1 noiembrie

            Sfantul  Florbert

            Florbert (sau Floribert, a nu se confunda cu Sfântul Floribert, fiul sfântului Hubert!) a fost apropiat al sfântului Bavon și a fost numit de către acesta stareț al celor două mănăstiri întemeiate de el. Sfântul Florbert a fost alături de sfântul Bavon când acesta și-a dat sufletul, mutându-se la Domnul pe la anul 660. Prăznuirea sfântului se face pe 1 noiembrie. Troparul unui cuvios.

3 noiembrie

            Sfantul Hubert

            Sfântul Hubert este fără îndoială cel mai cunoscut și cel mai invocat sfânt belgian. Episcop de Tongres-Maestricht, sfântul Hubert i-a urmat în scaunul episcopal Sfântului Lambert.

            Sfântul Hubert s-a născut în anul 656 în sânul unei renumite familii din Aquitaine. Tatăl său era ducele Bertrand, iar mama sa era Hugberne, sora sfintei Ode. După un obicei la modă în acea vreme, părinții sfântului i-au ales un nume alcătuit pe jumătate din numele mamei, iar pe cealaltă jumătate din numele tatălui, fiind astfel botezat Hug-bert. Sfântul s-a bucurat de o educație aleasă așa cum primeau toți tinerii din familii cu stare. Tânăr puternic și foarte voluntar, sfântul Hubert era puțin iubitor de carte și mare amator de vânătoare și de luptă. El a fost cel care, într-o bună zi, i-a salvat viața tatălui său din ghiarele unui urs. În ciuda vârstei sale fragede, Hubert nu a stat pe gânduri și i-a crăpat capul animalului. Dincolo de toate, sfântul era un copil cuminte și credincios căruia îi făcea plăcere să stea de vorbă cu preoții bisericii.

            La vârsta adolescenței, Hubert a fost chemat la palatul lui Ebroïn uzurpatorul. Acesta din urmă, conștient fiind de spaima pe care o răspândise în rândul vasalilor săi, a dorit să se asigure de supunerea ducelui de Aquitaine luându-l ca ostatic pe fiul său. Dată fiind situația, cu mare strângere de inimă, ducele și-a lăsat fiul să plece la Soissons unde nu va rămâne timp îndelungat căci aflând întâmplător despre intenția lui Ebroïn de a-l trimite la închisoare, sfântul nu a stat pe gânduri și, într-o bună dimineață, a fugit de la palat refugiindu-se alături de Pepin, de Plectrude și de mătușa sa Ode. Aceștia din urmă erau rude apropiate ale sfântului Hubert și se pregăteau să-l atace pe uzurpator.

            Sosirea la palat a acestui tânăr inteligent, nobil și curajos a fost o mare binecuvântare pentru Pepin care l-a numit conte și l-a însărcinat cu misiunea de  a organiza marile expediții de vânătoare din pădurile din Ardeni.

            Hubert, chipeș și curajos, dar mai ales moștenitor al ducatului de Aquitania a atras atenția tuturor tinerelor fete de la curte. Chiar și Alpaïde a încercat să-i fure inima dar nereușind, și-a îndreptat atenția către însuși Pepin pe care a reușit să-l îndepărteze o perioadă de soția sa legitimă. Însă cea care-i făcea inima să bată lui Hubert era Floribane, blânda și credincioasa fiică a contelui Dagobert de Louvain, „distinsă atât prin virtuțile sale cât și prin frumusețea sa”. În anul 682 Floribane a devenit soția lui Hubert cu binecuvântarea Sfântului Lambert. Cei doi au avut un fiu pe care Sfântul Lambert l-a botezat Floribert, de asemenea un nume format din numele părinților. Floribert va deveni sfânt și-i va urma tatălui său pe scaunul episcopal de la Maestricht.

            Hubert a rămas alături de mătușa sa, Sfânta Ode, dar în ciuda insistențelor sale și ale soției Floribane, tânărul, fără a fi necredincios, se comporta ca și cum Dumnezeu nu ar fi existat, lăsându-se purtat încoace și încolo de tot felul de patimi. Ducând o viață lipsită de îngrijirea pentru mântuire și plină de tot felul de ocupații lumești, Hubert era de asemenea și un împătimit al expedițiilor de vânătoare în pădurile neumblate din Ardeni. Astfel, în anul 683, în Sfânta și Marea Vineri, Sfântul Hubert s-a întâlnit în pădure cu Dumnezeul cel Viu. În această zi sfântă, în ciuda împotrivirilor Sfântului Lambert, Hubert a organizat o partidă de vânătoare în pădurea Freyr, împiedicându-i astfel pe credincioși să participe la sfintele slujbe.

             În timp ce urmărea cu mare entuziasm un cerb, acesta s-a oprit deodată, iar Hubert a remarcat cu uimire între coarnele cerbului, icoana Mântuitorului răstignit pe cruce și a auzit o voce din cer care-l mustra îndemnându-l să-și schimbe viața. Uimit peste măsură de această întâmplare, Hubert a mers la Maestricht și s-a spovedit Sfântului Lambert care i-a devenit un prieten apropiat. Întors acasă, la castelul lui Pepin, Hubert a început o viață exemplară, participând cu acrivie la slujbe, luând povățuire de la oamenii lui Dumnezeu și făcând din casa sa un loc de rugăciune și de cinste.

            După moartea soției sale Floribane în 685, Hubert hotărăște să-și schimbe întreaga viață. În 688 devine duce de Aquitaine, odată cu moartea tatălui său, și hotărăște să renunțe la toate drepturile în favoarea fratelui său Eudon, își împarte averea sa la săraci, renunță la toate funcțiile pe care le deținea la curtea lui Pepin, își încredințează fiul mătușii sale, sfânta Ode și se retrage din lume.

            După cum era și de așteptat, sfântul s-a retras să sihăstrească în pădurea cea mare din Ardeni, nu departe de mănăstirea Andage întemeiată în anul 687 de Sfântul Beregise, trăind acolo câțiva ani buni în rugăciune fierbinte și aspre nevoințe, având ca hrană fructele pădurii și bând din apa unui izvor. Hubert nu-și părăsea sihăstria decât pentru a participa la sfintele slujbe într-o bisericuță construită la Nassogne pe mormântul Sfântului Monon.

            Dar vrăjmașul nu-i dădea pace aducându-i mereu aminte de slava lumii acesteia și de toate bunătățile ei. Din această cauză, pe la anul 696, sfântul Lambert l-a sfătuit să meargă în pelerinaj la Roma ca să se roage la mormântul Sfinților Apostoli Petru și Pavel. În timpul acestei călătorii la Roma, sfântul Lambert moare asasinat, iar papa Serghie I, aflând cele întâmplate îl întâmpină pe Hubert cu vestea cea rea si-i cere apoi să-i urmeze Sfântului Lambert în scaunul episcopal. După mici ezitări, Hubert acceptă misiunea încredințată și revine la Maestricht îmbrăcat în mantia episcopală.

            În anul 709, la 13 ani după moartea sfântului episcop, Hubert este cel care-i aduce sfintele moaște la Liège pentru a le depune în bisericuța în care sfântul Lambert a fost ucis. Ceremonia mutării sfintelor moaște a fost făcută cu mare fast în prezența episcopilor veniți din Köln, Reims, Arras, Utrecht și Verdun.

            Tot sfântul Hubert a fost cel care în anul 710 a transferat sediul episcopiei le Liège unde a construit o biserică închinată Sfântului Lambert, i-a împodobit mormântul cu aur și pietre prețioase și a scos spre închinare moaștele Sfântului Theodard. Sfântul Hubert a instituit de asemenea un ordin episcopal care purta numele Sfântului Lambert, a construit ziduri de întărire, a adoptat legi, a instituit o administrație municipală, o monedă proprie, un sistem de măsură propriu, devenind astfe fondatorul unui stat, principatul de Liège, care va dura de-a lungul timpului până la revoluția franceză.

            Ca să întărească mai mult credința în eparhia sa, sfântul Hubert a reunit un sinod la Liège care a adoptat canoane atât în ceea ce privește administrarea tainelor bisericești cât și în ceea ce privește obligațiile clerului. Acest sinod a adoptat mai multe hotărâri luate la Roma de Papa Grigorie II împotriva iconoclaștilor, a căror erezie făcea ravagii în Orient. Sfântul Hubert a reușit să țină ereticii departe de eparhia sa, ba și mai mult, a înlăturat și ultimele rămășițe de idolatrie străbătând Taxandria și Brabantul. S-a întors apoi în Ardeni luând cu asalt pădurile și convertind cu succes populațiile idolatre astfel încât idolatria fusese aproape în totalitate eradicată la sfârșitul vieții sale.

            Sfântul Hubert a făcut și multe minuni: într-o bună zi, pe când se afla în sătucul Vivoch, o femeie a venit să-i ceară ajutor căci îi înțepeniseră mâinile după ce a cusut întreaga sfântă duminică. Hubert a povățuit-o ca pe viitor să respecte îndeaproape rânduiala bisericească și sărmana femeie s-a tămăduit pe loc. Sfântul a vindecat de asemenea, în timpul unei procesiuni, o altă femeie posedată de diavol. Și nu în ultimul rând, când regiunea era amenințată de o secetă atât de cumplită încât se putea trece Meusa cu piciorul, sfântul Hubert a adunat credincioșii și a făcut rugăciuni pentru ploaie. Nu după mult timp s-a înnourat și după câteva zile Meusa a revenit la nivelul obișnuit.

            Cu o lună înainte de a se muta la Domnul, sfântul a coborât în cripta bisericii din Liège și a arătat preoților  locul unde dorea să fie înmormântat. Nu la mult timp după aceasta, a fost chemat în Brabant pentru sfințirea unei biserici. După o predică înălțătoare care a durat mai mult de trei ore, în timpul căreia i-a încurajat pe credincioși să se sfințească prin lucrarea faptelor bune, sfântul Hubert a anunțat că sfârșitul său este aproape. Cu toate acestea, se ostenea cot la cot cu clericii săi, participând la toate muncile. Într-o bună zi s-a lovit puternic la mână cu un ciocan și situația s-a agravat imediat: a făcut febră mare și a fost țintuit la pat. Ca să se îngrijească mai bine s-a retras la Tervuren, o proprietate care-i rămăsese de la soția sa   Floribane, unde l-a chemat și pe fiul său preotul Floribert, căruia i-a dat ultimele sfaturi, după care și-a dat sufletul, nu înainte însă de a fi cumplit chinuit de diavol.

            Pe 30 mai 727, corpul său a fost dus în procesiune până la Liège și îngropat la locul pe care sfântul însuși și l-a ales încă din timpul vieții. La data de 21 septembrie 825, sfintele sale moaște au fost mutate în mănăstirea din Andage ctitorită de Sfântul Beregise, iar orășelul care s-a format în jurul mănăstirii a luat în scurt timp numele sfântului Hubert.

            Ocrotitorul vânătorilor, sfântul Hubert este de asemenea și protectorul măcelarilor, al topitorilor, al pădurarilor și al fabricanților de instrumente de calcul. Este adesea chemat în ajutor împotriva rabiei, a insomniei, a scabiei, a durerilor de dinți și a febrei. Cu ocazia prăznuirii sfântului, pe data de 3 noiembrie, au loc chiar și în zilele noastre frumoase manifestări: se sună din corn de vânătoare, are loc binecuvântarea pâinilor, a câinilor și a cailor, au loc procesiuni călare. Sfântul este sărbătorit în eparhiile din Liège, Malines, Bruges, Gand, Namur și Tournai. Un oraș îi poartă numele (mănăstirea întemeiată de sfântul Beregise fiind distrusă în 1796 de ocupația franceză) și numeroase pelerinaje și procesiuni sunt organizate în cinstea sa la Andenne, Elewijt, Lavaux-Sainte-Anne, Muno, Ohain...De asemenea îi sunt închinate numeroase biserici și paraclise la Lobbes, Petit-Enghien, Pont-à-Celles, Villers-Rerwin, Wasmes, Loverval, Ciney.

4 noiembrie

            Sfantul Perpetue

            După mutarea la cer a Sfântului Gondulphe, în scaunul episcopal din Tongres-Maestricht s-au succedat o serie întreagă de sfinți.

            Urmașul Sfântului Gondulphe în scaunul episcopal a fost Sfântul Perpetue (care mai era numit și Perpete, cel care avansează în mod continuu și uniform). Acest episcop a studiat încă din tinerețe Sfintele Scripturi și a dobândit o cunoaștere atât de temeinică a celor duhovnicești încât își merita pe bună dreptate numele de „doctor al credincioșilor”. Sfântul era un predicator foarte iscusit, împodobit cu virtuți astfel a combătut greșeala cu cuvântul, a alungat necredința cu minunile și a ținut piept puterilor care atentau la drepturile bisericești. După 13 ani (617-630) petrecuți în scaunul episcopal, Sfântul Perpetue își dă sufletul în orașul Dinant și este înmormântat în capela Sfântului Vincențiu din același oraș. În anul 1466 sfintele sale moaște sunt transferate de la Dinant la Bouvignes. Sfântul este cinstit în eparhiile din Liège și Namur fiind prăznuit pe 4 noiembrie cu troparul pentru sfinți ierarhi.

6 noiembrie

            Sfantul Winnoc

            Sfântul Winnoc a fost ucenic al sfântului Bertin și fiu al regelui din Bretania. Sfântul a fost călugăr la Sithiu, a trăit ca pustnic și a întemeiat o mănăstire în Wormhoudt, în regiunea Flandrei. S-a mutat la Domnul în anul 717. Sfântul Winnoc este ocrotitorul morarilor, fiind chemat să mijlocească la alungarea ciorilor. Prăznuirea sfântului se face pe 6 noiembrie cu troparul pentru cuvioși.

7 noiembrie

            Sfantul Willibrord

            Sfântul Willibrord s-a născut în anul 658 în Marea Britanie, în regiunea Northumberland. Tatăl său Wilgis și mama sa, al cărui nume a rămas necunoscut, fiind  persoane foarte credincioase, cu frică de Dumnezeu, l-au înscris încă de la vârsta de 7 ani la școala mănăstirii din Rippon unde a fost elev al sfântului Wilfried. Tânărul a deprins cu repeziciune adevărurile de credință și a devenit călugăr în mănăstirea unde a studiat.

            În anul 678, la vârsta de 20 de ani, a fost trimis la Rathmelgis în Irlanda, într-o mănăstire condusă de sfântul Egbert. Un călugăr din ceastă mănăstire pe nume Wielbert fusese deja trimis în Europa pentru a-i creștina pe Frisoni, un popor din nordul Olandei. După o călătorie de doi ani, Wielbert s-a întors în Irlanda fără a-și fi încheiat misiunea pe continent. Cu toate acestea, starețul Egbert nu și-a pierdut speranța de a întoarce acest popor la credință într-o bună zi. La numai câțiva ani de la această tentativă, starețul a ales 12 călugări curajoși pe care i-a trimis din nou în Frise. Printre ei se număra și Willbrord care fusese investit preot între timp. Acestea se întâmplau în anul 689.

            Noii trimiși au ajuns în Frise în plin război între Radbod, căpetenia frisonilor și Pepin de Herstal. Acesta din urmă pusese stăpânire pe o parte însemnată din țara Frisonilor precum și pe un fost teritoriu roman numit Utrecht. Curajoșii purtători ai Cuvântului Evangheliei și-au început astfel activitatea în teritoriile cucerite de Pepin, fiind chiar primiți și încurajați de acesta. Willibrord a fost trimis la Roma  pentru a fi investit episcop la data de 22 noiembrie 696 de către Papa Serghie I care-l va unge episcop de Utrecht, înființând astfel pentru el o noua eparhie.

            Se povestește că la întoarcere, aflându-se pe vapor, un lucru neobișnuit le-a atras atenția celor care-l însoțeau pe noul episcop în legătură cu sfințenia sa. Dat fiind faptul că marea era liniștită, Willibrord a hotărât să slujească Sfânta Liturghie pe vas. Unul dintre diaconi, dorind să spele cât mai bine Sfintele Vase, s-a aplecat ca să spele Sfântul Disc în mare. Acesta i-a alunecat din mâini și s-a scufundat în mare. Rușinat peste măsură, a venit la episcop ca să-și mărturisească neîndemânarea. Acesta i-a spus să meargă de îndată să-și pună mâinile în mare exact în locul unde a pierdut Sfântul Disc și o, minune! Sfântul Disc i-a apărut direct în mână. 

            Revenit în Irlanda, sfântul s-a ocupat de amenajarea episcopiei și apoi a plecat din nou la propovăduire. Și-a reluat activitatea misionare chiar cu frisonii, aducându-i la credință chiar și pe cei care rămăseseră sub conducerea lui Radbod păgânul. Într-o bună zi, sfântul a înviat din morți un tânăr, pe nume Ovo, care fusese aduc ca ofrandă zeilor păgâni. Acest lucru i-a uimit foarte pe Frisoni care s-au încreștinat în masă. A sosit apoi rândul danezilor la evanghelizare căci curajosul apostol a mers în Flandra, Campine, Olanda, Zeelanda, Brabant, pe malurile Rinului și ale Mosellei, în Turingia...În cele din urmă, în anul 698, a întemeiat mănăstirea Echternach pe teritoriul Ducatului de Luxemburg de astăzi.

            Din Utrecht și din Echternach porneau călugării la propovăduire în mijlocul popoarelor păgâne aflate de o parte și de alta a Rinului. Sfântul Willibrord a fost cel care l-a botezat pe Pepin cel Scurt, fiul lui Carol Martel și tată al lui Carol cel Mare.

            Sfântul era un om drept, plin de blândețe în relațiile cu cei din jur, cumpătat la sfat și plin de râvnă la propovăduire.

            Pe 7 noiembrie 739, sfântul și-a dat sufletul în mănăstirea de la Echternach unde a și fost înmormântat. Sfintele sale moaște se odihnesc în acest oraș până în zilele noastre. În fiecare an se organizează în cinstea sfântului o procesiune încă din secolul al XIV-lea care se derulează în fiecare marți după Cinzecime în pași de dans, trei pași înainte și doi înapoi.

              Sfântul Willibrord este prăznuit pe 7 noiembrie și este cinstit în eparhiile din Malines, Bruges, Gand. Sfântul este chemat să mijlocească în cazuri de epilepsie. O bisericuță închinată sfântului la Forzée în apropiere de Ciney, reunește de asemenea credincioșii în prima marți după Cincizecime. Mai multe biserici îi sunt închinate la Vance, Lommersweiler, Barnich et Guirsch, toate localități aflate în zona luxemburgheză.

10 noiembrie

            Sfanta Odrade

            Sfânta Odrade s-a născut la Scheps, în Campine refuzând să se căsătorească și păstrându-și fecioria. După moartea mamei sale, tatăl său s-a recăsătorit și Odrade a fost chinuită de mama sa vitregă care a obligat-o într-o bună zi să încalece un cal nărăvaș, dar Odrade s-a descurcat foarte bine stăpânind calul. O altă minune bine cunoscută a sfintei este cea legată de un izvor care a țâșnit în piatră seacă. Sfânta este prăznuită pe 10 noiembrie cu troparul pentru cuvioase.

12 noiembrie

            Sfantul Lievin și ucencii săi Sfanta Craphaïlde și Sfantul Brice

            Sfântul Lievin (Livin, Liwyn sau Liwin) s-a născut în Irlanda din părinți nobili pe nume Theagnius și Agalmia, pe la sfârșitul secolului VI. Se povestește că în ziua Botezului un porumbel a zburat deasupra capului său ca semn al pogorârii harului Duhului Sfânt asupra lui. Copilul a fost educat de un sfânt părinte scoțian pe nume Benigne care s-a străduit să-i dea o educație aleasă. Astfel, Lievin a deprins cu ușurință atât cunoașterea lumii acesteia cât și pe cea care ținea de viața duhovnicească. Râvna sa pentru literatura latină din perioada augustiniană l-a determinat să devină el însuși un poet foarte apreciat. Sfântul era de asemenea foarte iscusit în arta desenului și a caligrafiei.

            Când povățuitorul său și-a dat sufletul, Lievin s-a gândit ca a sosit momentul să-și împlinească un vis drag sufletului lui: acela de a se retrage în pădure împreună cu câțiva apropiați pentru a se dedica în totalitate Bunului Dumnezeu. Și sfântul și-ar fi continuat cu bucurie această nevoință riguroasă dacă unchiul său, regele Coloman, nu l-ar fi chemat la curtea lui, căci nu se putea împăca cu ideea ca această pildă vie de credință să se irosească în zadar.

            După ce a petrecut scurtă vreme la curtea unchiului său, Lievin a cerut să-și termine studiile în Anglia pe lângă sfântul Augustin. Primind binecuvântare, sfântul a pornit la drum însoțit de trei ucenici. O minunată legendă povestește că, ajunși pe malurile canalului Sfântul Gheorghe, care separă Irlanda de Anglia, tovarășii săi de drum au zărit un tânăr luminos asemeni celui care l-a însoțit pe Tobie în călătorie. Îngerul l-a luat pe Lievin de mână și împreună cu ceilalți, au trecut marea prin valurile agitate ca și pe uscat.

            Augustin l-a întâmpinat cu bucurie, l-a povățuit și l-a făcut preot. Lievin a rămas în slujba sa până la sfârșitul vieții sale pământești, în 607, după care s-a întors în Irlanda unde a intrat sub ascultarea unchiului său Menhalch care era episcop și căruia îi va urma în scaunul episcopal la momentul potrivit. Nu a fost nevoie de mult timp pentru a remarca sfințenia noului episcop care viețuia în episcopie la fel cum trăise și în pustie, mulțumindu-se cu un pic de pâine coaptă în cenușă și cu apă de la izvorul din apropiere. Cântarea necontenită a psalmilor, contemplarea, rugăciunea, milostenia făcută din inimă și mereu în slujba celor aflați în nevoi, cât și pregătirea duhovnicească a credincioșilor îi ocupau tot timpul. A vindecat chiar în chip miraculos un tată de familie pe nume Abdias, lepros și paralitic, numai trecându-i pragul casei. Altă dată a oprit furtuna care amenința să scufunde o barcă de pescuit, tocmai de aceea marinarii se roagă sfântului Lievin ca unui mare ocrotitor. Minunile sfântului au adus pe insulă nenumărați credincioși și toți au fost primiți cu bunăvoință. De asemenea, Lievin a luat toate măsurile nu numai pentru a menține ci și pentru a crește numărul colegiilor și seminariilor, numeroase în acea perioadă în Irlanda și unde se studiau chiar limbile ebraică și greacă.

            Dar iată că, într-o bună zi, considerând că întreaga sa insulă slujea deja lui Hristos, episcopul a luat hotărârea să meargă la propovăduire pe continent. Astfel a trecut mai întâi prin Therouanne, unde l-a vizitat pe sfântul Omer, apoi a poposit într-o sihăstrie de pe malurile râului Aa, acolo unde se va ridica mai târziu  satul Merck-saint-Lievin. Apoi a traversat Zeelanda oprindu-se la mănăstirea întemeiată de Sfântul Amand, unde a fost întâmpinat de sfântul Florbert. Pe mai de parte s-a oprit în Brabant unde a întors la Hristos alte popoare păgâne.

            În drumul său a făcut mai multe minuni: a izbăvit un om chinuit de diavol, l-a vindecat pe un credincios pe nume Ingelbert care era orb de 13 ani. Toate aceste minuni l-au făcut foarte iubit de popor. Iar pe lângă toate acestea, sfântul își făcea timp pentru scrisori și pentru poezie, compunând diferite strofe printre care un epitaf închinat Sfântului Bavon.

            Pe la 656, la Houten, acest slăvit apostol s-a mucenicit după ce și-a dedicat întreaga viață lui Hristos. În ciuda tuturor amenințărilor, nu s-a temut ci a continuat să propovăduiască. Odată, pe când se apropia de satul Esche, devenit mai târziu Sint-Lievens-Esche, s-a întâlnit cu un grup de păgâni care l-au bătut, l-au rănit, iar în cele din urmă i-au tăiat capul.  În timp ce nelegiuiții erau încă în jurul trupului neînsuflețit al sfântului, a sosit un grup de creștini plângând și tânguindu-se. O femeie pe nume Craphaïlde care-și purta în brațe fiul botezat de însuși Lievin, i-a mustrat aspru pe ucigași pentru fapta lor cea rea. Atunci căpetenia răufăcătorilor pe nume Walbert, i-a retezat capul cu securea, ucigându-l apoi și pe pruncul Brice. Aceste lucruri înspăimântătoare au avut loc într-o duminică 12 noiembrie 657.

            Corpul sfântului a fost mai întâi înmormântat la Houtem, nu departe de locul uciderii. În 1020, sfintele sale moaște au fost transferate la Gand în mănăstirea sfântului Bavon, apoi în 1566 în citadela construită de Carol Quivintul. Sfântul Lievin este ocrotitorul orașului Gand, sărbătorit pe 12 noiembrie și cinstit în eparhiile din Gand, Malines, Bruges și Tournai. Numele sfântului, puțin cunoscut în restul Belgiei, era până nu de mult foarte des întâlnit în regiunea orașului Gand. În aceeași zi sunt prăznuiți Sfânta Craphaïlde și pruncul său Brice cu troparul mucenicilor.

            Sfantul Cunibert

            Sfântul Cunibert a fost episcop de Köln, originar din zona Meusei și a propovăduit de-a lungul vieții sale mai mult în afara frontierelor belgiene, dar se pare că a fost alături de sfântul Remacle la întemeierea mănăstirilor Cugnon, Stavelot și Malmedy. Sfântul își dă sufletul în pace la 12 noiembrie 663 și este prăznuit în aceeași zi. La Bizory, în apropiere de Bastogne, se află o biserică închinată sfântului Cunibert. Sfântul este cinstit cu troparul pentru ierarhi.

23 noiembrie

            Sfantul Trudon și mama sa Sfanta Adela din Zeelem

            Sfântul Trudon s-a născut la Hesbaye în locul numit Sarchinium sau Sarcing (Saint-Trond de astăzi), în sânul unei bogate familii de origine francă. Dragostea pentru cei aflați în nevoi părea să fie înnăscută la sfântul Trudon căci încă din tinerețe obișnuia să-și înstrăineze hainele în folosul celor nevoiași, lucru pentru care a și fost mustrat nu de puține ori de către părinții săi. Dar în zadar căci Trudon nu s-a schimbat. Pentru această neascultare care-i mâhnea atât de mult pe părinții săi, dar care era fără îndoială inspirată de Duhul Sfânt, Trudon încerca să-și mângâie părinții făcând ascultare supusă în toate celelalte. Deseori, tineri de vârsta și de rangul său îl invitau la partide de vânătoare, dar Trudon se ținea departe de activitățile lumești preferând singurătatea, lectura și rugăciunea. Mergea des și cu multă râvnă la biserică și încă de tânăr i-a promis Bunului Dumnezeu că-i va construi o biserică. Astfel, sfântul Trudon viețuia în casa părintească ca într-o mănăstire. Părinții săi au părăsit lumea aceasta pe la mijlocul secolului al VII-lea și i-au lăsat moștenire un vast domeniu. După ce într-o noapte avut o revelație, Trudon a pornit în căutarea Sfântului Remacle pentru a cere sfat cum anume să-și rânduiască viața. Acesta la îndrumat să meargă la Metz, să doneze bunurile sale bisericii de acolo și să înceapă să studieze teologia. Înfățișarea lui Trudon era atât de neîngrijită, iar hainele sale atât de ponosite, încât apropiații sfântului Remacle au fost uimiți să-l vadă pe episcop atât de apropiat de un om atât de rău îmbrăcat. Sfântul Remacle le-a atras atenția răspunzându-le că în fața Domnului Trudon cântărea mai mult decât ei toți la un loc.

            Tânărul Trudon a făcut întocmai cum l-a povățuit sfântul Remacle, dându-și averea episcopiei din Metz. Episcopul locului, pe nume Clodulphe, l-a primit pe dată în cercul apropiaților săi, iar pentru instruire l-a încredințat responsabilului bisericii catedrale. Trudon a răbdat cu curaj acest noviciat plin de încercări, timp în care s-a aflat sub ascultarea unui om obraznic și încăpățânat care-l lua drept un răsfățat venit la Metz să trăiască pe cheltuiala altora. Trudon s-a străduit să rabde în liniște toate răutățile stăpânului, cerându-i Bunului Dumnnezeu să-i dea înțelepciunea cea adevărată. Dar toate acestea au ajuns într-o bună zi la urechile episcopului care, mișcat de lucrarea lăuntrică a protejatului său, l-a considerat pe acesta ca pe propriul său fiu. Pe la anul 655 Trudon a fost călugărit și la puțin timp după aceea a fost hirotonit preot de însuși sfântul Clodulphe.

            Sfântul părinte i-a adus la cunoștință lui Trudon că ținutul Hesbignon ducea lipsă de preoți misionari și în anul 661, Trudon a pornit la drum spre Maestricht. Pe drum i-a ieșit în cale un om bogat, suferind de lepră care l-a poftit să poposească în castelul său. La ora mesei, un bol cu apă a fost adus pentru spălarea mâinilor. Trudon a fost cel care s-a spălat mai întâi, apoi gazda s-a spălat în aceeași apă și o, minune! Căci s-a vindecat.

            Drept mulțumire, gazda i-a încredințat sfântului averile sale pentru a se bucura de ele după trecerea sa din acestă viață.

            Întors din nou la Maestricht, Trudon a fost încurajat de sfântul Remacle să pornească la propovăduire în eparhia sa. După cum făgăduise încă din copilărie, Trudon a construit în orașul său natal o biserică închinată sfântului Quentin care a fost sfințită de Sfântul Theodard, cel care a urmat sfântului Remacle în scaunul episcopal. Pe lângă această a mai construit o școală și o mănăstire care au devenit în scurt timp locaș de adăpostire pentru toți cei care sufereau trupește și sufletește. Mulți tineri și chiar mai multe familii de oameni înstăriți au dorit să îmbrățișeze viața monahală sub povățuirea lui Trudon, care însă nu a voit să fie numit stareț deși avea toate virtuțile unui stareț. Sfântul Trudon a mai întemeiat o mănăstire în apropiere de Bruges, unde viețuiau 80 de călugări și care mai târziu a fost transformată în mănăstire de călugărițe primind numele sfântului. În timpul călătoriilor sale, Trudon povățuia poporul, îi aducea la Hristos pe cei cu inima împietrită, îi mustra pe cei mândri, împăca familiile învrăjbite și-i călăuzea pe toți pe calea cea dreaptă. Pe cei avuți îi povățuia să-și întrebuințeze cu folos averile, pe cei bolnavi îi cerceta, pe cei flămânzi îi sătura, iar pe cei goi îi miluia.

            După ani lungi în slujba Bunului Dumnezeu, Trudon și-a dat sufletul pe 23 noiembrie 693 fiind îngropat în biserica mănăstirii din Sarcing unde s-au făcut nenumărate minuni. În jurul mănăstirii s-au construit mai multe case dând naștere unui adevărat oraș care a luat numele de Saint-Trond după numele sfântului ușor modificat. O altă așezare din Belgia, Thorembais-Saint-Trond poartă numele sfântului.

            Mama sfântului, pe nume Adela, este de asemenea cinstită ca sfântă căci la mormântul său din satul Zeelem, în apropiere de Diest, multe și mari minuni s-au împlinit. O parte din sfintele sale moaște este păstrată la Trond, cealaltă la Zeelem.

            Sfântul Trudon este prăznuit pe 23 noiembrie și este cinstit în eparhiile din Liege. Mai multe locașuri de cult îi sunt închinate la Saint-Trond, la Trognee, Laar, Thorembais-Saint-Trond și Webbekom.

            Sfanta Vulfetrude (Wulfetrude)

            Sfânta Vulfetrude a fost fiica lui Grimoald, castelanul regelui Dagobert II și s-a născut în anul 640. Ea a fost de asemenea și nepoata sfintei Gertrude care a numit-o, încă din timpul vieții sale, stareță a mănăstirii din Nivelles. Vulfetrude nu avea decât 19 ani când mătușa sa  a părăsit lumea aceasta, iar sfânta a preluat cu mult curaj responsabilitatea stăreției. Sfânta s-a mutat de pe pământ le cer în anul 670, la vârsta de 30 de ani și este prăznuită pe 23 noiembrie cu troparul pentru sfintele cuvioase.

27 noiembrie

            Sfantul Achaire

            Achaire sau Acarius a fost mai întâi călugăr la Luxeuil, supunându-se rânduielii sfântului Colomban, apoi ucenic al sfântului Eustasie. Pe la anul 621, a fost chemat la conducerea episcopiei din Tournai și Noyon, unde a fost slujitor credincios și cumpătat, aplecat asupra familiei sale duhovnicești pentru a oferi fiecăruia la timpul potrivit, cuvântul dătător de viață. Ca episcop, sfântul a jucat un rol foarte important în întemeierea episcopiei din Therouanne pe care i-a încredințat-o sfântului Omer care s-a format duhovnicește tot la Luxeuil. Sfântul s-a mutat la Domnul în anul 639 avându-l ca succesor în scaunul episcopal pe sfântul Eloi.

            Cât a viețuit pe pământ se pare că sfântul a avut un caracter foarte dificil, iar nu de puține ori, în timpul sfintei spovedanii, și-a pierdut cumpătul mustrându-i aspru pe credincioși. Acest lucru l-a făcut de temut pentru mulți preoți din eparhia sa și pentru aceasta    a fost poreclit de multe ori «arțăgosul», după numele său latin Acarius. De aceea sfântul este chemat să mijlocească în situațiile de... proastă dispoziție. Este cinstit în eparhiile din Bruges și Tournai fiind prăznuit pe 27 noiembrie. O bisericuță închinată sfântului Achaire se află la Mouscron.

28 noiembrie

            Sfantul Berthuin

            La începuturile creștinismului au existat între diferitele ținuturi un schimb permanent și o părtășie frățească a tuturor oamenilor cu viață sfântă, purtători de Dumnezeu. Așa se face că la începutul secolului al VII-lea marea majoritate a călugărilor propovăduitori din ținuturile belgiene, a venit de departe: din Irlanda, Scoția, și chiar și din Grecia. Această neobișnuită «comuniune a sfinților » ne poartă cu gândul la ceea ce va fi într-o bună zi Ierusalimul ceresc unde nu va mai fi nici „nici evreu, nici elin, nici supus, nici om liber, nici bărbat, nici femeie”. (Galateni III, 28). Astfel apostolul Namurului se trage din părțile Angliei și este unul dintre  cei mai mari sfinți pe care i-a cunoscut țara Belgiei.

            Berthuin sau Bertuin s-a născut într-o familie de nobili, iar pe domeniul mănăstirii se afla o mănăstire, Othbelle sau Orthbellum. În sânul acestei mănăstiri Berthuin a găsit duhovnici iscusiți și instruiți care i-au fost buni povățuitori atât în cele duhovnicești cât și în cele scriitoricești. Sfântul s-a împodobit cu multe virtuți: discernământul și răbdarea, blânda supunere și dragostea neasemuită pentru isihie și rugăciune, precum și imensa milostenie față de cei aflați în nevoi. Virtuțile sfântului erau rar întâlnite la cei de vârsta lui, de aceea mulți credincioși l-au privit ca pe un sfânt încă din timpul vieții. În fiecare zi, înainte de răsăritul soarelui, sfântul se trezea pentru a duce Domnului rugăciunea sa, iar întreg comportamentul său nu era decât o întruchipare a poruncilor dumnezeiești.

            Odată cu moartea părinților săi, Berthuin a moștenit o avere uriașă din care făcea parte și mănăstirea unde sfântul a fost educat. Dar desprins de bogățiile acestei lumi, Berthuin i-a făcut moștenitorii săi pe cei aflați în necazuri și nevoi, după care a îmbrăcat haina monahală în chiar mănăstirea în care a copilărit și s-a aplecat asupra studiului teologiei și a slujirii aproapelui.

            Pe măsură ce creștea cu vârsta, faima sfințeniei sale s-a răspândit pretutindenea și credincioșii și-au arătat prețuirea față de sfânt mai ales când episcopul locului s-a mutat la Domnul, căci Berthuin a fost ales într-un singur glas să-i urmeze în scaunul episcopal. Smerenia celui ales l-a îndemnat să găsească multe pricini pentru care să refuze jugul episcopiei, dar în cele din urmă a fost nevoit să cedeze la insistențele clerului și ale poporului. Dar noua sa investitură nu a schimbat cu nimic modul său de viață de până atunci: înainte de orice a rămas călugăr și a continuat cu acrivie să practice o nevoință aspră, rugăciunea neîncetată și milostenia susținută. Avântul său apostolesc a dus la convertirea multor popoare păgâne precum și la întemeierea mai multor mănăstiri.

            Într-una din seri, pe când episcopul Berthuin ațipise, i s-a arătat în vis un înger care i-a poruncit, ca și lui Abraham, să iasă din pământul țării sale și să meargă în ținutul pe care Bunul Dumnezeu i-l va arăta. Berthuin a primit de asemenea și un indiciu cu privire la noua destinație: în partea galeză a Belgiei, într-un ținut străbătut de râul Landuwe. În zadar a protestat Berthuin că nu avea cunoștință de un asemenea ținut căci îngerul i-a amintit că niciodată Bunul Dumnezeu nu cere lucruri imposibile.

            A doua zi, dis-de-dimineață, Berthuin i-a adunat în jurul său pe membrii familiei împărțindu-le ceea ce mai rămăsese din averea sa, a făcut metanie în fața credincioșilor cerându-și iertare pentru greșelile pe care poate le făcuse în calitate de slujitor în scaunul episcopal, apoi a dus la cunoștință tuturor că din poruncă dumnezeiască avea să pornească spre ținuturi îndepărtate.

            Credincioșii au încercat în fel și chip să-l înduplece și să renunțe la planul său, dar sfântul nu adat ascultare rugăminților fierbinți și în anul 651 a pornit spre bătrâna Europă, luând cu sine mai multe sfinte moaște. A mers mai întâi la Roma unde a viețuit doi ani în aspră nevoință fără a-și părăsi chilia decât numai pentru felurite fapte de milostenie. Apoi a pornit din nou la drum îndreptându-se spre Galia din ținuturile belgiene.

            Ajuns la locul în care apele Sambrei se unesc cu cele ale Meusei, Berthuin a avut parte de o întâlnire neobișnuită: rea însuși vrăjmașul care văzându-l împlinindu-și misiunea încerca să-l deznădăjduiască. Astfel, cel rău îi șoptea că ținutul care-i apăruse în vis nu exista decât în imaginația lui, că se ostenea în zadar a-l căuta și că era mare păcat că-și abandonase credincioșii. Dar Berthuin nu a plecat urechea la aceste cuvinte și a mers mai de parte pe cursul Sambrei. Aici s-a oprit din nou pentru a-l întreba pe un păstor care este numele râului care se varsă în Sambra. Răspunsul primit a fost Landuwe. Astfel Berthuin ajunsese la destinție.

            Ținutul, fără îndoială un fost templu păgân, era pustiu, fără pomi fructiferi și plin de duhuri necurate. Episcopul le-a alungat și a curățat ținutul de orice prezență diavolească numindu-l „Malo n'y a” sau „vicleanul nu mai e”, care în timp va lua numele de Malonne. Pentru început a construit un schit, apoi mai multe chilii pentru a-i adăposti pe ucenicii săi care aveau să se adune în acest loc de rucodelie și rugăciune.

            O doamnă nobilă din ținutul Flawinne, pe nume Roga, i-a oferit lui Berthuin un teren pe care acesta s-a putut instala. Și pe când se tot întreba unde anume să construiască biserica, îngerul, ocrotitorul său, i s-a arătat din nou în vis ca să-l povățuiască: „Mâine dimineață la revărsatul zorilor, vei vedea un loc încărcat de rouă. Acela este locul pe care se va construi biserica”. A doua zi, Berthuin a găsit lucrurile întocmai cum le descrisese îngerul și mai apoi, mulțime de meșteri s-au adunat de prin împrejurimi pentru a participa la ridicarea sfântului locaș.

            S-a întâmplat ca în toiul lucrărilor să rămână fără fier pentru construcție. Astfel, plin de speranță, Berthuin a plecat la Nivelles să caute fier la un meșter pe nume Eppon care avea un bloc de fier enorm pe care nimeni, niciodată nu a reușit să-l fărâme nici cu ciocanul, nici cu focul. Episcopul l-a rugat pe Eppon să i-l arate, apoi lovi cu cârja sa bucata de fier de care avea nevoie și de îndată, bucata de fier s-a desprins așa cum  a dorit omul lui Dumnezeu. Și asta nu a fost tot! Întoarcerea cu bucata de fier a fost anevoioasă căci oamenilor le era foarte cald și foarte sete, iar vinul se împuținase rămânându-le doar o sticlă. Dar sfântul nu a dat atenție acestui neajuns și precum Domnul la nunta din Cana, Berthuin a turnat vin tuturor și fiecare a băut pe săturate.

            Astfel lucrul a fost reluat. Însă, din păcate, într-una din zile, un căruț plin a lunecat pe o pantă abruptă coborând cu repeziciune la vale și întâlnind un copil căruia i-au zdrobit un picior. Meșterii, părinții, prietenii - cu toții s-au grăbit cu strigăte să-l să-l aducă pe copil în fața Berthuin. Acesta a început să se roage întinzându-și mâinile către suferind și acesta s-a ridicat din patul durerii vindecat pe deplin.

            Când cuviosul ierarh a văzut biserica terminată, s-a ostenit apoi să pună toate mijloacele în slujba străinilor, a călătorilor și mai ales a săracilor. Cei aflați în nevoi, mai mult ca niciodată, au găsit în sfântul ierarh un părinte gata oricând să-i ajute în încercările lor. Printre oamenii pe care-i găzduia, se găsea unul atât de trist încât Berthuin l-a chemat să-i mărturisească cauza întristării lui. Omul îndurerat i-a arătat rănile care-i acopereau corpul. Dar sfântul Berthuin, care știa prea bine că rănile trupești nu fac decât să ascundă rănile sufletești și că păcatele nemărturisite erau cauza tulburării sale, l-a chemat pe omul cel deznădăjduit să se lepede de păcat prin pocăință și prin taina spovedaniei, iar după ce a împlinit acestea, omul și-a recăpătat sănătatea și bucuria de a trăi.

            Prințul Odoacru, care se ocupa la Floreffe de un teren aflat în arendă, teren ce făcea parte din ținuturile lui Pepin de Herstal, a dorit să-l întâlnească pe episcopul a cărui faimă ajunsese până la urechile sale. Încântat de discursul și de personalitatea lui Berthuin, prințul i-a oferit multe daruri și l-a invitat să-l însoțească la palat. Pepin a fost de asemenea impresionat de prezența episcopului și i-a dăruit cinci terenuri aflate în arendă pentru hrana obștii. Astfel, în cinstea acestei donații, din anul 687, icoana sfântului îl reprezintă pe Berthuin cu o biserică cu cinci clopote.

            Sfântul ierarh a revenit atunci în mijlocul turmei sale și nu-și mai dorea decât să se ocupe de sfânta sa misiune. Viața sa aspră și discretă, plină de devotament și de lepădare de sine, a fost un adevărat exemplu, reunind toate virtuțile. Astfel, îndeplinindu-și cu multe sacrificii misiunea, Berthuin s-a apropiat de sfârșitul carierei sale. Istovit de viața sa aspră, Berthuin s-a îmbolnăvit grav și simțindu-și sfârșitul aproape, i-a chemat pe ucenicii săi la căpătâi pentru a-i binecuvânta și pentru a le da ultimele sfaturi, după care a ridicat ochii către cer și și-a dat sufletul în mâinile Domnului. Acestea s-au întâmplat în anul 698. Rămășițele sale pământești au fost depuse în biserica pe care sfântul a ridicat-o și a închinat-o Maicii Domnului. După câtva timp, sfintele sale moaște au fost depuse într-o altă biserică dedicată sfinților Apostoli Petru și Pavel, iar apoi depuse cu solemnitate într-o raclă. Mai multe minuni au avut loc la racla sfintelor sale moaște.

            Mănăstirea de la Malonne a fost încredințată în secolul al XII-lea călugărilor supuși rânduielii sfântului Augustin până la invazia franceză din 1792. Vândută ca bun național, mănăstirea fost răscumpărată de călugării care au supraviețuit și apoi revândută de către aceștia în 1840, episcopiei din Namur. Aceasta, la rândul ei, a dat-o în anul următor în grija Fraților Școlilor Creștine ale Sfântului Ioan Botezătorul din Salle, care au pus bazele unei scoli care există până în ziua de azi.

            Biserica din Malonne, unde se află moaștele sfântului, este închinată sfântului Berthuin. O statuie reprezentându-l pe sfânt se află în curtea de onoare a școlii care poartă până în zilele noastre numele sfântului.

            Cinstirea sfântului este puternic eclipsată de fratele Mutien-Marie din Malonne care fiind canonizat recent la Roma este foarte iubit și foarte popular. Sărbătoarea sfântului Berthuin are loc pe 28 noiembrie și este prăznuit în eparhia Namurului.