Intalnire cu pr. Petrica Cautis - 2012

  • Posted on: 22 February 2016
  • By: delia
Română

Mântuitorul ne vorbește astăzi despre purtarea Crucii. De ce sunt atâtea momente în cursul anului liturgic în care se face referire la praznicul de pe 14 septembrie? Pentru că învățătura despre Sfânta Cruce nu este un lucru mărunt, nu este ceva la voia întâmplării. Sunt multe de vorbit, sunt multe aspecte de nuanțat, sunt multe aspecte care trebuie lăsate să lucreze în viața noastră.

Prin cuvântul Evangheliei Mântuitorul încearcă să ne învețe ce înseamnă Crucea pentru fiecare dintre noi. Sunt câțiva pași înainte de luarea Crucii.

De voiește cineva să vină după Mine…”. Singurul lucru pe care îl avem la îndemână și ne aparține întru totul este doar libertatea noastră. Putem să facem ce vrem cu timpul nostru, putem fi duminica la biserică sau în altă parte, putem fi în așternuturile noastre sau la serviciile noastre, putem fi la prietenii sau rudele noastre, putem fi în fața televizorului sau în fața calculatorului, putem să fim în multe alte locuri și totuși unii dintre semenii noștri aleg să fie Duminica în Liturghie împreună slujitori cu preotul.

Putem răspunde sau nu la iubirea lui Dumnezeu, putem să conștientizăm sau nu iubirea lui Dumnezeu, putem să ne raportăm într-un fel sau altul la iubirea lui Dumnezeu, putem fi indiferenți, putem fi superficiali, putem fi revoltați pe rânduiala bisericească, pe rânduiala lui Dumnezeu, putem face foarte multe lucruri. Și toate acestea aparțin doar de decizia noastră.

„…să se lepede de sine”. În alte limbi această expresie se traduce prin negarea de sine, a nu te pune pe tine pe primul plan, a te lăsa la urmă.

A te lepăda de tine înseamnă a lăsa orgoliul tău, a lăsa egoismul tău.

Din punctul meu de vedere, omul care suferă de egoism nu se poate împărtăși. Ce cauți tu la Hristos când tu ai grijă doar de tine, ce să caute Hristos în tine, ce să facă Hristos cu viața ta, ce să facă Dumnezeu cu mintea ta, cu simțurile tale? Ce să caute Hristos în cel care nu vrea să se gândească decât la el însuși?

Nicolae Steindhardt spunea foarte frumos că nu piroanele L-au ținut răstignit pe Hristos ci dragostea Sa față de lume. Ce să cauți tu la Hristos Cel care și-a dat viața pentru păcatele noastre și care o viață întreagă S-a pus în slujba semenilor, care S-a întristat pentru popor, care S-a întristat pentru păcatele contemporanilor Săi, care a plâns pentru apostoli? Cum să te unești tu cu Hristos dacă ție nu-ți pasă de celălalt?

De multe ori oamenii își adorm conștiința făcând milostenie și crezând că este suficient acest lucru.

Din punctul meu de vedere nu ne putem împărtăși dacă îi supărăm pe ceilalți, dacă îi întristăm, dacă îi mâniem, dacă îi judecăm, dacă îi clevetim, dacă îi așezăm în mintea noastră mai jos decât noi.

Lepădarea de sine înseamnă a pune pe aproapele tău înaintea ta, a încerca să nu superi, a încerca să nu tulburi, a încerca să nu iriți, a nu uita că pacea este mai mare decât dreptatea, a încerca de a avea grijă de sufletul celuilalt, a-l bucura pe celălalt.

Dacă un lucru îl bucură pe aproapele tău și nu este sminteală sau păcat fă-l cu dragă inimă.

Dacă ne-am pune viața în slujba celorlalți Dumnezeu nu numai că ar fi aproape de noi dar și viața noastră ar fi mult mai dulce, și mult mai curată.

„…să-și ia crucea și să-mi urmeze Mie”. Ce înseamnă oare luarea Crucii, asumarea rânduielii lui Dumnezeu din viața noastră? A lua crucea înseamnă a lăsa pe Dumnezeu să șlefuiască ființa noastră.

Într-o cântare din slujba Parastasului se spune „Cela ce prin adâncul înțelepciunii cu iubirea de oameni toate le chivernisești și ceea ce este de folos tuturor le dăruiești”. A chivernisi înseamnă a așeza, a rândui, a potrivi. Împietrirea inimii noastre, râncezeala minții noastre împăinjenită cu bombordamentul mediatic și răstignită de poftele lumii acesteia nu are răgaz să discearnă „oare de ce mi s-a întâmplat așa?” darămite să se mai roage „Doamne, ajută-mă să învăț și să pricep ce se întâmplă cu rânduiala din viața mea”.

De multe ori Dumnezeu este nevoit, este forțat, chiar șantajat de împietrirea noastră ca noi să trăim în anumite împrejurări și în anumite contexte în care să ne temperăm, în care să ne smerim, care să ne apropie de taina semenului și de taina lucrării lui Dumnezeu.

Dacă ne iubește Dumnezeu, de ce îngăduie să suferim? Este greu să înțelegem că în suferință și necazuri este prezent Dumnezeu și este aproape de noi, că vrea ca noi să-L chemăm pentru a pune și El umărul la Crucea noastră. Cu siguranță va fi grea Crucea atât timp cât oamenii nu-L cheamă pe Dumnezeu să pună umărul la ea.

Ar putea Dumnezeu într-o clipă să ridice de la noi toate problemele noastre și toate frământările noastre, să ne dea toți banii lumii acesteia, să ne dea cei mai buni prieteni și să nu ducem lipsă de nimic dar noi nu putem, pentru că ființa noastră trebuie să se călească, trebuie să se tempereze.

Mintea încordată în tensiune, în necazuri trebuie să se îndrepte spre rugăciune ca să se liniștească.

Doar necazurile îl mai îngenunchează pe om la propriu sau la figurat. Ce s-ar întâmpla dacă trupul și corpul nostru uman nu s-ar îmbolnăvi niciodată? Mulți oameni s-ar adânci atât de mult în răutatea lor încât le-ar fi foarte greu să se oprească.

Recunoaștem sau nu, problemele de zi cu zi, problemele de sănătate ne fac să ne aducem aminte mai mult de Dumnezeu. Dumnezeu nu face altceva decât să aștepte deschiderea noastră spre El.

Părintele Savatie Baștovoi spunea că Dumnezeu nu este altceva decât un câine vagabond care cerșește prietenia noastră, care merge în urma noastră, discret de multe ori, fără să-l simțim și dintr-o dată descoperim că acel câine care l-am întâlnit cu mult timp în urmă practic a luat calea noastră. Deosebirea dintre Dumnezeu și câinele care ne urmează cerșind prietenia noastră, pentru că el are acest instinct al comuniunii, al prieteniei pe care nu și-l poate tempera și care îl mână atât de mult, uneori răbdând nu numai cuvinte ci și lovituri, ajunge să renunțe și nu mai merge după noi, în timp ce Dumnezeu nu renunță niciodată, merge în urma noastră cerșind prietenia, merge după noi și lângă noi și stă aproape pe cât este lăsat să stea. Și oricât am arunca cu pietre în El, prin păcatele noastre, prin orgoliile noastre, prin mândria noastră, prin egoismul nostru, prin poftele noastre, oricât am arunca și am murdări prietenia pe care El o cerșește nu renunță niciodată așteptând până în ultima clipă a vieții noastre ca noi să ne întoarcem și să-L primim pe Dumnezeu în viețile noastre.

A lua Crucea înseamnă a ne pleca genunchii și a întreba „Doamne, de ce trebuie să trec prin cutare și cutare împrejurare”. Și după ce facem toate acestea să-I urmăm Lui.

Din nefericire trăim într-o societate în care oamenii vor un creștinism fără nevoință, fără învățătură de credință, fără dogmă. Or nu se poate acest lucru. Trebuie să cunoaștem foarte bine învățătura de credință, să știm în cugetul nostru, în inima noastră de ce lucrurile sunt așezate așa și nu altfel în învățătura Bisericii noastre Ortodoxe. Dar în același timp nu se poate fără nevoință. Nu putem vorbi de apropiere de Hristos fără osteneală, fără trudă, fără un minim efort ascetic de post, de rugăciune, fără o mică străduință a noastră. Ne amăgim spunând că suntem cu inima curată, dar nu este așa.

Mint și se amăgesc oamenii care spun că ei nu fac rău și nu au nevoie de post.

Biserica ne cheamă să înțelegem că numai dacă dorim să răspundem la iubirea lui Dumnezeu, că numai dacă voim să ne luăm Crucea, că numai dacă ne lepădăm de noi înșine putem urma lui Hristos. Și nu este loc mai bun pentru ființa noastră decât la picioarele lui Dumnezeu.

Acum nu mai stăm decât în genunchi pentru că am pierdut starea pe care o avea omul odinioară când stătea la propriu în picioare înaintea lui Dumnezeu și vorbea cu Dumnezeu față către față. Acum nu cred că un creștin Îl poate privi pe Dumnezeu în ochi pentru că îi este rușine de ce a făcut, îi este rușine de ceea ce n-a făcut și putea să facă, de păcatele pe care putea să le evite.