Despre noi

  • Posted on: 11 September 2015
  • By: administrator
Română

Interviul cu Părintele nostru întru Domnul apărut în Revista Familia Ortodoxă, nr. 53 (iunie, 2013). 

« Hristos în mijlocul nostru ! »

            Părinte, ne-ati putea spune povestea parohiei dumneavoastra​ ?

            E o poveste mai lungă, şi, până la un punct, de ordin oarecum personal. Din punctul meu de vedere, a început demult. De când mă ştiu, am primit în dar conştiinţa faptului că fire nevăzute mă leagă de toţi oamenii. Simţeam că mă uneşte de ei ceva dincolo de aparenţe, de relaţionări şi de cuvinte. A jucat un rol important în acest sens, probabil, şi faptul că am copilărit la ţară, unde legăturile dintre oameni erau, în genere, cum erau şi cei de atunci, mai adânci. În plus, eram şi pasionat de şah, şi îmi plăcea mult şi deviza FIDE (Federaţia internaţională de şah) : « gens una sumus » (omenirea este o singură familie). În sensul asta, ani mai târziu, m-a bucurat John Donne, citat de Hemingway în moto-ul cărţii « Pentru cine bat clopotele ? », unde spune acelasi lucru : « Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat. ».

            Însă toate acestea le simţeam la un nivel superficial, pentru că, în vremea aceea, nu eram credincios, şi nu îmi imaginam că ideea de a fi/trăi cu « străini » ca şi cu propria ta familie poate fi realizată.

            După ce Domnul m-a adus în Biserică, am început să citesc dintr-o altă perspectivă Noul Testament şi scrierile Părinţilor Bisericii. Şi, printre multele lucruri care mă bucurau citind, am găsit ideea de care vorbeam mai înainte. Ea « pluteşte » în tot Noul Legământ, dar e limpede exprimată în rugăciunea Mântuitorului din Evanghelia de la Ioan : « Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.» (Ioan 17:21), ori în Faptele Apostolilor: “Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una » (Fapte 4,32). Şi mi-am zis: Biserica e locul unde se poate împlini dorul meu- să fim mulţi laolaltă, dar să trăim ca o singură familie, ca un singur om!      

            Am început apoi să caut să vad cum se poate trăi aceasta. Însă, nu ştiu de ce, la început, Domnul mi-a ascuns locurile unde creştinii încercau să trăiască aşa. Mergând prin biserici şi mănăstiri din ţară, nu am găsit mai nicăieri nu doar aşa o stare cum căutam/visam eu, dar nici măcar o preocupare de a transmite sau de a căuta ideea/starea aceasta. Şi nu zic ca normalitate a vieţii bisericeşti, ci măcar ca ideal. Poate că nici nu căutam eu unde trebuia, deşi făceam mii de kilometri în căutarea acelui chip de simţire/vieţuire comunitar. Peste tot predici şi învăţături despre cum să mergem la biserică, cum să postim, cum să facem fapte bune, cum să ne rugăm etc. Ori asumări personale- dar individuale - ale vieţii creştineşti. Eram îndurerat şi dezamăgit şi simţeam că ne scapă esenţialul. Ce diferenţă de duh între comunitatea creştina descrisă în Faptele Apostolilor şi cele pe care le întâlneam! Îmi amintesc că, la un moment dat, chiar îi spovedeam duhovnicului din acea vreme întristarea mea. Ne aflam într-o mănăstire « serioasă », cu rânduieli bune şi ascetice şi mi se părea că nici acolo nu era o astfel de stare şi preocupare între fraţi. Răspunsul părintelui a fost năucitor: ceva de genul « nu ai altă treabă? »

Tags: 

Scrisori din Occident

  • Posted on: 16 September 2014
  • By: vlad

 „30 de ani am fost lângă părintele Sofronie. 30 de ani, când îl auzeam vorbind sau citeam din scrierile lui aș fi dorit ca lumea întreagă să audă cuvintele acelea, dar bineînțeles că, născut fiind în pământurile astea și din neamul acesta românesc, mai întâi de toate mă gândeam: O, de s-ar auzi în România cuvintele astea! De ce, nu știu… Eu nu știam prea multe despre Biserică atunci când am plecat din România, dar simțeam că ce auzeam noi de la părintele era ceva rar, era ceva calitativ, care convingea sufletul, și parcă convingea până și oasele, ceva ce nu auzisem de la alții, ce nu auzisem de nicăieri”, spunea părintele Rafail Noica în cuvântul de anul trecut de la Cluj.

Păstrând proporțiile, ceva asemănător trăim cu toții. Întâlnim părinți duhovnicești, familii minunate de creștini, frați și surori întru Domnul care și-au luat viețile în serios și mult ne folosim din ce auzim și vedem la ei, dar mai ales din ce trăim împreună cu ei. Dar e păcat că o mare parte din această bogăție se pierde pentru că nu e transmisă mai departe. Insuflat de faptul că multe dintre cărțile bune pe care le citim au apărut pentru că pe lângă un bătrân îmbunătățit se găsea câte cineva care după fiecare întâlnire se retrăgea în liniștea chiliei sale și nu lăsa niciun cuvânt să se piardă, notând cu sete absolut tot ce auzise, m-am hotărât și eu să aștern în scris cele pe care le-am auzit și trăit de-a lungul timpului în diferite locuri și în diferite timpuri, cu diferiți oameni.

Dacă eu voi muri astăzi, toată bogăția pe care am acumulat-o de-a lungul timpului se va pierde. Și lumina va rămâne sub obroc. Și ce voi răspunde la Judecată pentru cele bune pe care puteam să le fac și nu le-am făcut? 

 

Română

Pagini