Întâlnire cu sora Monique - 18 martie 2012

  • Posted on: 22 February 2016
  • By: delia
Română

Cu sentimentul recunoştintei faţă de Dumnezeu pentru darurile Sale şi oamenii prin care a lucrat, am primit într-o duminică vizita surorii Monique, ultima în viaţă din comunitatea catolică întemeietoare a Monastère de la Ressurection de la Vedrin-Namur, unde se găsesc acum Mănăstirea ortodoxă 'Acoperământul Maicii Domnului" şi Parohia “Toţi Sfinţii”. Cu drag, respect şi recunoştinţă, ne-am bucurat de istorisirea de început a acestor locuri, înţelegând poate mai bine datoria de a duce mai departe ce am primit. Mărturisirea bucuriei că mănăstirea nu s-a vândut oricui a fost întâmpinată de bucuria efortului de a asigura o continuitate în duh şi adevar.

Sora Monique, ultima verigă cu trecutul acestui loc, ne-a povestit toate eforturile începuturilor, ostenelile cu ridicarea mănăstirii, iar noi am rămas datori cu scrierea noilor file de poveste. O întâlnire cu o dimensiune duhovnicească dincolo de istorie.

Începuturile

În 1957, maica Columba de la o mănăstire benedictină de lângă Liège a fost trimisă la Chevetogne - mănăstire situată la 30 km de Vedrin - unde există o mare deschidere spre ortodoxie. Undeva în afara mănăstirii, la 2 km, se afla o clădire care astăzi este casă de oaspeţi, Betania, unde vieţuiau câteva tinere iubitoare de viaţă monahală. Maica a fost trimisă să le cerce, să vadă care este cu adevărat potrivită pentru monahism. Sora Monique era atunci profesoară la Rochefort (la 10 km de Chevetogne), avea intenţia să îşi dăruiască viaţa lui Dumnezeu, însă părinţii se opuneau cu dârzenie. Din grija de a nu-i răni, a mai răbdat încă opt ani de zile, ca să primească binecuvântarea pentru a pleca la mănăstire. A intrat în viaţa monahală la Chevetogne în 1969, la vârsta de 31 de ani. A continuat să predea şi la liceul de la Rochefort. Din momentul în care s-a mutat la Chevetogne au început însă să se poarte urât cu ea la Rochefort. La un moment dat, a lăsat serviciul şi a plecat definitiv la mănăstire.

În 1969, ca urmare a mai multor tensiuni între comunitatea de maici de la Betania şi părinţii de la Chevetogne, maicile au venit la Namur – lucru care a prins bine pentru închegarea comunităţii - şi au început prin a închiria o casă aflată în apropiere de o comunitate rusească ortodoxă. În mica grădină a casei, fratele maicii stareţe a construit o capelă unde venea să slujească un părinte iezuit care avea binecuvântare, fiind iubitor de ortodoxie, să se roage cu ortodocşii ruşi. Pe vremea aceea, aceştia erau printre puţinii ortodocşi în Belgia. Deschiderea spre ortodoxie în acest spaţiu este în mare parte meritul imigrantilor ruşi. Ei au editat multe cărţi, au tradus, au desfăşurat o activitate misionară prin intermediul mănăstirii catolice de la Chevetogne.

Erau cinci-şase surori care, pentru că nu aveau alte mijloace de subzistenţă, au trebuit să lucreze: sora Monique a continuat să profeseze, una era infirmieră, alta făcea menaj prin case...[Ca să avem idee de câtă jertfelnicie a existat la început, cu câtă jertfelnicie surorile şi maicile au căutat să-I slujească lui Hristos!] La un moment dat, fratele maicii stareţe, care era constructor, mişcat de ostenelile lor, le-a spus că dacă găsesc un teren le poate ajuta să construiască ceva, cu angajaţii săi, căci era foarte greu de găsit o casă pe măsura intenţiilor lor de a mai primi şi alte surori în comunitate. Trebuia şi o grădină în care să se poată construi şi o biserică s.a.m.d.

Ridicarea mănăstirii

În 1972 au pus bazele unui asbl (association sans but lucratif) pentru a justifica toate donaţiile şi cheltuielile. Pentru că nu se ivea nimic la orizont, sora irlandeză din comunitate, care se ocupa de cele ale casei, şi-a luat o osteneală de rugăciune şi după nouă zile au luat maşina şi au pornit să caute un loc la întâmplare. Au ajuns la Saint Marc şi au întâlnit un proprietar de terenuri care nu mai avea nimic de vândut, însă le-a recomandat pe cineva care avea terenuri la Vedrin. Aşa au găsit locul actual al mănăstirii, care pe atunci era considerat ''zonă verde'' (pentru a evita orice risc de poluare, se interziceau construcţiile, căci în zonă se află o staţie de captare a apei care alimentează Valonia şi o parte din Bruxelles), iar pentru noi construcţii era nevoie de autorizaţii speciale şi diferite angajamente.

Au mers la tatăl baronul care era proprietarul terenului şi i-au spus că este nevoie de aceste autorizaţii speciale pentru construcţie, iar acesta le-a dat trei săptămâni pentru a le obţine. Au început atunci să se intereseze în stânga şi în dreapta şi au aflat că trebuia semnătura unui anumit ministru. Era greu de ajuns la el, însă şi-au adus aminte de cineva care le vizitase odată la capela de la Namur şi le lăsase numărul de telefon, dacă vreodată vor avea nevoie să le ajute cu ceva. Au încercat, iar domnul respectiv şi-a dat seama că îl cunoaşte pe un prieten al ministrului, iar în cinci zile au obţinut semnătura de care aveau nevoie. Avuseseră la dispoziţie douăzeci şi una de zile, iar în a douăzecea zi s-au prezentat la baron cu hârtiile semnate.

Când să înceapă construcţiile au trebuit să aleagă ce să construiască întâi: casa sau biserica. Şi-au pus problema în mod duhovnicesc şi astfel au început cu biserica. Au dorit să fie aşezată cu altarul spre răsărit, ca în tradiţia ortodoxă. Terenul era foarte argilos şi pietros, sora îşi aduce aminte cum într-o zi a cărat 80 de roabe cu pământ în vale pentru punerea fundaţiei, care a avut loc în 1976.

Din economiile lor nu aveau bani pentru a face decât parterul. Atunci iar a lucrat Dumnezeu şi au primit o donaţie de la o prietenă care era medic în Congo şi astfel au putut ridica totul până la acoperiş. Iarăşi, nu mai aveau bani de ferestre, iar în interior nu era absolut nimic. În primele luni dormeau pe jos, în saci de dormit. În timp, au mai pus la punct şi au echipat încet- încet clădirea. Ce este foarte impresionant: un verişor al stareţei, în fiecare sâmbată, vreme de zece ani, venea cu soţia de la Bruxelles şi punea lambriuri. Aşa a fost pus lemnul în toată casa, cu perseverenţă şi stăruinţă. Tot ei au şi vopsit...iar ca să nu fie povară pentru surori, căci ştiau că o duc greu, îşi aduceau şi mâncare sâmbăta la prânz, ca să fie cu adevărat primită jertfa lor.

După toată osteneala aceasta, au ajuns în 2011 în momentul în care şi sora Monique, ultima vieţuitoare, trebuia să plece, să fie nevoiţi să vândă. Semnaseră actele cu un antreprenor care voia să construiască acolo apartamente şi alte câteva case în jur, iar din biserică să facă o sală de sport comunitară. S-au bucurat mult când au aflat de interesul nostru pentru acest loc, dorindu-şi ca acolo să nu fie altceva decât o mănăstire sau o casă parohială, comunitară, să fie o continuitate. Să nu ajungă biserica loc de batjocură.

Întrebări

Care era programul în mănăstire? Cum au fost anii din urmă la mănăstire?

Pentru că sora Monique începea să predea la Namur la ora 8, însă trebuia să fie de la 7 la colegiu pentru a-şi putea pregăti cursurile, se trezeau foarte devreme, începând utrenia şi laudele la ora 5. S-au ostenit mult şi iernile, fiind foarte frig. Mănăstirea era deschisă tuturor, veneau aici să se roage şi laici, familii le ajutau pe maici la diferite activităţi - cântau la strană, pictau icoane etc. Era o colaborare frumoasă între maici şi mireni, o împreună-lucrare.

Când s-a îmbolnăvit stareţa, mergeau la ea în chilie şi făceau acolo slujbele de dimineaţă. Vreme de cinci ani şi opt luni, aceasta nu s-a putut ridica din pat, nu a putut mânca normal, se hrănea printr-o sondă, fiind îngrijită de sora Monique. Niciodată nu s-a plâns însă; întrebată ce face, spunea mereu că aşteaptă ..să fie chemată la Domnul. Glumind, sora Monique îi cerea să mai aştepte aici, căci încă nu terminase să o înveţe contabilitatea pentru gestionarea asbl-ului. Era de o vitalitate excepţională. În ziua adormirii sale, toate surorile şi apropiatele ei au înconjurat-o cu dragoste, cu un adevărat exemplu de atitudine duhovnicească, neegoistă, care se gândeşte la veşnicia celuilalt: nu au plâns-o şi nu s-au agăţat cu disperare de ultimele clipe, ci au încurajat-o să meargă în pace, căci ele vor continua ceea ce au început împreună..

După ce a murit stareţa, sora Monique a mai trăit încă nouă ani în mănăstire, alături de sora Pascale, un om cu mâini de aur, care se pricepea la toate, de la grădinărit la brodat. A avut mai multe accidente vasculare şi probleme de sănătate. Într-o zi, cu o săptămână înainte de Crăciun, sora Pascale s-a retras în chilie, căci era foarte obosită. Mergând mai târziu după ea, sora Monique a găsit-o întinsă pe pat, cu un zâmbet întipărit pe chip. Trecuse la Domnul.

Sora Monique a rămas apoi singură în mănăstire încă doi ani, mergând pentru Sfânta Liturghie la Bruxelles sau Chevetogne. Au apărut probleme de sănătate care au determinat-o să plece şi să se stabilească la un azil de bătrâni. A găsit acolo o altă comunitate, dar i-a trebuit puţin timp să se obişnuiască cu Liturghia latină, messa catolică, căci ele slujeau mereu în ritul bizantin.

Cum au descoperit ortodoxia, ritul bizantin?

Trimisă cu binecuvântare de episcop la Chevetogne, unde se slujea după ritul bizantin (un compromis al catolicilor, ca să rămână în biserică, să nu treacă cu totul prin convertire), sora Monique a cunoscut-o acolo pe maica Columba şi surorile din jurul ei, într-o zi din apropierea Bobotezei. I-a plăcut, iar maicile au invitat-o să vină şi de Întâmpinarea Domnului, iar apoi de Paşti, când şi-a luat concediu şi a mers pentru mai multe zile. A fost adânc mişcată de slujbele ortodoxe şi şi-a dat seama că acela este locul ei, în mănăstire, şi că trebuie să facă pasul acesta. Nu i-au trebuit ani de reflecţie.

Aceasta ne-a mărturisit şi Mgr Roger Gryson – referitor la bogăţia din muntele de aur pe care stăm noi – că el niciodată nu a plâns în Săptămâna Sfântă, în Săptămâna Patimilor, la slujbe, până să cunoască ritul bizantin. Pentru că majoritatea slujbelor din Săptămana Sfântă – mai cu seamă cele ale Sf. Ioan Damaschin care în vremea lui era unul dintre cei mai mari poeţi – sunt mai mult decât cereşti. Cel puţin Canonul Paştilor, când ascultăm şi nu ne vine să credem. Şi la fel în Săptămâna Mare, dacă stăm să ne aplecăm asupra cuvintelor, a glasurilor bisericeşti, melodia pe care se cântă, nu avem cum să rămânem neatinşi. Mai ales cei care aţi fost şi prin mănăstiri, unde se fac toate slujbele. Când se cântă şi bine este ceresc.

Misiunile in Vietnam

Un exemplu revelator al jertfei şi ostenelii lor pentru Hristos este legat de misiunea maicilor în Vietnam: maica Columba avea o prietenă australiancă ce era foarte devotată cauzei salvării copiilor în dificultate. Când a fost cotropit Vietnamul de americani şi foarte mulţi copii au rămas orfani, aceasta a pus pe picioare un plan de salvare a micuţilor: a înfiinţat mai multe orfelinate unde avea în grijă câte 500 de copii. Prieteni de-ai ei - medici, asistenţi - îşi ofereau câte un an din viaţa lor şi mergeau pe teren, neplătiţi, din fonduri proprii, să ajute prin diferite servicii. Adunau copiii şi îi duceau spre adopţie către ţările civilizate. Maica Columba s-a oferit să ajute şi ea. Ca să îi aducă în Belgia, se duceau câte două surori şi luau câte doisprezece copii...De neuitat erau călătoriile de 24 de ore Saigon-Paris cu cei douăsprezece prunci...Numai maica Columba a făcut nouă astfel de ture. Una dintre fetiţele salvate de maici, pe atunci în vârstă de 11 luni, este astăzi îngrijitoare la spitalul de la Namur..au trecut 39 de ani şi încă se întâlnesc.

Alte momente emoţionante sunt legate de bucuria oamenilor care le aşteptau cu ajutoare. Obţinuseră de la o companie aeriană facilitatea de a transporta gratuit 150 kg de marfă la fiecare zbor spre Vietnam, din care cele mai importante erau medicamentele. Transportul acestora era cu riscuri şi multe rugăciuni, dar niciodată nu au fost împiedicate în lucrarea lor şi mereu toate ajungeau unde trebuia. Altă dată copiii de la şcoala unde preda sora Monique auzind de acţiunile umanitare la care participa în Vietnam au întrebat-o de ce ar avea nevoie pentru copiii de acolo. Le-a spus că e o mare sărăcie şi că aceia n-au văzut în viaţa lor ciocolată şi nu ştiu ce înseamnă un pix. A fost foarte impresionată ca a doua zi să găsească în clasă 300 de batoane de ciocolată şi 300 de pixuri pentru a fi trimise în Vietnam.

Un alt lucru pe care l-au făcut maicile: au dus de mai multe ori ajutoare umanitare în Polonia, de fiecare dată cu dificultăţi la trecerea prin Germania de Est...Trebuiau să descarce un microbuz cu 650 de kg de marfă pentru a fi controlată de vamesi şi să reîncarce. Au făcut opt astfel de drumuri, conducând aproape încontinuu, staţionând numai la vamă, uneori ore întregi.

În multe dintre acţiunile lor, au fost susţinute de arhiepiscopul rus Basil Krivocheine, un mare teolog al veacului trecut, prieten cu marile personalităţi teologice ale vremii. Fiind invitat la Chevetogne pentru conferinţe, trecea adesea pe la maicile de la Vedrin. Le-a susţinut şi în demersurile lor umanitare, le spunea că se roagă ca Dumnezeu să le dea « un înger pe patru roţi », ca niciodată să nu facă pană, să nu mai fie nevoie să mai descarce încă o dată 650 kg.

Greu, dar totul se face cu jertfă. Acesta este creştinismul : jertfă!

***