Sîmbăta

• 18:00 - Parastas (dacă se aduce colivă pînă la 17:55, cel tîrziu), Vecernia

Duminica

• 8:30 - Utrenia, Sfînta Liturghie

Slujbe peste săptămînă

Interviul cu Părintele nostru întru Domnul apărut în Revista Familia Ortodoxă, nr. 53 (iunie, 2013). 

« Hristos în mijlocul nostru ! »

            Părinte, ne-ati putea spune povestea parohiei dumneavoastra​ ?

            E o poveste mai lungă, şi, până la un punct, de ordin oarecum personal. Din punctul meu de vedere, a început demult. De când mă ştiu, am primit în dar conştiinţa faptului că fire nevăzute mă leagă de toţi oamenii. Simţeam că mă uneşte de ei ceva dincolo de aparenţe, de relaţionări şi de cuvinte. A jucat un rol important în acest sens, probabil, şi faptul că am copilărit la ţară, unde legăturile dintre oameni erau, în genere, cum erau şi cei de atunci, mai adânci. În plus, eram şi pasionat de şah, şi îmi plăcea mult şi deviza FIDE (Federaţia internaţională de şah) : « gens una sumus » (omenirea este o singură familie). În sensul asta, ani mai târziu, m-a bucurat John Donne, citat de Hemingway în moto-ul cărţii « Pentru cine bat clopotele ? », unde spune acelasi lucru : « Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat. ».

            Însă toate acestea le simţeam la un nivel superficial, pentru că, în vremea aceea, nu eram credincios, şi nu îmi imaginam că ideea de a fi/trăi cu « străini » ca şi cu propria ta familie poate fi realizată.

            După ce Domnul m-a adus în Biserică, am început să citesc dintr-o altă perspectivă Noul Testament şi scrierile Părinţilor Bisericii. Şi, printre multele lucruri care mă bucurau citind, am găsit ideea de care vorbeam mai înainte. Ea « pluteşte » în tot Noul Legământ, dar e limpede exprimată în rugăciunea Mântuitorului din Evanghelia de la Ioan : « Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.» (Ioan 17:21), ori în Faptele Apostolilor: “Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una » (Fapte 4,32). Şi mi-am zis: Biserica e locul unde se poate împlini dorul meu- să fim mulţi laolaltă, dar să trăim ca o singură familie, ca un singur om!      

            Am început apoi să caut să vad cum se poate trăi aceasta. Însă, nu ştiu de ce, la început, Domnul mi-a ascuns locurile unde creştinii încercau să trăiască aşa. Mergând prin biserici şi mănăstiri din ţară, nu am găsit mai nicăieri nu doar aşa o stare cum căutam/visam eu, dar nici măcar o preocupare de a transmite sau de a căuta ideea/starea aceasta. Şi nu zic ca normalitate a vieţii bisericeşti, ci măcar ca ideal. Poate că nici nu căutam eu unde trebuia, deşi făceam mii de kilometri în căutarea acelui chip de simţire/vieţuire comunitar. Peste tot predici şi învăţături despre cum să mergem la biserică, cum să postim, cum să facem fapte bune, cum să ne rugăm etc. Ori asumări personale- dar individuale - ale vieţii creştineşti. Eram îndurerat şi dezamăgit şi simţeam că ne scapă esenţialul. Ce diferenţă de duh între comunitatea creştina descrisă în Faptele Apostolilor şi cele pe care le întâlneam! Îmi amintesc că, la un moment dat, chiar îi spovedeam duhovnicului din acea vreme întristarea mea. Ne aflam într-o mănăstire « serioasă », cu rânduieli bune şi ascetice şi mi se părea că nici acolo nu era o astfel de stare şi preocupare între fraţi. Răspunsul părintelui a fost năucitor: ceva de genul « nu ai altă treabă? »