sete absolut tot ce auzise, m-am hotărât și eu să aștern în scris cele pe care le-am auzit și trăit de-a lungul timpului în diferite locuri și în diferite timpuri, cu diferiți oameni.

Dacă eu voi muri astăzi, toată bogăția pe care am acumulat-o de-a lungul timpului se va pierde. Și lumina va rămâne sub obroc. Și ce voi răspunde la Judecată pentru cele bune pe care puteam să le fac și nu le-am făcut?