Parohia ortodoxă "TOȚI SFINȚII"

Articol aparut in revista "Familia ortodoxa", nr. 87 (aprilie, 2016).

1 an de la trecerea la Domnul a Părintelui Siluan Osseel

† 19 aprilie 2015

Îl priveam, și nu puteam înțelege: cum de putea fi un om… așa?

Îi puneam întrebări și, înainte de a spune orice cuvânt, închidea ochii, tăcea câteva clipe, adâncit (sau, mai bine-zis, înfipt) în rugăciune, și abia apoi răspundea, cu ochii mijiți, privind undeva înlăuntru – și de acolo, dinlăuntru, răspundea.

Eram în fața unei rugăciuni întrupate – și ce rugăciune! Mă miram, așteptând să-l văd într-o stare obișnuită, fie și pentru câteva clipe. Dar încordarea nu-l părăsea. Ardea.

„Cei desăvârșiți nu spun nimic de la ei, spun numai ce le dă Duhul”, spusese cândva Sfântul al cărui nume avea să-l poarte, trecând la Ortodoxie, Părintele Siluan Osseel. V-am oferit interviul cu acest desăvârșit în urmă cu patru ani. Am aflat apoi că a schimbat viețile unora, care au mers să-l caute – și l-au găsit și pe Părintele, și pe Domnul. Să-l reîntâlnim acum pe Părintele, de astă dată în cuvintele unuia din ucenicii săi apropiați, Părintele Ciprian din Belgia, în predica rostită în urmă cu un an, imediat după trecerea lui la Domnul. Prindeți-vă centurile! Zburăm! (A.S.)

Aşa cum în noaptea de Înviere lumânările se aprind una de la alta, aşa şi râvna şi bucuria noastră se reaprind de fiecare dată în urma întâlnirii cu Oameni purtători de Lumină- mădulare ale Bisericii biruitoare, din Cer (ne gândim la moaştele sfintilor care ne-au chemat),  sau ale Bisericii luptătoare (vorbim de toţi oaspeţii pe care i-am avut de-a lungul timpului). Lumină curată, din aceea pe care întunericul nu o poate cuprinde. Lumina lui Hristos. Iar întâlnirea cu aceşti Oameni ne trezeşte iar şi iar setea de apa cea vie.

Sfinţii nu se grăbesc niciodată. Au timpul şi lucrarea lor nevăzută.
Au planul şi misiunea lor tainică. Unii rămân tăinuiţi veacuri întregi, pentru a ieşi apoi la lumină. 

Ortodoxia reprezintă, alături de dreapta credinţă şi dreapta slăvire a lui Dumnezeu, o transmitere, o continuitate a sfinţeniei. Iar a trăi ortodox înseamnă a te înscrie în această continuitate şi a râvni să răspunzi acestei chemări - de a te alătura sfinţilor. Orice distorsionare a acestei înţelegeri duce inevitabil, dintr-o perspectivă creştină, la un eşec existenţial.

Ca şi comunitate ortodoxă într-o ţară majoritar catolică (teoretic), avem uneori impresia unei dezrădăcinări, a unei rupturi de Tradiţia noastră, de Sfinţii pământului nostru. Însă, dintr-o rânduială de Dumnezeu ştiută, trebuie să ne trăim credinţa în aceste locuri, binecuvântate cu atâta sfinţenie altădată, când Biserica era Una, înainte de Schisma din 1054.

Nu ştim care este taina adâncirii sfinţilor acestor pământuri în tăcere, însă o cercetare a vieţilor lor este, cu siguranţă, o datorie a noastră. Sunt Sfinţii de lângă noi, pe care însă nu-i vedem, nu-i auzim, necunoscându-i. Să ne ostenim să le cunoaştem vieţile, să le urmăm exemplul, să înţelegem lucrarea Domnului cu ei şi cu noi.

Se spune că Sfinţii ne aleg pe noi. De ce ne-au ales pe noi Sfinţii acestor pământuri? La ce responsabilitate ne cheamă? La ce viaţă? Pentru a lăsa liberă reflecţia pe marginea răspunsului, vom porni de la o altă întrebare: cine sunt Sfinţii acestor pământuri? Ne propunem să prezentăm în această rubrică mici schiţe despre vieţile Sfinţilor de lângă noi -  o invitaţie la a şterge praful secolelor de uitare; iar prin pelerinajele pe care nădăjduim să le organizăm vom încerca să mergem pe urmele paşilor lor, măcar la propriu, pentru început. 

***

"Răspândiți fiind noi în țările unde odinioară mulți Sfinți ai lui Dumnezeu au viețuit și au fost proslăviți, fie datorită suferințelor lor sau altor lucrări duhovnicești, se cuvine să cinstim cu vrednicie pe acești Sfinți recunoscuți de către Biserica Ortodoxă a lui Hristos încă din vremurile de demult și să le cerem sfintele rugăciuni, fără a lasa nicidecum deoparte rugăciunile către Sfinții lui Dumnezeu la care ne-am rugat până acum. În felurite locuri din vechea Galie, Franța de astăzi, precum și în celelalte țări din Europa Occidentală s-au păstrat până în zilele noastre sfintele moaște ale mucenicilor din primele veacuri și din cele ce au urmat, care au fost mărturisitori ai credinței ortodoxe. Îi rugăm deci pe slujitorii Sfântului Altar să pomenească la sfintele slujbe, la Litie și în alte rugăciuni, pe acești Sfinți ai lui Dumnezeu care sunt apărătorii acelui loc sau acelei țări și care sunt cinstiți cu evlavie în locul în care se ține Sfânta slujbă. Se cuvine de asemenea  să fie pomeniți la sfârșitul slujbei, la otpust" (Sf. Ioan Maximovici).

Interviul cu Părintele nostru întru Domnul apărut în Revista Familia Ortodoxă, nr. 53 (iunie, 2013). 

« Hristos în mijlocul nostru ! »

            Părinte, ne-ati putea spune povestea parohiei dumneavoastra​ ?

            E o poveste mai lungă, şi, până la un punct, de ordin oarecum personal. Din punctul meu de vedere, a început demult. De când mă ştiu, am primit în dar conştiinţa faptului că fire nevăzute mă leagă de toţi oamenii. Simţeam că mă uneşte de ei ceva dincolo de aparenţe, de relaţionări şi de cuvinte. A jucat un rol important în acest sens, probabil, şi faptul că am copilărit la ţară, unde legăturile dintre oameni erau, în genere, cum erau şi cei de atunci, mai adânci. În plus, eram şi pasionat de şah, şi îmi plăcea mult şi deviza FIDE (Federaţia internaţională de şah) : « gens una sumus » (omenirea este o singură familie). În sensul asta, ani mai târziu, m-a bucurat John Donne, citat de Hemingway în moto-ul cărţii « Pentru cine bat clopotele ? », unde spune acelasi lucru : « Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat. ».

            Însă toate acestea le simţeam la un nivel superficial, pentru că, în vremea aceea, nu eram credincios, şi nu îmi imaginam că ideea de a fi/trăi cu « străini » ca şi cu propria ta familie poate fi realizată.

            După ce Domnul m-a adus în Biserică, am început să citesc dintr-o altă perspectivă Noul Testament şi scrierile Părinţilor Bisericii. Şi, printre multele lucruri care mă bucurau citind, am găsit ideea de care vorbeam mai înainte. Ea « pluteşte » în tot Noul Legământ, dar e limpede exprimată în rugăciunea Mântuitorului din Evanghelia de la Ioan : « Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.» (Ioan 17:21), ori în Faptele Apostolilor: “Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una » (Fapte 4,32). Şi mi-am zis: Biserica e locul unde se poate împlini dorul meu- să fim mulţi laolaltă, dar să trăim ca o singură familie, ca un singur om!      

            Am început apoi să caut să vad cum se poate trăi aceasta. Însă, nu ştiu de ce, la început, Domnul mi-a ascuns locurile unde creştinii încercau să trăiască aşa. Mergând prin biserici şi mănăstiri din ţară, nu am găsit mai nicăieri nu doar aşa o stare cum căutam/visam eu, dar nici măcar o preocupare de a transmite sau de a căuta ideea/starea aceasta. Şi nu zic ca normalitate a vieţii bisericeşti, ci măcar ca ideal. Poate că nici nu căutam eu unde trebuia, deşi făceam mii de kilometri în căutarea acelui chip de simţire/vieţuire comunitar. Peste tot predici şi învăţături despre cum să mergem la biserică, cum să postim, cum să facem fapte bune, cum să ne rugăm etc. Ori asumări personale- dar individuale - ale vieţii creştineşti. Eram îndurerat şi dezamăgit şi simţeam că ne scapă esenţialul. Ce diferenţă de duh între comunitatea creştina descrisă în Faptele Apostolilor şi cele pe care le întâlneam! Îmi amintesc că, la un moment dat, chiar îi spovedeam duhovnicului din acea vreme întristarea mea. Ne aflam într-o mănăstire « serioasă », cu rânduieli bune şi ascetice şi mi se părea că nici acolo nu era o astfel de stare şi preocupare între fraţi. Răspunsul părintelui a fost năucitor: ceva de genul « nu ai altă treabă? »

 „30 de ani am fost lângă părintele Sofronie. 30 de ani, când îl auzeam vorbind sau citeam din scrierile lui aș fi dorit ca lumea întreagă să audă cuvintele acelea, dar bineînțeles că, născut fiind în pământurile astea și din neamul acesta românesc, mai întâi de toate mă gândeam: O, de s-ar auzi în România cuvintele astea! De ce, nu știu… Eu nu știam prea multe despre Biserică atunci când am plecat din România, dar simțeam că ce auzeam noi de la părintele era ceva rar, era ceva calitativ, care convingea sufletul, și parcă convingea până și oasele, ceva ce nu auzisem de la alții, ce nu auzisem de nicăieri”, spunea părintele Rafail Noica în cuvântul de anul trecut de la Cluj.

Păstrând proporțiile, ceva asemănător trăim cu toții. Întâlnim părinți duhovnicești, familii minunate de creștini, frați și surori întru Domnul care și-au luat viețile în serios și mult ne folosim din ce auzim și vedem la ei, dar mai ales din ce trăim împreună cu ei. Dar e păcat că o mare parte din această bogăție se pierde pentru că nu e transmisă mai departe. Insuflat de faptul că multe dintre cărțile bune pe care le citim au apărut pentru că pe lângă un bătrân îmbunătățit se găsea câte cineva care după fiecare întâlnire se retrăgea în liniștea chiliei sale și nu lăsa niciun cuvânt să se piardă, notând cu sete absolut tot ce auzise, m-am hotărât și eu să aștern în scris cele pe care le-am auzit și trăit de-a lungul timpului în diferite locuri și în diferite timpuri, cu diferiți oameni.

Dacă eu voi muri astăzi, toată bogăția pe care am acumulat-o de-a lungul timpului se va pierde. Și lumina va rămâne sub obroc. Și ce voi răspunde la Judecată pentru cele bune pe care puteam să le fac și nu le-am făcut?