Duminică 3 noiembrie, ora 14:30, parohia noastră vă invită la conferința având tema

„Bucuria vieții în Hristos”

susținută de

Preasfințitul Macarie,

Episcopul Europei de Nord

 

 

 

Adresa noastră:

Sint-Jansbergsteenweg 44A, 3040 HULDENBERG (Loonbeek)

Asociația Triada vă invită la expoziția mobilă despre eroii și martirii români din temnițele comuniste.

Aceasta va avea loc sâmbătă, 1 decembrie, începând cu ora 10:30 la Casa Parohiei "Toți Sfinții" (Sint-Jansbergsteenweg 44A, 3040 HULDENBERG (Loonbeek)).

DEZ-AMĂGIRILE NECESARE ALE REFERENDUMULUI “PICAT”. Părintele Ciprian Grădinaru (Belgia) în revista “Familia ortodoxă” (I): “Constatăm o întunecare a conştiinţei greu întâlnită la o asemenea scară în istoria omenirii până astăzi. E CU ADEVĂRAT UN RĂZBOI AL SFÂRȘITULUI LUMII. S-ar cuveni să ne trăim cu mai multă durere și cu trezvie viețile”

Părintele Ciprian Grădinaru

„Numai Adevărul ne va face liberi!” (I)

În fața cancerului deosebim două atitudini. Unii cred că trebuie să devii deplin conștient de boală şi să începi să te lupți, ca să te poți salva, măcar duhovnicește în cele din urmă, iar alții preferă să se facă că nu știu și să se predea uitării în fața ecranelor, iar mai târziu a morfinei. Oare faptul că am aflat în urma Referendumului cât suntem de bolnavi ca popor nu ar trebui să fie premisa necesară luptei pentru vindecare? Cu siguranță, Referendumul ne-a oferit această șansă. Iar acesta este cu adevărat un dar. Unde suntem, care e diagnosticul trist al bolii care a năpădit trupul poporului nostru vom afla împreună cu Părintele Ciprian Grădinaru, de la parohia românească „Toţi Sfinţii” din Belgia. (G.F.)

– Părinte, Referendumul din 6-7 octombrie a zguduit, într-un fel anume, o parte semnificativă a poporului român, cel puțin cel din țara noastră. Ca un fel de turnesol, acest eveniment a scos în evidență câteva paradoxuri prin care trece societatea românească astăzi. Cei care se erijează de ani de zile în apărătorii democrației au îndemnat – şi au luptat chiar! – să nu se iasă la vot, adică au sabotat democrația printr-o agresivă manipulare a opiniei publice, iar mulți dintre cei ce mergeau la biserică, dintr-un motiv strict politic, nu s-au dus să voteze o măsură ce ar reflecta, în spiritul cel mai profund, Sfânta Evanghelie. Cum să explicăm, așadar, aceste paradoxuri, și multe altele pe care le-a scos la suprafața societății românești Referendumul pentru căsătoria dintre un bărbat și o femeie?

– Pe lângă cele evidențiate de analizele socio-politice făcute, mi se pare că referendumul a cunoscut și două dimensiuni metafizice: una, spirituală, de radiografie a sufletului poporului român și a stării Bisericii, și încă una, duhovnicească, un fel de „slujbă de exorcizare” națională. Totodată, pentru că miza Referendumului a fost mare, putem observa că investițiile susținătorilor ambelor părți au depășit cu mult toate energiile angajate până acum în lumea politică şi religioasă românească.

Pe de o parte, îi aflăm bucuroși, dar și îngrijorați, pe cei ce luptă să stăpânească România prin ideologii freudo-neo-marxiste – continuatorii marxism-leninismului. Aceștia, printr-o campanie bună de studiat în viitor la facultățile de Sociologie despre cum poți manipula un popor, au reușit ceva: să nu se întrunească cvorumul necesar. Însă, cu siguranță, îi îngrijorează numărul mare al celor care s-au prezentat totuși la vot, în condițiile luptei unei coaliții internaționale (compusă din instituții europene, instituții ale statului român, clasa politică, mass-media și diverși formatori de opinie) de boicotare a Referendumului și, mai ales, ținând cont de sumele imense care s-au investit în ultimii douăzeci și opt de ani în operațiunile de alterare a conștiinței, a „fibrei adânci”a poporului român. Aşa că lupta lor va continua cu și mai multă forță.

Pe de altă parte, ne-am bucurat să-i aflăm pe susținătorii Referendumului, care tocmai au trecut cu bine prima „cernere” a generației noastre, cea a afirmării normalității în ceea ce privește primul strat al identității noastre: suntem fii ai lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie; prin urmare, căsătoria este între un bărbat și o femeie. Ceva mai firesc, mai simplu, mai la îndemână nu cred că s-ar fi putut găsi decât acest vot – dar, iată, atât de mulţi s-au pierdut prin perdelele de fum ale petardelor mincinoase aruncate de boicotişti, dar şi cele generate de ignoranţă, indiferenţă ori lipsă de spirit civic.

Pe lângă tristeţea cea mare a acestor dezertări din câmpul coerenţei în gândire, a folosirii raţiunii, a bunului simţ comun – tristeţe cu atât mai mare, cu cât printre dezertori sunt şi rude şi cunoscuţi de-ai noştri –, sesizăm totuşi un câştig important: nu e puţin lucru să ştii unde te afli, cu cine şi cu câţi eşti alături, şi în cine poţi avea încredere. Peste ani, nimeni nu-şi va mai aminti de argumentele mai mult sau mai puţin prosteşti prin care s-a obţinut boicotul. Însă ştampila cu „da” sau absența de la acest vot pentru normalitate va rămâne adânc gravată în conştiinţa fiecăruia, mai ales a celor care au aflat în aceste zile că „a merge la biserică” nu e acelaşi lucru cu „a fi în Biserică”.

Dar asta nu a fost decât prima sită, prima „vamă”. Dacă Dumnezeu va îngădui, ne vom vedea încercaţi şi pe celelalte paliere identitare: de neam şi de conştiinţă creştină. Va veni vremea când vom afla în ce măsură ne vom fi păstrat înţelegerea că ne defineşte faptul că suntem urmaşi şi elemente constitutive ale neamului românesc şi că renunţarea la stratul „românesc” din noi reprezintă o zdruncinare profundă a întregii existenţe.

Iar, la final, într-o ordine logică, va urma şi ultima cernere, ultima alegere, despre care vorbesc Părinţii şi Însuşi Domnul: cea a credinţei. E important să ştim şi să trăim cu conştiinţa că avem rădăcini atât în pământul inimilor străbunilor noştri, cât, şi mai important, în Cer. Omul e ca pomul: fără rădăcini, moare.

„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea”

– Vorbeaţi de o „radiografie a poporului român”. Care este diagnosticul ce iese la iveală ?

– „Cu un dangăt plin de jale”, ni s-a confirmat că suntem un popor bolnav, sfâşiat, dezbinat. Am aflat dimensiunile bolii pe care toţi o bănuiam. Suferim profund, structural. Ca popor, suntem bolnavi de necredinţă în Dumnezeu (sau de o credinţă fără viață, magică, sau cerebrală, sau psihologică), de duhul lumii fără Dumnezeu, de neîncredere între noi, de incultură, de incapacitatea de dialog, de agresivitate, de lipsa liderilor autentici în toate planurile societăţii, de trădarea majorităţii liderilor formali şi așa mai departe.

– Ca sentiment general, cred că se resimte o dezamăgire care, în multe cazuri, merge până la deznădejde. Cum ar trebui să întâmpinăm acest sentiment care pare că stăpâneşte astăzi pe cei ce au mers la vot?

– În mod evident, suntem dezamăgiţi de rezultatul Referendumului. Însă ar trebui să vedem şi partea pozitivă a lucrurilor: aşa cum zice Părintele Rafail, „dez-amăgire înseamnă să ieşi din amăgire”. Ei bine, am ieşit din amăgire, din iluzia unei Biserici triumfaliste care, la nivel de populaţie, credea că reprezintă 90%. Trăiam cu impresia că lucrurile stau bine, că poporul român e un popor cu valori morale, fireşti, creştine; pe 7 octombrie am aflat însă că lucrurile nu stau chiar așa. Ci doar că putem afirma că în poporul român mai există şi oameni cu valori morale, fireşti, şi că unii dintre aceştia sunt creştini.

Lucrul bun e că, fără diagnosticul corect, nu vei putea niciodată să te vindeci de o boală. Şi acesta e un mare câştig într-o luptă pierdută: să afli cum stai, unde eşti, să-ţi vezi slăbiciunile şi punctele forte, aliaţii şi trădătorii. Şi astfel, ceva mai aproape de adevăr, deci implicit mai puternic, să mergi înainte, spre următoarea luptă.

– Când aţi pomenit cuvântul „exorcizare”, mi-am amintit de posedaţii din „Demonii” lui Dostoievski. Oare chiar am fost martorii unei exorcizări cu ocazia Referendumului?

– Săptămânile care au precedat cele două zile de vot au fost presărate de nenumărate acte şi atacuri pline de o ură şi o iraţionalitate demonică (despre ignoranţa unora şi reaua-voinţă a altora am vorbit deja). Mie unuia, doar la citirea Molitvelor Sfântului Vasilie în biserici mi-a fost dat să văd aşa ceva, când posedaţii se dau de ceasul morţii, răcnesc cât pot, fac spume, ameninţă în tot felul, rostesc blasfemii, înjurături şi alte urâciuni.

Am înţeles zilele acestea cuvântul lui Hristos: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12:30). S-a vădit tâlcuirea acestui cuvânt: prin firea faptelor ce vor urma, cel care nu e cu Hristos se va vădi a fi împotriva Lui. Atitudine neutră faţă de Hristos nu mai poate fi, decât până la o vreme.

„S-au descoperit gândurile multor inimi”

De fapt, în zilele acestea mi-a fost dat să înţeleg multe din cele ce până acum ne erau parcă ascunse sub un văl. Poate cel mai înfricoșător e că am văzut Răul mult mai puternic decât am crezut, iar implicaţiile alegerilor noastre cotidiene, mult mai adânci, mai de durată, mai profunde decât ne imaginăm. Mă întreb câţi au luat în serios semnalele de alarmă ale tâlcuitorilor vremurilor, începând cu Părintele Serafim Rose şi continuând cu toţi cei care, până azi, au devenit „voci ce strigă în pustie” (cf. Matei 3:3)?

Pentru că suntem acum în „Familia Ortodoxă”, de pildă, câţi au luat în serios articolele lui Virgiliu Gheorghe despre cele ascunse în desenele animate cu Ana şi Elsa, ca şi în alte desene „inocente”, ce se dovedesc a fi arme de virusare în masă a inimilor curate, de „minare” a sufletelor copiilor într-un mod atât de pervers, atât de iscusit, atât de premeditat? Ori cartea lui despre „Faţa nevăzută a homosexualităţii”? Câţi ne-am dat seama până acum, la modul serios, cât de demonică e lumea virtuală a ecranelor folosite spre evadare, spre „deconectare”, în care noi înşine şi pruncii noştri ne lăsăm aspiraţi în aşa măsură şi cu aşa plăcere şi inconştienţă? Câţi l-am luat până acum în serios pe John Gatto, când ne atrăgea atenţia asupra imbecilizării în masă prin curriculumul ascuns al şcolarizării obligatorii moderne, prin socialismul educaţional contemporan? Cu adevărat, nu ne-am dat seama cu cine luptăm, nu ne-am dat seama de amploarea pe care răul o poate lua și am luat lucrurile prea uşor. Cred că, de acum, datorită tuturor tensiunilor eliberate cu ocazia Referendumului, s-a micşorat mult zona gri a lui „merge şi-aşa”. Nu prea mai e loc de echivoc: albul e alb şi negrul e negru. „Ce este da, da, şi ce este nu, nu” (Matei 5:37).

Îmi vine să zic şi eu, ca Părintele Gheorghe Calciu: „Am văzut puterea Răului”. Ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni în ţara noastră seamănă cu ce s-a întâmplat acum o sută de ani, când s-a instalat bolşevismul în Rusia, şi cu ce s-a întâmplat în România când comunismul a ajuns la putere. Am avut şi noi tulburătoarea ocazie să vedem cum e când diavolul face prăpăd, jucând ţonţoroiul în inima omului. Aparent, ce s-a întâmplat în Rusia, România, Spania, Grecia etc., când comunismul a luptat să preia conducerea ţărilor respective, atunci când prieteni şi fraţi au devenit, peste noapte, străini şi duşmani, ar părea să aibă drept cauză perspectivele politice diferite. Realitatea e că, aşa cum spunea Părintele Rafail, „toate se leagă și se dezleagă în Duh”, altfel spus, tot ce face omul are început în planul nevăzut. Cu adevărat, s-au descoperit gândurile multor inimi (cf. Luca 2:35).

„Omul lucrează el însuşi la ruinarea fiinţei sale”

– Mă întreb: de unde puterea asta teribilă pe care vedem că o are vrăjmașul în zilele noastre? Parcă niciodată în istorie nu s-a mai simţit atâta ură dezlănțuită în lume…

– Așa e, la asta mă gândesc și eu de multe ori: unii oameni parcă s-ar fi așezat într-o zonă a întunericului unde nici o urmă de lumină nu mai poate ajunge (oricare ar fi înțelesul acestei „lumini”: fie că e vorba de credință, de dragoste sau de a înțelege cât de cât rațional realitatea). Robiți în patimi de multe feluri, amețiți de o cultură modernă plină de viruși ideologici, hipnotizați de minciuna lumii virtuale care îi absoarbe teribil, nu puțini sunt cei ce au pierdut orice fel de înțelegere metafizică a istoriei, orice dimensiune transcendentală a existenței. 

Starea omului de azi s-a agravat din cauza patimilor „tehnologice”, dacă pot spune așa. Când e vorba „doar” de patimi ale firii omeneşti, lucrurile sunt mult mai uşor vindecabile, căci patimile au o concreteţe a lor, fiind nişte puteri sufleteşti naturale dar prost folosite, şi ai de unde să le „apuci”. Însă, în zilele noastre, prin acest nou tip de dependenţă, ce merge până la alienare, aproape că s-a ajuns la un alt gen de specie umană, „modificată genetic”. Prin tehnologia care îl poate răpi în lumea virtuală (adică în inexistență), omul devine pradă atât de ușoară duhurilor întunericului, căci, în acea dimensiune existențială în care pătrunde în mod inconștient, pierde controlul propriei minți, și totul se întunecă.

Cei care şi-au lăsat mintea cotropită de toate energiile acestea toxice – care vin de la diavol, de la patimi, de la orice tip de dependenţă sau prin ecrane – au ajuns la o destructurare, la o fragmentare a fiinţei. Ştim cu toţii ce înseamnă să te uiţi, de pildă, la ştiri sau la un film şi apoi să vrei să zici un minut „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă…”. Constaţi că e cu neputinţă. De ce? Pentru că mintea – sau, mai bine-zis, atenţia – se împrăştie, se împarte în multe direcţii, iar când vrei să te rogi ar trebui să aduci aceste părţi din nou împreună, să le aduni astfel ca mintea adunată să poată coborî în inimă, adică în locul de întâlnire cu Dumnezeu.

Şi aici vorbesc despre un om care are conştiinţa a ceea ce se petrece, a mecanismelor şi legilor fizice, neuronale, şi metafizice. Dar când nu există această cunoaştere, această conştiinţă, când omul este neîncetat sfâşiat şi posedat de acele duhuri străine de Hristos, când lucrează el însuşi la ruinarea fiinţei sale, înotând în confuzie, atunci toate sunt date peste cap.

– Deci problema vine din faptul că cei mai mulţi nu conştientizează boala, ci, dimpotrivă, susţin că sunt sănătoşi, iar cei care nu gândesc ca ei ar fi bolnavi, proști, nebuni, ș.a.m.d.?

– Sigur, nu-i nimic nou aici. Sfântul Antonie cel Mare spunea demult că „va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi, când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicând că el este nebun pentru că nu este asemenea lor”. Însă constatăm o întunecare a conştiinţei greu întâlnită la o asemenea scară în istoria omenirii până astăzi. Noua abordare a păcatului e cu atât mai cumplită, cu cât vine cu o retorică justificativă demonică, căci transformă cele mai mari patimi în virtuţi sau, cel puțin, în „daturi” naturale. Iar această atitudine naşte o ură cumplită, în locul pocăinţei pe care ar trebui să o aducă conştiinţa păcatului.

Mulţi dintre noi am putut constata această manifestare a urii în ultimele săptămâni chiar la unii cunoscuţi de-ai noştri, oameni buni, de altfel, şi asta ne-a durut poate mai mult decât însuşi rezultatul votului. În genere, în mass-media şi new-media, cei care împroaşcă în noi cu ură sunt nişte străini; însă acum am fost şocaţi de reacţii teribile de la rude, de la oameni care merg la aceeași biserică cu noi, de la vecini, de la colegii de serviciu – de unde şi groaza multora duminică seara, când s-a aflat rezultatul votului: „Cum o să mă întâlnesc cu colegii mei # boicot luni dimineaţa? Cum o să rezist batjocurii lor?”.

„Dacă ne vom ruga pentru lume…”

– Şi, totuşi, Părinte, avem nevoie de soluţii. Bătrânul Dionisie ne spunea că lumea nu se va sfârşi atâta timp cât oamenii mai au nădejde de mântuire. Unde vedeţi soluţiile?

– În primul rând, într-o înţelegere corectă a celor ce s-au întâmplat. Dacă referendumul este și o radiografie a stării Bisericii, va trebui neapărat să o studiem.

Și aș pleca de la planul personal – căci toate cele spuse până acum nu pot fi privite cu detașare, ca o analiză exterioară de fenomen. Dacă vom înceta să judecăm, să facem analize reci și sterile, să privim cu superioritate și dispreț, să aruncăm cu pietre, să căutăm responsabili pentru probleme, dacă vom înceta toate acestea și ne vom ruga pentru lume, atunci în inimi se va naște durerea, mila, compătimirea. Și, în chip firesc, ne vom pocăi pentru tot ce este rău în țară, în lume, și pentru forța pe care o au energiile demonice în sufletul semenilor noștri, înțelegând că suntem responsabili. Să ne pocăim pentru palida noastră mărturie creștină din ultimele decenii, chiar și pentru slaba noastră prezență în cetate, a celor trimiși să fim lumina lumii, pentru lipsa de curaj mărturisitor, lipsa de viață bisericească autentică, lipsa de înțelegere a vremurilor pe care le trăim. Desigur, că în orice luptă, e important să înțelegi unde s-a greșit și ce e de făcut în continuare, dar cred că totul ar trebui să înceapă cu pocăința personală.

S-ar cuveni să ne trăim cu mai multă durere și cu trezvie viețile. În zilele acestea am înțeles mai mult că a fi creștin înseamnă a fi un om tragic și deznădăjduit (cu deznădejdea cea bună, care naște rugăciune), un om care nu-și mai găsește odihnă, pentru că întotdeauna e ceva de lucrat, ceva de cerșit de la Dumnezeu, ceva de durut pe lumea asta. Creștinul e un om căruia săgețile durerii lumii îi străbat neîncetat inima. Ca și creștini, nu putem, n-ar mai trebui să fim liniștiți niciodată doar pentru că „mie și alor mei ne merge bine”.

E cu adevărat un război al sfârșitului lumii, în care nu mai putem adopta atitudinea: „Eu stau de-o parte, nu-i treaba mea”. A nu suferi împreună cu Hristos pentru lumea care zace în păcat, a nu te lupta să te sfințești în aceste vremuri de răgaz (cf. Apocalipsa 22:11) înseamnă a fi străin de Taina Crucii și Învierii, singura cale mântuitoare.

E vremea să ieșim din pacea noastră falsă, din platitudinile noastre, din pacifismele noastre, din inerțiile noastre și să ne zgâlțâim pe noi înșine și relația cu Dumnezeu și cu oamenii, cutremurându-ne tot timpul de conștiința păcătoșeniei noastre, dar, pe de altă parte, înțelegând măreția bunătății și dragostei veșnice a lui Dumnezeu, cea care ne cheamă la pocăință și ne dă putere să mergem mai departe.

Parohia noastră vă invită la o întâlnire între prieteni despre

 

„Frământările şi bucuriile omului contemporan”

 

cu domnul

 

Virgiliu Gheorghe

 

Domnul Virgiliu Gheorghe  este un cunoscut biofizician, bioetician, autor al unor lucrări de referinţă în domeniul audiovizualului: "Efectele televiziunii asupra minţii omului", "Efectele micului ecran asupra minţii copilului", "Revrăjirea Lumii- sau de ce nu mai vrem să ne desprindem de televizor", "Ştiinţa şi războiul sfârşitului lumii", şi coordonator al revistei "Familia ortodoxă".  A susţinut zeci de conferinţe şi a avut numeroase apariţii TV, privind în special efectele televiziunii asupra minţii umane şi importanţa familiei creştine în societatea contemporană. Numeroasele proiecte pe care le-a iniţiat sunt tot atâtea mărturii în Hristos.

 

Vă aşteptăm Duminică, 28 octombrie 2018 , de la ora 14h00

Adresa noastră:

Sint-Jansbergsteenweg 44A, 3040 HULDENBERG (Loonbeek)

 

Asociația "Triada" vă invită la o conferință cu Maica Magdalena (de la mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, Essex, Anglia).

 

DISPERAREA TRANSFORMATĂ ÎN RUGĂCIUNE. Mărturia vie a Daianei, românca-medic… vindecată de cancer, salvată de la orbire și transformată sufletește prin puterea minunată a “CANDELEI RUGĂCIUNII”, a SPOVEDANIEI și a mijlocirii sfinților tămăduitori: “De multe ori zici: nu se poate, e ilogic! Dacă e ilogic înseamnă că e rugăciune”

Daiana şi Dacian Talianu, medici în Belgia

„Am transformat această disperare în rugăciune” (I)

Necazurile, încercările, ispitele sunt dascăli buni, care ne călăuzesc paşii spre viaţa adevărată, spre ceea ce sufletul caută neîncetat, spre Hristos Domnul. Suferinţa pricinuită de manifestările extrem de rare ale unui cancer ovarian i-a făcut pe cei doi soţi, Daiana şi Dacian Talianu, să răscumpere vremea cf. Efeseni 5:16 şi, încet-încet, odată cu preschimbarea lor duhovnicescă, să preschimbe și durerea în bucurie: în bucuria descoperirii unei vieţi noi, în bucuria participării la slujbe şi a curăţirii sufletului prin Taina Spovedaniei, în bucuria descoperirii unei familii mari şi iubitoare – parohia din care fac parte –, ai cărei membri îi susţin şi se roagă neîncetat pentru ei. (R.T.)

 

– Doamna Daiana, vă rugăm să ne spuneți povestea dumneavoastră. Cu ceva timp în urmă s-a declanşat pentru prima oară cancerul – primul cancer, căci au fost două. Cum aţi aflat de boală?

Daiana: S-au împlinit patru ani de-atunci. Eram, ziceam eu, bine cu sănătatea, aparent foarte bine, nu aveam, practic, nici un simptom. Eram la schi şi totul a început cu nişte tulburări de vedere – eu fiind medic oftalmolog. Prima dată am crezut că e oboseala mea, că am schiat prea mult, că am stat cu ochii în soare… Dar nu mi-a trecut. Apoi am zis că e o migrenă, eu suferind foarte mult de migrene. Dar tot nu a trecut; din contră, se agrava. Şi, în perioada cât am stat la schi, lucrurile au început să meargă din ce în ce mai rău. Eram derutată de simptome, nu se lega mai cu nimic din ceea ce văzusem în practica curentă: vedeam lumini care se mişcau în faţa ochilor, din ce în ce mai multe şi mai agresive.

Am ajuns în Belgia şi am început investigaţiile. Totul părea bine, ceea ce pe mine, de fapt, mă îngrijora foarte tare. Începusem să conturez nişte diagnostice, dar, din nefericire, nu au ieşit acele diagnostice pe care le voiam. Deja aveam în minte o temere, dar refuzam să cred, nici nu puteam să-mi închipui că ar putea fi așa ceva.

Atunci, în acele momente, m-am îndreptat spre  Părintele Ciprian. Îl cunoşteam pe Părinte, dar, din păcate, deşi îl cunoşteam, nu prea mergeam la biserică. Ajungeam pe la sfârşitul slujbei, din când în când… Nu aveam o viaţă de parohie, nici nu-mi închipuiam că există aşa ceva.

– Dar cum vă raportaţi până atunci la Dumnezeu?

– Am fost crescută într-o familie ortodoxă şi respectam sărbătorile, dar nu cum trebuie; era un fel de-al nostru de interpretare personală a ceea ce trebuie să facem. Mama este credincioasă, dar ea niciodată nu ne-a impus să mergem la biserică. După aceea şi-a reproşat că nu ne-a dus. De exemplu, când îi văd acum, la biserică, pe toţi copiii cum se împărtăşesc, îmi dau seama că eu nu am făcut la fel pentru copiii mei. I-am dus o dată sau de două ori în atâţia ani de zile, nu am considerat că este un lucru atât de important. Deşi nu puneam în dubiu existenţa lui Dumnezeu, aveam o viaţă destul de lumească amândoi.

În momentul în care au apărut problemele cu ochii, m-am îndreptat spre Părinte. Ajutorul Părintelui a fost extraordinar, tot ce ne-a sfătuit, tot ce ne-a spus… Părintele a început să ne vorbească de Sfântul Nectarie, de Sfântul Efrem şi de Sfântul Luca al Crimeei, care a fost medic şi opera şi rezolva şi probleme oftalmologice. Așa a început să mă sfătuiască să le citesc vieţile. Și am început să le citesc vieţile.

În acel moment, în capul meu era o foarte mare confuzie, sinceră să fiu. Lucrurile avansau tot mai mult, eu nu ştiam de ce să mă leg, mă simţeam efectiv neputincioasă, îmi dădeam seama că formarea mea ca medic nu mă ajută cu nimic. Vederea mi se degrada tot mai tare și mă tot rugam la Dumnezeu să mă îndrume către cineva care să-mi pună un diagnostic. Am fost la control în Bruxelles, în diferite părţi, dar nu prea aveam încredere în ceea ce mi se spunea. Nici nu înţelegeam, mi se părea de necrezut: cum, dacă am o boală, de ce tocmai ochii? Ca oftalmolog mă întrebam: de ce ochii şi nu altceva?

Ulterior am înţeles că de asta Dumnezeu mi-a dat aceste simptome chiar la ochi, ca să caut şi să merg mai departe cu investigațiile. Căci, dacă aş fi stat liniştită, cum mi se spunea: „Staţi liniştită şi ne vedem peste câteva luni!”, poate că ar fi fost prea târziu…

„Va orbi, asta e situaţia!”

Daiana: În acele momente grele de deznădajde, ne rugam ca Dumnezeu să ne trimită un ajutor, un semn, o speranță. Mă rugam mult la Sfântul Luca al Crimeei să mă vindece sau să trimită el un medic care să facă acest lucru în locul său. La un moment dat am găsit un profesor care mi-a pus diagnosticul corect – era ceea ce bănuiam: cancer ovarian. Investigaţiile au fost foarte rapide şi operaţia a mers relativ repede.

Ceea ce am avut eu la ochi a fost o manifestare extrem de rară. Practic, eu nu prea am întâlnit-o ca oftalmolog. O ştiu din cărţi – o ştim toţi din cărţi, dar nu o întâlnim și în realitate. Era o manifestare paraneoplazică, o reacţie imună: organismul încerca să creeze nişte anticorpi împotriva cancerului, nişte anticorpi absolut ineficienţi, dar care găsesc o secvenţă comună cu retina umană din ochi, şi atunci anticorpii încep să atace ochiul, li se pare că el e „vinovatul” – asta fiind o boală extraordinar de rară, practic nici nu există tratament. Din păcate, toate încercările erau cu rezultate dezastruoase.

Aici soţul m-a ajutat foarte mult, pentru că eu nu mai rezistam să caut prin literatura medicală, să văd ce-aş putea face. Dumnezeu ne-a ajutat și am găsit tratamentul pe care l-am urmat şi care a mers foarte bine pentru ochi.

– Domnule Dacian, cum ați găsit tratamentul?

Dacian: L-am găsit întâmplător, mai mult pentru că Daiana mă împingea de la spate, pentru că eu nu înţelegeam nimic din ce se întâmpla, nu înţelegeam cum se poate să se ajungă la o asemenea degradare a ochiului – erau 10 cazuri în lume! –, nimeni nu ştia nimic despre ea, toată lumea îi spunea să stea liniştită. Daiana m-a împins să caut un profesor din Gent, un om extraordinar, care, atunci când am intrat peste el şi i-am spus: „E ceva, trebuie să găsiţi…”, mi-a zis: „Mai mult v-am ascultat şi am mers după instinct”. Și a găsit, într-adevăr, când toţi ceilalţi îi spuneau că nu e nimic la ochi, a găsit că intră în cadrul unei manifestări foarte rare care acompaniază manifestările cancerului.

În momentul acela au început investigaţiile, şi după aceea am căutat tratament, căci tot ce ne spuneau şi cei din Belgia, şi cei din State, și cei din Japonia – cu care comunicam prin e-mail – era orbirea fără întoarcere: „Va orbi. Trebuie să vă obişnuiți, asta e situaţia!”. Am zis: „Nu! Vom căuta!”. Şi Daiana m-a împins: „Caută, caută, caută…”. Veneam de la serviciu, nopţile, adormit, și căutam, căutam… Şi am intrat pe studiile americane de research, unde am găsit un singur studiu în care o femeie fusese ameliorată cu tratamentul ăsta experimental. Ne-am întors la profesorul din Gent şi i-am spus: „Ăsta e tratamentul!”. Am simţit că ăsta e tratamentul, pur şi simplu, aveam şi binecuvântarea Părintelui să urmăm tratamentul ăsta. Şi omul s-a uitat la noi şi a zis: „Nu ştiu de ce, dar vă cred”. El a plătit totul, ne-a suportat financiar, că nu era uşor: 4.000 de euro pe lună…

Daiana: De fapt, firma a făcut rost de bani, pentru că tratamentele neconvenționale nu sunt recunoscute de Casa de Asigurări, deci, practic, nu sunt rambursate – e ceea ce se numeşte off-label. E vorba de un tratament pentru alte boli, care mi-a fost aplicat mie şi care, din fericire, a avut rezultat. Mai era un studiu făcut de americani, în care discutau că și numai dacă se stopează evoluţia bolii se consideră favorabil. Şi la mine nu numai că s-a stopat, ci s-a și ameliorat. Practic, ajunsesem să nu mai văd, nu puteam să mai conduc…

Dacian: Pe stradă o duceam eu de mână.

Daiana: Nu mai vedeam clar faţa copiilor, nu-mi mai puneam nici problema de a profesa – îmi puneam doar problema de-a trăi, de-a vedea.

„Sfântul Nectarie  o să vă vindece!”

Daiana: Acea perioadă a fost destul de grea, cu gânduri destul de negre, în care singurul sprijin a fost Dumnezeu. Adică mi-am dat seama că, la un moment dat, medicina are o limită. Chit cât am învăţat eu în facultate, cât ştiam eu ca oftalmolog, ştiam că, practic, aici se opreşte. Recunosc că am avut multe momente de îndoială, îmi era foarte greu să cred că aşa ceva se poate trata. Ştiu că-i spuneam mamei că o să orbesc, şi mama zicea: „Nu, stai liniştită, nu-ţi fă probleme, nu ne lasă Dumnezeu!”. Şi eu mă gândeam: „Săraca mama, ea nici nu ştie ce boală am! Nu-i mai spun, ca să n-o îngrijorez…”.

Într-adevăr, asta a fost o palmă peste necredinţa mea. Nu puteam să-mi închipui că aşa ceva se poate trata, nu puteam să-mi închipui că, în stadiul în care eram, se mai poate trata. Îmi aduc aminte, când a fost „Duminica orbului” la biserică şi Părintele citea Evanghelia şi zicea că e greu să ne închipuim bucuria acelui orb care a fost tămăduit, mă gândeam: „Eu, din fericire, pot să-mi închipui, ştiu ce înseamnă să fii acolo şi să te întorci la vedere normală!”. Asta a fost o chestie extraordinară!

După aceea, cu ajutorul Părintelui, mi-am dat seama că, la început, toată necredinţa mea şi tot ce nu înţelegeam eu – „De ce mie?”, „De ce ochii?” –, am reuşit să înţeleg că, de fapt, totul este spre binele meu, că, dacă nu aveam nici un simptom, puteam să stau mult şi bine până descopeream cancerul, şi poate atunci ar fi fost mult prea târziu. Dumnezeu mi-a dat o problemă, dar mi-a dat şi rezolvarea – mi-a dat foarte mult, mi-a dat toate căile să le rezolv.

Apoi, după punerea diagnosticului, disperarea era destul de mare. Mă operasem a doua oară, pentru că prima dată ei au refuzat să creadă că e cancer şi au făcut o operaţie mai mică la ovare, eu tot susţinând că e cancer. Le cerusem să-mi scoată tot, ei au refuzat şi iniţial au făcut o primă operaţie, mai mică. Atunci s-a dovedit că era vorba într-adevăr de cancer şi după aceea au trecut la operaţia mare, cea completă.

Dacian: Şi cei de la Ginecologie au zis: „Aţi avut dreptate…”.

Daiana: Da, din păcate. Eram disperată, vederea mi se degrada, deşi făcusem tratamentul, începusem chimioterapia, dar vedeam foarte-foarte prost, mă deranjau luminile… Noaptea, dacă se întuneca puțin, nu mai vedeam nimic. Ţin minte că era turneul de la Roland Garros şi-mi plăcea să urmăresc meciurile la televizor. Vedeam pete de culoare care se mişcau, asta era tot ce mai vedeam.

Soţul a zis atunci, în disperarea în care eram: „Mergem la Sfântul Nectarie!”. Eram proaspăt operată de o săptămână, chimioterapie… „Mergem la Sfântul Nectarie!”. A cumpărat repede biletele și am plecat. Îmi aduc aminte cum am plecat: nu vedeam mai nimic, mă ducea din loc în loc prin aeroport să mă aşez, căutam orice canapea să mă întind, fiind imediat după operaţie şi după prima şedinţă de chimioterapie. Am ajuns în Grecia, şi acolo, dintr-odată, nu a trebuit să mă mai aşez. Dumnezeu mi-a dat puterea să merg şi la Sfântul Efrem cel Nou, şi la Sfântul Nectarie. Nu trebuia să mă mai aşez, aveam puterea să stau acolo cât simţeam nevoia. Am cunoscut-o şi pe măicuţa stareţă de la Sfântul Nectarie, care m-a încurajat foarte mult, şi efectiv am simţit cum marea ei credință mă întărește și-mi dă puteri. Din păcate, nu reuşesc să-mi găsesc cuvintele, e ceva greu de descris ce am simţit, ceva ce nu am mai simţit niciodată… Am simţit că nu sunt singură, că Bunul Dumnezeu este cu mine.

Dacian: Când am ajuns la Eghina, Daiana avea îndoieli şi a zis: „Nu ştiu ce să facem…”. Și ne-a chemat Măicuţa Anastasia, o maică româncă de acolo, şi ne-a dus la maica stareţă, o femeie de vreo 80 de ani; şi-i povestea soţia că are dubii ce să facem. Era icoana Sfântului Nectarie în stânga ei, n-am să uit niciodată, și maica stareță ne-a zis: „Cum adică aveţi dubii? Sfântul Nectarie o să vă vindece!”. Parcă ne-a şters toată îndoiala din inimă. S-a întors către Anastasia şi i-a zis: „Te duci acum şi iei de la candela Sfântului ulei şi-i dai!”. Mie mi-a zis: „O ungi cu ulei!” – dar aşa, ca un ordin. Şi apoi, avea metanierul în mână şi a zis: „Ia-l, ia-l pe ăsta!”, şi i l-a dat Daianei. I-a spus să se roage. Asta a fost.

„Dacă e ilogic înseamnă că e rugăciune”

– Vorbeaţi de rugăciunea parohiei. Este vorba, probabil, de „candela” rugăciunii [1], în care se face o rugăciune continuă, „nestinsă”, zi și noapte, pentru cei bolnavi.

Daiana: Într-adevăr. Totul, totul a mers cu rugăciunile parohiei, cu „candela” şi cu Părintele. Orice făceam, orice investigaţie aveam de făcut, orice. Ochii şi-au revenit, dar, după aceea, am mai avut mici recăderi. Pentru orice îl rugam pe Părintele să facă rugăciuni, întotdeauna. Ţin minte, când am mai avut recăderi, că refăceam din nou tratamentul şi mergea bine. De două ori am avut aceste recăderi la ochi. Au început luminiţele, dar nu am mai început tratamentul; singurul lucru care s-a făcut au fost rugăciunile parohiei. Şi lucrurile şi-au revenit; nu numai că s-au oprit, dar parcă era mai bine ca înainte.

Oftalmolog fiind, nu e vorba de autosugestie: cunosc simptomele, ştiu prea bine să mi le descriu, să mi le controlez… Din păcate, le cunoșteam foarte-foarte exact şi nu era doar o impresie. Era vorba de câteva săptămâni în care lucrurile nu mergeau bine, şi l-am rugat pe Părinte şi, uşor-uşor, lucrurile au început să meargă iarăși bine. De fapt, profesorul de la Gent a mai avut un pacient cu aceeaşi boală ca mine, adică aceleaşi probleme cu ochii, şi inclusiv în Japonia a mai fost un pacient, însă ei doi, din păcate, nu au mers bine, nu au răspuns absolut deloc la acest tratament, care la mine a funcționat.

Totul a fost extraordinar. Ştiu că în fiecare moment când mă duceam la tratament, îl rugam pe Părinte să se roage, în fiecare clipă când mă uitam la tratament, mă gândeam că nu e nici un medicament rău acolo – e Sfântul Duh care coboară şi mă face pe mine bine. Chiar şi la chimioterapie nu am avut sentimentul că e otravă. Nu, nu am gândit că e otravă, m-am gândit că e un mod de tratament pe care Dumnezeu l-a îngăduit şi care îmi va face bine.

Dacian: Eu ştiam: de fiecare dată când era o problemă, îi trimiteam mesaj Părintelui. În momentul în care urma un examen medical, anunţam: „Mâine va fi examen”. Şi Părintele imediat declanşa „motorul” parohiei… Părintele are şi un simţ al umorului, pe care îl apreciez foarte mult. Într-o zi nu am trimis mesaj să spunem cum a fost în ziua examenului, şi am trimis abia a doua zi: „E bine”. Şi Părintele ne-a zis: „Uf, ne-aţi dat emoţii!”. Adică, oricât ar fi de greu, ştie să pună acea sămânţă a speranţei.

Asta a fost, pentru că spovedaniile lungi ale dânsului, în care soţia rămânea ore în șir, efectiv ele au fost cele care au reuşit să o ducă, şi să ne ducă, şi toate rugăciunile parohiei…

Daiana: O face, de fapt, pentru fiecare om care are o cumpănă, un moment greu…

Dacian: Pentru fiecare, face pentru fiecare. Efectul l-am văzut imediat, deci era teribil. De multe ori zici: nu se poate, e ilogic! Dacă e ilogic înseamnă că e rugăciune.

Daiana: Inclusiv profesorul din Gent, ştiu că, la ultimele examinări, se uita şi zicea: „Dacă am face aceste examinări şi nu am fi ştiut ce a fost, dacă nu am avea mărturia pe hârtie, am zice că e un ochi normal, care nu a avut niciodată absolut nimic!”. Și mă întreba: „Ce ați făcut? Ce ați reușit să faceți?”.

„Hai la spovedanie!”

– Ne-ați vorbit despre efectul rugăciunii și al spovedaniei asupra evoluţiei bolii. Puteți să ne spuneți cât de importantă e spovedania pentru vindecarea sufletului, ca apoi să se vindece şi trupul?

Daiana: Niciodată nu am înţeles şi nu am crezut că, dacă vreau, totuşi, să-mi vindec trupul, trebuie mai întâi să-mi vindec sufletul, la fel şi modul meu de-a gândi, modul meu de-a simţi, modul meu de-a mă ruga… Atunci am simţit, cu ajutorul Părintelui, de fapt, că nu voi putea niciodată să mă vindec cu adevărat dacă nu voi încerca să-mi vindec sufletul. Și, după aceea, problemele celelalte se rezolvă de la sine, într-un fel sau altul. Nu mi-am mai pus problema atât de lumeşte, ca medic: „Asta e boala, astea sunt şansele, ăsta e riscul de supravieţuire, ăsta e riscul de recidivă…”. Nu mi-am mai pus problema. Mi-am pus problema că astăzi este o zi de la Dumnezeu, Dumnezeu mi-a dat această zi, ne bucurăm de această zi.

Mi-am schimbat complet concepţia despre viaţă cu ajutorul lui Dumnezeu. Aşa mi-am găsit, practic, liniştea, pentru că altfel suntem tot timpul frământaţi: ce voi face, cum voi face? – planuri care nu-şi au nici un rost. Am învăţat că nu trebuie să-mi mai fac planuri, că singurul lucru pe care trebuie să-l fac e să mă bucur de ziua pe care mi-a dat-o Dumnezeu.

Dacian: De fiecare dată când Daiana se simţea mai rău, de fiecare dată când începea să-i scadă nădejdea, îi ziceam: „Hai, e timpul de spovedanie acum!”, şi plecam la spovedanie. Dar era lege – cum vedeam că alunecă un pic: „Hai la spovedanie!”.

Frumos este că, totuşi, până la urmă, toată familia a mers la spovedanie. Am zis că trebuie să fim toţi împreună duhovnicește, nu numai parohia, ci şi familia, inclusiv familiile noastre de origine, părinţii ei şi părinţii mei. Toată lumea a mers la spovedanie, toată lumea ţinea post, toată lumea se ruga. Şi am spus: datorită Daianei, tot neamul nostru se roagă.

Am simţit că în familie şi în neam s-a creat o atmosferă pozitivă, de unitate, dar asta a venit pe lângă toate celelalte, pentru că ce era mai important era spovedania. Spovedania, la vremea aceea, era baza la tot, la tot. Cum vedeam că Daiana iar începe să alunece către dubiu: „Nu, stop! Acum mergem la Părintele Ciprian!”. Era semnul că se rupe firul şi trebuie să-l reîntregim. Şi Părintele Ciprian „croşeta”, „croşeta” cu ea 5-6 ore, şi apoi, când ieşea, era alt om. Dar avea o răbdare pe care numai un duhovnic poate să o aibă.

Daiana: Şi slujbele, şi privegherile – am început să mergem la toate. Înainte, din păcate, nu ne puneam problema, şi după aceea am descoperit bucuria Liturghiei, bucuria slujbelor și, uşor-uşor, bucuria parohiei, a comuniunii cu ceilalţi, a pelerinajelor… Înainte mergeam singuri, dar când am mers prima dată cu parohia, mi-am dat seama că este bine şi singur, dar ce bucurie este să împarţi bucuria cu alţii! Acum aşteptăm tot timpul să ne spună Părintele când va fi următorul pelerinaj, ca să ne facem toţi programul în funcţie de asta.

Din păcate, toate aceste lucruri abia după aceea le-am învăţat. Mi-a fost greu, Dumnezeu mi-a fost alături, m-a ajutat, dar, ştiţi cum e, când te vezi, aşa, un picuţ „cu sacii în căruţă”, începi să mai aluneci pe anumite pante anterioare. Cum zice Părintele, omul vechi caută să mai iasă iar la suprafaţă. Asta mi s-a întâmplat mie cam la un an după, când totul era bine şi începusem, din păcate, să mai am anumite greşeli – eu ziceam că sunt minore, că nu aveau nici o legătură cu viața de dinainte. Și atunci a apărut al doilea cancer, la vezică, care nu avea legătură cu primul, şi atunci am învăţat că, de fapt, nu trebuie și nu pot să mă întorc spre viața de dinainte, cea lipsită de Dumnezeu.

Dacian: A doua cădere, după părerea mea, a fost pentru că ne întorsesem la ce eram înainte. Şi familia, şi relaţiile dintre noi deveniseră iar lumeşti, adică cu discuţii, uneori comentarii care nu-şi aveau rostul într-o familie creştină. Apoi s-a întâmplat ce s-a întâmplat şi ne-am dat seama că alunecasem şi nu era bine. Părintele ne-a spus, pentru că ne-am lăsat aşa, liniştiţi, „duşi de val”, cum se spune – deci a fost greşeala noastră –, că trebuie din nou muncă de rugăciune, tot a parohiei; că ei, săracii, chiar muncesc! Asta e frumos, că mergeam a doua zi după investigații, şi ne întrebau: „Cum este? Ce faceți?”. Toată lumea îşi punea întrebări a doua zi, cum a fost după examinare. Asta e frumos, când vezi că-i pasă cuiva de tine.

I-am spus odată Părintelui că numai când îi văd aşa, pe toţi, îmi dau seama că fiecare, aşa cum îi vezi, cu neputinţele lor, fiecare s-a rugat pentru Daiana; fiecare în parte s-a rugat.

– Se simte puterea rugăciunii celorlalţi?

Dacian: Se simte foarte-foarte puternic şi se simte corabia condusă de Părinte. Puterea rugăciunilor e dusă de Părinte. Eu zic că Părintele ne duce pe toţi Sus.

Eram într-o după-amiază la mănăstire, aşa, frumos, şi ne uitam unii la alții, şi-am zis: „Ce bine ar fi să ne găsim toţi în Rai, aşa cum e seara asta, să stăm aşa, la poveşti…”.

Eu sunt convins că tot ce s-a întâmplat a fost datorită rugăciunilor din parohie, datorită „candelei”. Există minuni şi, deşi nu le meritam, noi le-am trăit.

***

Daiana şi Dacian Talianu, medici în Belgia

„Am transformat această disperare în rugăciune” (II)

 

Continuăm în acest număr istoria vindecării minunate a Daianei Talianu, medic oftalmolog român din Belgia, care a biruit în două rânduri cancerul. Descoperim din această poveste puterea vindecătoare a rugăciunii făcute pentru ceilalţi, descoperim puterea unei parohii vii, în care toţi sar atunci când un suflet strigă cu disperare: „Ajutor!”.

Atunci când durerea celuilalt devine durerea ta, roagă-te pentru el ca pentru tine, iar Domnul cel Bun şi Milostiv nu va întârzia să-Și arate iubirea. (R.T.)

 

– Doamnă Daiana, ne-ați povestit că ați trecut prin câteva încercări grele: un cancer ovarian, cu manifestări extrem de rare, în urma căruia ați fost pe punctul de-a vă pierde vederea, apoi un nou cancer, la vezică. V-aţi supărat pe Dumnezeu pentru încercările prin care ați trecut? I-aţi reproşat: „De ce eu?”?

Daiana: Nu, de supărat nu m-am supărat. Am încercat să înţeleg de ce, să înţeleg care e scopul a ceea ce mi se întâmplă. După aceea mi-am dat seama că, practic, schimbarea asta de viaţă mi-a adus mult mai multă bucurie decât puteam să-mi închipui. Modul cum eram înainte, modul cum gândeam, modul cum simţeam – ştiam că nu e bine, dar nu ştiam ce anume nu e bine.

Deşi material nu aveam de ce să mă plâng, totuși nu aveam acea bucurie, acea linişte… Eram tot timpul în căutare de ceva, şi nu ştiam ce anume. De aceea, în momentul în care a venit diagnosticul, şi prima oară, şi a doua oară, am înţeles că, de fapt, Dumnezeu îmi vrea binele, nu vrea să mă mai întorc spre lucruri care mă macină, care mă chinuie, care mă consumă, care-mi fac rău.

Ridicarea Sfantului Apostol Petru (mersul pe apa) de mana Elenei Murariu

Şi, efectiv, lucrul ăsta l-am simţit pentru toată familia, că aceste încercări ne-au unit, ne-au schimbat modul de-a gândi, ne-au schimbat modul de-a privi copiii, de-a privi problemele – ne-au schimbat foarte mult aceste încercări, şi eu zic că în bine.

Până la urmă, acum, patru ani trecând – şi nu numai acum, ci şi atunci – am simţit o bucurie… Chiar și în perioada cu chimioterapia, nu am simţit acea dărâmare; nu, am simţit o linişte şi o pace şi o bucurie extraordinară. Ajutorul lui Dumnezeu şi faptul că Dumnezeu mi-a dat oameni care m-au înconjurat cu credinţă şi cu putere, toate acestea nu m-au lăsat niciodată să cad. În momentul în care simţeam că sunt pe punctul să cad, mă duceam la rugăciune, mă duceam şi mă simţeam, aşa, ca Sfântul Petru când se ruga: se îneca şi întindea mâna către Iisus ca să-l ridice din apă, să nu se scufunde…

„Am rugăciunile în spate, suntem acoperiţi”

– La al doilea cancer speraţi că o să vă vindecaţi?

Daiana: Al doilea cancer, cu rugăciunile Părintelui şi rugăciunile tuturor, deja nu l-am mai privit cu disperare, l-am privit mult mai relaxată. Am fost operată, am început o chimioterapie locală și, slavă Domnului, lucrurile au mers bine.

Dacian: În momentul în care îi ceream Părintelui să se roage pentru noi, numai aşa pleca starea aceea, altfel nu pleca. La orice examen, la orice analiză, la orice operaţie se punea întâi motorul „candelei”[1] în funcţiune, și ştiam că totul o să meargă bine, neîncepând nici examenul, nici operaţia, nimic. Deja ştiam că lumea se roagă, este bine, deci „umbrela” e pusă, mergem înainte.

Nu făceam nimic fără să avem binecuvântarea Părintelui, şi soţia, așa cum a spus, era liniştită – o vedeam liniştită şi ştiam că e liniştită: „Mă duc la operaţie. Nu ştiu cum va fi, dar am rugăciunile în spate, e suficient, suntem acoperiţi”. Așa a fost totdeauna, altfel nu plecam nicăieri. Îi trimiteam mesaj Părintelui, dacă era ceva urgent şi nu puteam să-l vedem; îi spuneam: „Părinte, uite, mâine mă duc la analize”. Şi apoi Părintele spunea: „Cum a fost?”.

Din momentul acestei boli, și eu, şi soţia ne-am schimbat, ne-am schimbat foarte mult. Pentru ea, a fost ce a fost, și durere, şi binecuvântare în acelaşi timp, pentru că ne-a îndreptat spre Dumnezeu pe toţi, de la cel mai mic la cel mai mare. Până la a treia spiţă din neam toată lumea se ruga şi se spovedea şi ştia că era un lanţ al rugăciunii care se pornea în momentele cheie ale tratamentului.

Daiana: Şi nu numai – ci întotdeauna.

Dacian: Şi nu numai. Astfel încât pe Părintele l-am pus stâlp al familiei, l-am pus „naş” – nu ştiu cum să spun altcumva.

Adică, chiar şi atunci când plecam în pelerinaj, nu luam biletele până nu spuneam: „Părinte, vrem să plecăm”. Odată am luat, şi ne-a fost aşa de ruşine când i-am zis: „Am luat biletele, daţi-ne binecuvântare…”. Atât de ruşine ne-a fost… Şi de atunci nu mai facem. Orice facem, bilete, tot, luăm binecuvântare.

Daiana: Am încercat să nu mai facem voia noastră, pentru că voia noastră nu e întotdeauna cea mai bună. Am învăţat lucrul acesta. Credem că ceva e bine şi, peste un timp se dovedeşte că, de fapt, nu e deloc bine şi trebuia făcut altceva. Am învăţat să căutăm voia lui Dumnezeu prin duhovnic, şi nu voia noastră. De aceea soţul zicea că ne-a fost ruşine, pentru că aceea nu a mai fost cerere de binecuvântare, tot voia noastră a fost.

Și, la fel și fetiţa, când s-a hotărât la ce facultate să dea, a mers şi a vorbit cu Părintele, ca să aibă binecuvântare în ceea ce vrea să facă. În toate încercăm şi pe copii să-i educăm aşa, încercăm să-i facem să înţeleagă că, practic, indiferent unde le va duce viaţa paşii, tot spre Dumnezeu trebuie să se întoarcă, acolo e singurul sprijin.

„Mi-am dat seama că trebuie să fac şi eu ceva”

– Spuneţi-ne despre regimul alimentar pe care l-aţi urmat pentru a vă vindeca.

Daiana: Aici a fost o schimbare pe care am impus-o un pic întregii familii, mai mult sau mai puţin. În momentul în care am primit diagnosticul şi am început tratamentul – nu am putut să mă gândesc să nu-l urmez, pentru că și anii de facultate, şi meseria și-au spus cuvântul, adică am urmat chirurgia, am urmat chimioterapia –, în paralel mi-am dat seama că nu stă totul aici, că trebuie să fac şi eu ceva. Atunci am început să mă interesez de alimentaţie și am făcut niște schimbări: în măsura în care se poate, încercăm să mâncăm „bio”, în măsura în care se poate, nu mai gătim, nu mai prăjim… Modul de a găti l-am schimbat foarte mult, iar eu am încercat să mănânc cât mai mult „vegan”: să nu mai mănânc carne, să nu mai mănânc ouă, să nu mai mănânc derivate de lapte, nimic care să ţină de animal, să nu mai mănânc nimic dulce, să nu mai mănânc pâine… Am încercat să prepar cam totul în casă şi să mănânc legume de toate felurile: legume fierte, legume crude, să beau sucuri verzi – 2-3 litri pe zi de sucuri din legume presate la rece. Un astfel de suc verde poate fi preparat în diverse combinații: broccoli, varză, pătrunjel, conopidă, ţelină, ţelină verde – în general, combinaţii pe care le schimbam de la o zi la alta, ca să fie mai gustoase. Am eliminat în schimb legumele dulci, cum ar fi sfecla – deși sfecla roşie e foarte sănătoasă, totuși are conţinut de glucoză destul de ridicat, motiv pentru care am scos-o din alimentație.

Și un an de zile nu am lucrat, am stat doar pe sucuri. Mâncam foarte puţin. După aceea, când am lucrat, am încercat să continui cu alimentaţia – și asta deşi sunt medic, şi medicina alopată nu merge spre aşa ceva, iar în clinicile de oncologie se recomandă alimentaţie absolut normală, clasică, cu mâncăruri prelucrate, cu E-uri. Dar sunt ferm convinsă că alimentaţia, dacă nu este corectă, poate fi distrugătoare, sau, dimpotrivă, poate să te ajute, dacă este o alimentaţie favorabilă.

Dacian: În acelaşi timp, am încercat să diminuăm şi produsele toxice din casă, de la detergenţi până la produsele cosmetice – asta pentru toată familia. Nu mai avem detergenţi anionici, ci doar detergenţi „bio”, săpunuri „bio”… Nu mai este nimic în casă care să provină din substanţe chimice prelucrate. Există magazine specializate pentru așa ceva, și pe internet găsim produse naturale, care nu sunt atât de parfumate. Evităm parfumurile, nu mai avem în casă decât produse care nu sunt parfumate, dar sunt sănătoase.

„Doamne, rămâi lângă mine!”

– După ce aţi cunoscut atâta suferinţă şi, din păcate, şi momente de deznădejde, cum vedeți rostul suferinţei în viaţa omului?

Daiana: Consider că, dacă la un moment dat apare suferinţa în viaţa omului și este bine ghidată, poate să se transforme într-un lucru bun. Dacă însă eşti singur şi nu-L vezi pe Dumnezeu lângă tine şi nu-I ceri ajutorul lui Dumnezeu, această suferinţă poate fi distrugătoare. Dacă o duci în faţa lui Dumnezeu, atunci, în final, această suferinţă îţi poate aduce mult folos duhovnicesc. Tot timpul mă întrebam la început care e rostul plecării noastre din ţară. Apoi am înţeles: practic, Dumnezeu mi-a îndreptat paşii către o parohie, către un duhovnic şi, prin el, către Dumnezeu. Poate că, rămasă în România, nu aş fi găsit acest lucru, poate că nu aş fi ştiut să-mi îndrept pașii spre Dumnezeu. Deci această disperare eu am transformat-o în rugăciune şi m-am dus cu ea la Dumnezeu, și mi-a fost mult mai uşor să trec peste boală.

Ştiu că, la un moment dat, o colegă spunea la serviciu: „Păi, ce se poate întâmpla mai rău decât ce ţi s-a întâmplat?”. Era aşa de mirată că nu eram deloc supărată – îngrijorată eram, nu pot să spun că nu aveam momente, dar nu aveam deznădejdea aceasta lumească. De aceea, când a venit psihologul de la spital să vorbească cu mine, în cadrul echipei multidisciplinare, cu chirurg, cu oncolog, cu psiholog – este o procedură pe care eu nu am cerut-o –, a fost unul dintre cele mai grele momente, pentru că mi-a adus în faţă o deznădejde umană, adică raporta totul numai la noi, la oameni, la o medicină limitată şi la o deznădejde omenească. Nimic altceva, decât că existăm noi, oamenii, şi această medicină limitată, şi mai departe nu există absolut nimic, şi dacă merge, bine; dacă nu merge, iarăşi bine! 

Așa am înţeles că, de fapt, această deznădejde trebuie să o duci la Dumnezeu, să o transformi în rugăciune, indiferent ce hotărăşte Dumnezeu cu tine de-a lungul vieţii.

Tot timpul mă rog la Dumnezeu să rămână lângă mine şi să-mi dea linişte – nu ştiu dacă neapărat merit eu să rămână Dumnezeu lângă mine, dar asta e rugăciunea mea. Din primele clipe a fost: „Doamne, ajută-mă să mă vindec!”. După aceea, cu timpul, rugăciunea a trecut în „Doamne, dă-mi linişte şi rămâi lângă mine!”, pentru că am înţeles că vindecarea poate să apară, poate să nu apară, nu ştii niciodată, dar cel mai important e să-ţi dea Dumnezeu linişte, ca să treci peste toate lucrurile pe care le ai – chiar şi bune, că uneori nu ştii nici peste ele cum să treci.

„Fără Dumnezeu, suferinţa ne distruge”

– Cum vedeți rostul suferinței?

Dacian: Eu am fost un pic spectator în tot ce i s-a întâmplat soţiei. Şi am văzut-o și înainte, şi după. Până să ajungă să zică: „Vreau să merg la Părintele Ciprian!”, era în suferinţă, în deznădejde… Tot ce scrie în cărţile lui Cioran era aici: cădere, disperare, gânduri negre şi foarte negre. În momentul în care am văzut că alunecă pe această pantă, în acest abis, am zis: „Acum mergem la Părintele Ciprian şi-i spui tot!”. Și a rămas la spovedanie câteva ore, exact ca într-o operaţie – eram și eu afară, în jurul bisericii, tot ca într-o operaţie: stai şi te gândești oare cum o fi… Iar când a ieşit, a ieşit alt om, care de-atunci nu s-a mai schimbat.

Deci înainte era suferinţă, iar după aceea nu a mai fost suferinţă chiar deloc; doar suferinţa fizică a fost. Până să ajungă la acea spovedanie, aceea a fost suferinţă. O vedeam cum se prăbuşeşte sub ea însăşi, pur şi simplu, la toate nivelurile: uman, emoţional, psihologic, relaţional, în familie… tot-tot, era un dezastru omenesc. Şi, după ce s-a spovedit, a ieşit alt om, spălat, curat, liniştit. Nici măcar nu am întrebat cum a fost. Eram atât de mulţumit să o văd bine! Şi de fiecare dată când o vedeam că e pe punctul să alunece, gata, mergeam la Părintele!

Aşa facem toţi acum. Când simţim că alunecăm, ştim că e timpul să venim la spovedanie.

– Dar putem găsi bucuria în suferinţă?

Dacian: Fără Dumnezeu, nu! Părintele mi-a zis odată lucrul acesta: „Fără Dumnezeu, suferinţa ne distruge, suferinţa ne omoară, suferinţa ne striveşte. Cu Dumnezeu, da, putem răzbi, dar fără Dumnezeu, nu”. Asta o ştiu, pentru că am văzut-o pe soţie înainte şi am văzut până unde putea să ajungă dacă Dumnezeu, până la urmă, nu o trăgea în Biserică. Pentru că noi fusesem în biserică, mergeam la slujbe, dar mergeam aşa, ca vizitatori. Ne bucuram, nu ştiu, poate la fenomenul exterior al slujbei. În momentul când am înţeles şi am văzut duhovnicul din Părintele Ciprian, atunci efectiv ne-am agăţat de el, ne-am agăţat zi şi noapte…

Daiana: Şi, prin el, de Dumnezeu. Că, practic, acesta e şi scopul, să ajungem şi prin Părinte, și prin parohie, la Dumnezeu. Şi nu numai noi, cum a zis şi soţul, ci şi familia. Mă bucur foarte mult să văd că şi fratele meu şi-a căutat după aceea duhovnic, apoi și nepotul, toţi. Unde înainte nici nu-şi puneau problema… Și au făcut-o cu bucurie, nu a fost ceva la modul: „A, trebuie s-o facem, că dacă nu, Daiana va muri!”. A venit ca un firesc. Şi văd că se duc în fiecare duminică cu bucurie, adică s-au schimbat cu adevărat.

Mă bucur că Dumnezeu ne-a dat această încercare pentru a preveni alte lucruri mai rele, sunt convinsă.

„Pentru noi, parohia este o altă familie”

– Vorbiţi de parohie cu atâta dragoste… Care este rolul parohiei?

Daiana: Consider că are un rol foarte-foarte important, pe care l-am înţeles de-a lungul timpului, că, de fapt, a merge la Liturghie este un mod de mântuire împreună. De multe ori mă duc şi nu apuc să socializez cu nimeni, pentru că nu e vorba de o socializare acolo, e vorba de mântuire, de rugăciunea comună, de a ne ajuta unii pe alţii… E lucrul pe care nu l-am cunoscut până acum şi realizez că Dumnezeu ne-a adus aici tocmai ca să cunoaştem acest lucru, acest mod de vieţuire împreună în Hristos.

În acelaşi timp, totul se petrece foarte discret, nimeni nu se bagă în sufletul nimănui, nimeni nu cere nimic de la nimeni, toată lumea îl respectă pe celălalt şi ajută când cineva are nevoie, nimeni nu are iniţiative peste dorinţa cuiva. Este o vieţuire firească, cu discreţie şi, în acelaşi timp, toţi împreună.

Dacian: Eu în parohie am întâlnit oameni minunaţi, să ştiţi. Mie parohia mi-a adus bogăţie la toate nivelurile, şi de socializare, şi de duhovnicie. Şi chiar am cunoscut oameni minunaţi, asta ne spunea și Părintele: „Vedeţi că în parohie veţi găsi oameni care să vă ajute”. Iniţial, nu am înţeles ce vrea să spună, dar, în timp, am înţeles. Din ce în ce mai mult vezi suportul acesta mare, suportul duhovnicesc – în momentul când ţi-e greu, în momentul când eşti la o încercare, ştii că cineva îţi va ieşi în cale şi te va susţine.

Au fost întâmplări peste întâmplări care pentru mine sunt, fără tăgadă, mâna lui Dumnezeu în această parohie. Până să ajung aici, parohia era o noţiune care se referea la un grup de oameni, și cam atât. Acum înţeleg parohia ca pe simbolul mântuirii, ca pe corabia aceea care e condusă de către părintele duhovnic şi ne duce pe toţi pe valurile vieţii, ne duce pe toţi în Rai.

Iar oamenii pe care i-am întâlnit, mulţi, foarte mulţi, de multe ori, sub smerenia lor nu-i cunoști de la început cu adevărat, dar, cu timpul, apropiindu-te, înveţi că trebuie să te smereşti și tu, şi să-i asculţi pe ceilalţi şi, încet-încet, devin pentru tine o altă familie. Practic, pentru noi, parohia este o altă familie acum, adică ne ştim între noi, chiar și atunci când nu ne vedem, ştim ce a făcut ieri, alaltăieri, ce va face mâine, adică ne înţelegem firesc, trecând peste barierele sociale. Pentru mine – şi asta e teribil! –, există o legătură care ne unește pe toţi, iar asta este Părintele duhovnic. Toată „familia” mea are acelaşi duhovnic şi, cum să spun, el ne leagă ca într-o reţea neuronală şi ne pune pe toţi în relaţie. Este acel neurotransmiţător care face sinapsele să funcţioneze.

„În fiecare pacient mă văd pe mine”

– S-a schimbat modul în care vă raportaţi la pacienţi, acum după ce aţi trecut prin aceste experienţe de viaţă ?

Daiana: Da, absolut. În fața suferinței umane, a bolilor, putem doar încerca să ne imaginăm prin ce trec oamenii, dar în realitate suntem departe de toate aspectele problemei. Ca medic empatizezi cu suferința pacienților, dar tot rămâi undeva în exterior, undeva la „adăpost” de ea. Dacă înainte, după o zi lungă de lucru, mi se mai întâmpla să-mi pierd răbdarea în sinea mea, acum în fiecare pacient mă văd pe mine, cu suferința, disperarea și, în același timp, cu nădejdea că medicul din față mea mă va ajuta, că Dumnezeu îi va lumina mintea și va pune în el harul vindecării.

Cred că bunul Dumnezeu, prin boală gravă și foarte rară pe care am avut-o la ochi, a vrut să mă facă să înțeleg că vederea mi-a redat-o nu numai pentru mine, pentru bucuria mea, ci poate și în folosul celor ce au nevoie. Când mă gândesc așa, știu că nu am nici un drept nici să mă grăbesc, nici să fiu obosită în fața pacienților. Aș putea să fiu eu în locul lor – și, de fapt, până nu demult, am fost.

Interviu realizat de

Mihaela Raluca Tănăseanu

[1] Vezi Părintele Ciprian Grădinaru: „Candela” rugăciunii – sau cum să ne rugăm pentru noi și întreaga lume, în „Familia Ortodoxă”, nr. 8 (67)/2014.

Ne facem şi noi ascultători marelui Pavel, mult ostenitorul în lucrul Domnului („cele ce ai auzit de la mine prin multe mărturii, acestea le încredinţează la oameni credincioşi care vor fi destoinici a învăţa şi pre alţii"- II Timotei 2, 2), şi vă mai povestim din câte a făcut Domnul pe aceste meleaguri, căci „mari lucruri a făcut cu noi: ne-a umplut de bucurie! ” (cf. Ps. 125).

După ce, în iunie anul acesta, am primit cheile de la clădirea cumpărată, din mila Domnului, din data de 8 octombrie 2017, am început să slujim în noua noastră biserică, la Sint-Jansbergsteenweg 44A, 3040 HULDENBERG (Loonbeek). După câteva luni de muncă asiduă, biserica a fost gata de slujire, gătită şi prea înfrumuseţată cu Lumină. Lungilor privegheri din nopţile de muncă le urmează acum privegherile la sfinţii dragi care s-au strecurat demult, smeriţi, unul câte unul, pe pereţii bisericii şi în inimile noastre.

Cât ajutor am primit de la sfinţi...pe care să pomenim cel dintâi? Sfântul Siluan? Sfântul Nicolae? Sfânta Xenia? Sfânta Parascheva? Toţi sfinţii ne-au fost alături. Iar Domnul Şi-a arătat şi lucrat voia prin sfinţi, dar şi prin aleşii Săi de pe pământ ce s-au ivit la fiecare pas şi la fiecare nevoie. Când credeam că ni se închid toate uşile (căci n-a fost uşor să coborâm Cerul pe pământ!), Domnul ne mai trimitea un om de-al Lui cu o rezolvare ce depăşea înţelegerea noastră.

Tare dragă ne e biserica noastră, mai cu seamă că respiră din toată fiinţa ei faptul că e zidită cu jertfă şi dragoste: tot ce e în ea e darul oamenilor Bisericii. Totul e doar preaplin de inimă.

Ce binecuvântare să vezi crescând o biserică şi o şcoală sub ochii tăi! Fiecare colţişor al clădirii ne e drag, căci ne aduce aminte şi ne face să ne rugăm pentru cei prin care s-a facut lucrul posibil- ştiuţi şi neştiuţi; aceştia s-au făcut „vase de cinste, sfinţite, de bună trebuinţă Stăpânului, potrivite pentru tot lucrul bun" (2 Tim 2, 21). Oare cum e inima lor, a celor ce ne-au ajutat - cu rugăciunea, cu gândul bun, ori cu darul - ştiind că s-au făcut „de bună trebuinţă Stăpânului"? Pe Domnul să Îl întrebăm, iar lor să le urmăm pilda. Ori, dacă vă număraţi deja printre ei, de vreţi, să vă lărgiţi şi mai mult inima. Căci este încă prilej de multă faptă bună: biserica e gata, dar toate celelalte spaţii - şcoala, grădiniţa, sala de primire a oaspeţilor- sunt încă în lucru.

Cu inimă plecată şi plină de mulţumire, ne întoarcem iară către voi, binefăcătorii noştri, de care ne leagă şi ne apropie tot mai mult nevăzutele fire de Lumină, şi vă cerem din nou sprijinul, ca să putem săvârşi cele începute. Putem fi toţi părtaşi la lucrarea aceasta care creşte ca un bulgăre de zăpadă, rostogolindu-se în Sus.

Vă suntem recunoscători pentru orice fel de ajutor, şi vă pomenim, cu inimi calde şi recunoscătoare, iară şi iară, alături de toţi binefăcătorii noştri. Cel dintâi în listă e Sfântul Siluan; cum să nu-ţi doreşti să i te alături?

 Ne puteţi  trimite darul în contul parohiei:

ASBL PORTS, (IBAN): BE03 3631 2661 8584, BIC/SWIFT: BBRUBEBB 
sau

(în lei) IBAN: RO29 BRDE380 SV457 7601 3800

sau pentru Şcoală:

TRIADA asbl, IBAN: BE50 7360 2390 5918, BIC: KREDBEBB

Şi vă bucurăm cu un strop din bucuria noastră, împărtăşindu-vă un rod al celor la care v-aţi făcut şi voi, ajutătorii noştri, părtaşi: un răspuns la întrebarea „Unde Îl găsim pe Dumnezeu?" al unui copil al parohiei noastre, de la Şcoala „Sfântul Siluan".

***

  

 

***

Haideti sa mergem cu totii in Rai!

 

 

Cu mult drag in Domnul,

Pr. Ciprian