Întâlniri cu Dumnezeu, din cele trăite si auzite lângă părintele si fratii mei întru Domnul (XI)

  • Posted on: 13 September 2014
  • By: vlad
Română

Să ieșim din inerția comodității și confortului vieților noastre și să căutăm să înțelegem în toată adâncimea și înălțimea lui cuvântul părintelui Sofronie de la Essex: „fratele meu e viața mea”! Să înțelegem că există o diferență mare între binele făcut o singură dată și punctual (a ajuta un sărac o dată) și binele făcut care poate avea consecințe și în perspectivă, cum ar fi acela de a fi ctitor. Și putem „ctitori” nu doar biserici, ci și oameni! Și în ambele cazuri, vecinică ne va fi pomenirea!

Să susținem tinerii din satele României!

Se spune adesea că nădejdea, curajul și entuziasmul sunt caracteristicile tinereții. Dar toate acestea se sting încă de timpuriu în inimile multor copii din satele României. Pentru că trăiesc într-o sărăcie pe care mulți dintre noi nu putem nici măcar să ne-o imaginăm. La 14-15 ani aceștia nici nu se mai gândesc să își continue studiile. Pentru că trebuie să participe deja la întreținerea familiei.

De-a lungul istoriei, în genere, oamenii de caracter ai nemului românesc s-au născut la sat. Și în tinerii din satele României de astăzi există mult potențial. Dar indiferența și nepăsarea noastră îl ucid în ei încă de timpuriu. Ne plângem adesea că nu avem oameni de caracter în țara noastră. Părintele Arsenie Boca, răspunzând unor femei care se plângeau că nu mai sunt preoți buni le-a răspuns: „Nașteți voi preoți buni”. Dar dacă noi nu putem să naștem astfel de oameni, măcar să-i susținem pe cei în care există acest potențial. De noi depinde dacă acești copii cu mult potențial se vor stinge în anonimat sau vor deveni oamenii de caracter de mâine care vor schimba destinul acestui neam care se prăpăstuiește pe zi ce trece. Să îndrăznim să-i susținem!

Și în copiii din satele de astăzi există cu siguranță multă dorință și multă putere. Pentru că în sărăcia lor ei au încă avantajul de a nu-și fi întinat mintea și inima cu dejecțiile lumii întregi care intră în casele celor înstăriți prin această gură de canal care acționează în sens invers și anume televizorul. Acestor copii încă li se oferă acel mediu și acele experiențe necesare vârstei lor pentru o dezvoltare armonioasă cum ar fi afectivitatea părinților (neavând altceva a le oferi, cu siguranță aceasta este singura „hrană” pe care mulți dintre părinții acestor copii le-o dăruiesc în comparație cu majoritatea pruncilor crescuți în lux al căror singur contact cu părinții lor este atunci când aceștia vin să le spună „noapte bună”),  efortul fizic și implicarea în jocuri care să le stimuleze imaginația. Cu siguranță acești copii din sate uitate de lume nici nu știu că există jocuri pe calculator. Sau nici nu știu că există calculator și televizor. Iar acești copii pot schimba soarta neamului nostru dacă și noi îi vom ajuta!

Ce putem face? Să „înfiem” un tânăr sărac pe care să-l susținem pe termen lung. Să-i oferim suport (moral, material) și să ne îngrijim să nu-și piardă curajul și entuziasmul. Să ne întâlnim periodic cu el și să-i oferim „ieșiri” din perspectiva sa existențială.

Să ieșim din inerția comodității și confortului vieților noastre și să căutăm să înțelegem în toată adâncimea și înălțimea lui cuvântul părintelui Sofronie de la Essex: „fratele meu e viața mea”! Să înțelegem că există o diferență mare între binele făcut o singură dată și punctual (a ajuta un sărac o dată) și binele făcut care poate avea consecințe și în perspectivă, cum ar fi acela de a fi ctitor. Și putem „ctitori” nu doar biserici, ci și oameni! Și în ambele cazuri, vecinică ne va fi pomenirea!

În primele veacuri, până să devină creștinismul religie de stat, majoritatea convertirilor se făceau prin modelul familiilor sau comunităților pentru că creștinii din primele veacuri trăiau precum le-a zis Hristos: „așa vor cunoaște oamenii că sunteți ucenicii Mei, dacă vă veți iubi unul pe altul”. Și oamenii așa o stare vedeau în familiile și comunitățile respective încât își doreau și ei să trăiască bucuria dragostei acelora. Și lucrul acesta trebuie să-l avem și noi în vedere. Iar milostenia poate mult să ne ajute în sensul acesta. Căci dacă nu mai avem curajul și bărbăția celor din închisorile comuniste care erau în stare să-și dea și viața pentru frații lor (și prin exemplul cărora multe inimi împietrite s-au înmuiat) măcar de astfel de dragoste să dăm dovadă. Și poate așa, măcar inimile noastre se vor dezgheța! 

Soluția? Dacă una dintre soluțiile cele mai la îndemână este de a-i ajuta pe aceștia cu bunuri din excedentul nostru (căci, într-o primă fază, ca începători în viața duhovnicească, ar trebui să dăm măcar din ceea ce nu ne trebuie, din ce nu ne place prea mult pentru ca să putem ajunge la stadiul încât, uitându-ne periodic în viețile noastre să ne gândim ce ne e cel mai drag nouă și acel lucru să-l dăruim), o altă soluție ar fi de a-i ajuta și financiar pe aceștia. În mod constant. Dar cum putem face aceasta?

Un părinte duhovnicesc contemporan spunea că milioane de creștini care n-ar fura niciodată bani din cutia milei Îl jefuiesc totuși în mod constant pe Dumnezeu. Într-un pasaj din prorocul Maleahi, Dumnezeu își acuză poporul de jefuirea Lui prin faptul că nu I-a adus zeciuială și pârgă. Iar aceasta este o acuzație foarte serioasă, una este să jefuiești oameni, folosind înșelăciunea sau forța pentru împroprierea bunurilor lor, dar să-L furi pe Dumnezeu, aceasta este o nelegiuire uriașă. Pentru a înțelege de ce a echivalat Dumnezeu omiterea dării și a ofrandei cu jaful trebuie să înțelegem trei principii biblice ale iconomiei care sintetizează perspectiva Biserici noastre asupra a tot ce este:

1. Totul Îi aparține lui Dumnezeu. Deoarece Dumnezeu a creat toate câte sunt, El este, în mod automat, proprietarul acestora. Mereu să ne gândim la ceea ce zice preotul la Liturghie „Ale Tale dintru ale Tale”.

2. Noi suntem doar iconomii lui Dumnezeu, iconom fiind termenul bisericesc pentru ceea ce este administratorul pentru o societate. Dumnezeu ne-a pus pe fiecare dintre noi iconomi ai unora dintre bunurile Lui, noi nu îndeplinim rolul de stăpânitori, ci de iconomi. Problema este că noi uităm de multe ori acest lucru.

3. Suntem responsabili de modul în care folosim resursele pe care ni le dă Dumnezeu. Dumnezeu ne va trage la socoteală și de ultimul ban dacă am dispus de el potrivit voii Lui sau nu.

Încă de la începutul pelerinajelor lor, Dumnezeu le-a dezvăluit israeliților importanța zeciuielii și a ofrandei. Anumite ofrande erau cerute de legea lui Moise și erau o fațetă obligatorie a credinței și culturii Vechiului Testament, iar altele erau benevole, fiind oferite de către oameni în semn de recunoștință și dragoste către Dumnezeu.

În vaiurile adresate fariseilor Hristos subliniază faptul că zeciuiala trebuie păstrată și că aceasta nu este o opțiune pentru un creștin. Ceea ce condamnă este nepracticarea virtuților sufletești. În cele din urmă, milostenia este un act de credință.

În ziua de salariu să punem 10% din salariul nostru într-un plic și să-i avem special pentru milostenie. Și astfel, că vrem, că nu vrem, că suntem zgârciți, că nu suntem zgârciți, ne vom impune în mod automat o atitudine. Iar pentru cei care vor să meargă și mai departe, să calculeze 10% din venitul brut și nu din cel net.

Părintele Savatie Baștovoi spune la un moment dat că în multe din rugăciunile noastre Îl numim pe Dumnezeu milosârd, ceea ce s-ar traduce prin inimă milostivă. Iar dacă este ca omul să I se asemene lui Dumnezeu cu ceva, în asta are speranțe să I se asemene, pentru că îi este cel mai la îndemână să împărtășească mila, să cultive mila. Și cum scopul vieții creștinului este acela de a dobândi asemănarea cu Dumnezeu, milostenia mult ne poate ajuta în acest sens!