Întâlniri cu Dumnezeu, din cele trăite și auzite lângă părintele și frații mei întru Domnul (X)

  • Posted on: 5 May 2014
  • By: vlad
Română

Toate acestea trebuie făcute, însă toate sunt subsumate misiunii preoţeşti fundamentale: să-L aduc pe Hristos în mijlocul lor, să-i ajut să înţeleagă că Hristos este adevărata Viaţă (cf. Ioan 14:6), să mijlocesc pentru împăcarea lor cu Dumnezeu (cf. 2 Corinteni 5:18), să lupt pentru a crea cadrul ca parohia să devină cu adevărat loc de vindecare duhovnicească – adică apropiere, unire cu Dumnezeu – pentru tot cel care voieşte.

Creștinismul este o luptă continuă pentru lărgirea inimilor noastre

- fragment de interviu -

A trecut un an de când Părintele Ciprian Grădinaru – şi, prin el, minunata comunitate a centrului duhovnicesc de la Namur – au fost prezenţi în mijlocul nostru. Să descoperi Ortodoxia, trăită la exigenţele ei cele mai înalte, undeva lângă sediul Parlamentului European, în inima Europei, să spunem, seculare, nu este puţin lucru. Dar iată că aşa a lucrat Bunul Dumnezeu, potrivit libertăţii oamenilor, căci Duhul suflă unde voiește (Ioan 3:8) şi, până la urmă, se folosesc de prezenţa şi lucrarea Sa numai aceia care au inima deschisă să-L primească.

Modelul Mănăstirii şi al centrului duhovnicesc Namur spune totul: nu locul este cel mai important, ci modul în care este asumată şi trăită credinţa. Ajunşi în inima Europei, aceşti români îşi împlinesc menirea de a fi sarea cea bună, aluatul care să dospească întreaga frământătură. Deşi trăiesc ca vechii evrei în captivitatea babiloniană, departe de scumpul lor Ierusalim, românii de la Namur, prin credinţă, sunt mult mai aproape de inima neamului şi a Bisericii noastre decât mulţi alţii care, deşi se numesc tot români, le este ruşine de identitatea lor şi caută primul prilej ca să-şi lepede credinţa. L-am rugat, aşadar, pe Părintele Ciprian să ne reintroducă în atmosfera liturgică şi în frământările care întreţin această comunitate în care românii, deşi în străinătate, se simt ca acasă – lecţie atât de importantă pentru mulţi dintre noi, care am ajuns, în propria ţară şi în apropierea atâtor biserici, să ne simţim ca în străinătate.

- Părinte, care au fost reacțiile după interviul dat anul trecut „Familiei Ortodoxe”?

- Am fost impresionat… M-au contactat mulți preoți și mireni, bucuroși că împărtășim aceeași viziune asupra a ceea ce ar trebui să fie parohia. Unii mi-au scris că asemănător trăiesc şi ei, alții că au preluat și pus în practică unele din ideile despre care vorbeam atunci (agapa duminicală, privegherile la Praznice și la Sfinții de peste săptămână, „candela rugăciunii”…). M-am convins o dată în plus că suntem datori să-L mărturisim pe Hristos atât prin prezența noastră ca și creștini, ca și parohie acolo unde ne aflăm fiecare, cât și prin cuvânt, ca mărturisire a lucrării lui Hristos cu fiecare în parte.

- Mărturisesc că eu unul am fost cucerit de duhul de „familie în Hristos”, de parohia care s-a format aici, la Namur… Cu ce credeți că trebuie să înceapă lucrarea preotului în parohie?

- În primul rând, trebuie să aibă o viziune limpede şi de perspectivă, o viziune în duh bisericesc, care să închege și să dea unitate lucrării parohiei. Adică nu mă duc într-o parohie doar ca să „prestez servicii religioase” enoriaşilor: slujbe, rugăciuni, să le renovez biserica, să-i îndemn să doneze bani pentru tot felul de scopuri nobile.

Da, toate acestea trebuie făcute, însă toate sunt subsumate misiunii preoţeşti fundamentale: să-L aduc pe Hristos în mijlocul lor, să-i ajut să înţeleagă că Hristos este adevărata Viaţă (cf. Ioan 14:6), să mijlocesc pentru împăcarea lor cu Dumnezeu (cf. 2 Corinteni 5:18), să lupt pentru a crea cadrul ca parohia să devină cu adevărat loc de vindecare duhovnicească – adică apropiere, unire cu Dumnezeu – pentru tot cel care voieşte. Iar, ca să reuşească, preotul trebuie să aibă inimă de părinte (sau, mai bine zis, de mamă) şi să-i poarte mereu şi peste tot în inimă pe fiii săi întru Domnul. Şi, cel mai important, să nu uite nici o clipă ce-i spune Domnul: „Doctore, vindecă-te pe tine însuţi!” (Luca 4:23), adică să se nevoiască neîncetat pentru propria despătimire. Apoi, preotul mai trebuie să-l ajute pe fiecare enoriaş să devină conştient de propriul rol în cadrul parohiei.

În genere, creştinul nu poate să se mântuiască trăind singur, și nici nu poate să se înconjoare doar de cei pe care-i alege, adesea, după criteriul unor patimi comune: bârfim împreună, ne distrăm fain împreună – deci ei sunt „aproapele” meu! E limpede că, atunci când vrei să aparţii de o parohie, nu poți să-i iubești de la început pe toți. Începi lupta prin acceptarea, prin asimilarea celorlalți în inima ta. Dar asta presupune o lepădare de sine, pe care nu o face oricine – și aşa ajung să se nască enoriaşii „idioritmici” care constituie parohiile „idioritmice” despre care vorbeam rândul trecut…

„Eu trebuie să devin aproapele aproapelui meu”

Însă viața creștină nu o putem trăi raportându-ne exterior la ea („Pentru ce mă chemaţi «Doamne, Doamne», şi nu faceţi ce vă spun?” (cf. Matei 7:21), ne întreabă Hristos adesea), ci printr-o asumare a ei, prin înfăptuiri concrete. Și așa e și cu parohia: poți să mergi la o parohie, dar să nu faci parte din parohie! Ca în pilda cu samarineanul: eu trebuie să devin „aproapele aproapelui meu”. Dar concret, nu la nivel de idee.

Cine e aproapele meu? Tu ești aproapele meu, dacă vreau să lupt pentru asta. Aproapele meu îmi devine aproape atunci când eu îi devin aproape. Trebuie inversată perspectiva. Câtă vreme îl resping pentru că e slab în credință, ori pentru că e fumător sau lăudăros sau mai ştiu-eu-cum, mă îndepărtez, mă autoexclud din familia aceea din care fac parte cei ce și-l asumă pe acel om. Cum e cu fratele mai mare din pilda Fiului Risipitor: crezându-se „altfel”, „diferit” (ca să nu zic superior!), s-a rupt de familie, s-a rupt de Tatăl. Creștinismul e o luptă continuă pentru a-ţi lărgi inima (cf. 2 Corinteni 6:13), pentru a-l încăpea pe celălalt în inima ta așa cum este el, pentru a ieși în întâmpinarea suferinței celuilalt… Ca să devin frate cu cineva, eu trebuie să mi-l asum.

Sigur că e mai comod ca, după Liturghie, să merg acasă şi să mă odihnesc cu familia. Dar dacă nu voi face jertfa şi osteneala de-a sta împreună măcar cu cei cu care mă întâlnesc la biserică, de a-mi asuma riscul să fiu refuzat sau dezamăgit de ceilalţi, voi rămâne mereu departe de inima fratelui meu.

Sunt oameni pe care-i ştiu de ceva timp și care, atunci când i-am cunoscut, se simțeau singuri și sufereau profund din cauza asta. Unii dintre ei mai suferă şi azi, în timp ce alții au început să se vindece, să accepte altfel durerea… Diferența vine din faptul că cei care au început să se vindece sunt dintre cei care se implică mai mult, mai des, mai adânc în viaţa parohiei, se apropie de ceilalţi enoriaşi, își „nasc” alţi şi alţi fraţi şi surori.

Zice Domnul: „Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă vă veți iubi unul pe altul” (Ioan 13:35). Și dacă nu ne cunoaștem, dacă nu ne întâlnim ca să ne cunoaștem, nu o să ajungem niciodată să ne iubim. Și atunci, cum o să-și dea oamenii seama că noi suntem ucenicii Lui? Căci, dacă trebuie să le spunem noi oamenilor că suntem creştini, dacă ei nu-şi dau seama de asta din atitudinile noastre existenţiale, înseamnă că mai avem încă drum lung până la a deveni ucenicii lui Hristos…

(…)

Continuarea articolului poate fi citită în numărul 64 (Mai 2014) al revistei Familia Ortodoxă.