Întâlniri cu Dumnezeu, din cele trăite si auzite lângă părintele si fratii mei întru Domnul (XII)

  • Posted on: 24 September 2014
  • By: vlad
Română

Niciodată nu vom putea fi milostivi sau preamilostivi, dar omul care luptă, omul care face asceză, omul care caută să trăiască toate poruncile lui Hristos, sporește și în milostenie în chip natural pentru că inima lui se deschide către suferința aproapelui.

Legătura dintre milostenie și despătimire

În finalul capitolului 25 din Evanghelia Sfântului Matei aflăm cum criteriul judecății este relația cu aproapele, că pocăința, lupta aceasta cu sine însuși trece și se fundamentează prin relația cu aproapele. Și doar așa putem afla cine suntem. Iar fundamental legat de aceasta este  milostenia, milostenie înțeleasă în mod duhovnicesc și nu în mod lumesc, nu ca emoție, pentru că în toate țările auzim de emisiuni, de campanii umanitare. Au fost inundații în Filipine și am văzut și aici afișe care îndemnau la ajutor. Sunt probleme cu un băiețel bolnav se fac și aici tot felul de teledonuri, aici, în lumea numită de noi păgână. Se face multă milostenie, însă milostenie sufletească, firească, omenească, bazată pe emoție. Dacă facem un clip mai reușit pentru o anumită tragedie sunt mai mari șanse să sensibilizăm mai multe inimi. Milostenia însă, în termenii Bisericii, nu este aceasta. Acesta este abia începutul, e o chestiune firească, un element ontologic. Dumnezeu a pus în noi sensibilitatea aceasta față de durerea aproapelui.

Însă milostenia în termenii Bisericii este o stare sufletească, este o atitudine care se cultivă în mod constant, care trebuie să evolueze în mod constant și trebuie să fie caracteristică vieților celor care vor să se numească creștini. Nu trebuie să așteptăm să vină cineva să ne ceară ajutorul, ci grija noastră trebuie să fie să cerem mereu lui Dumnezeu oameni pe care să-i ajutăm.

Noi, cei care ne credem superiori fariseului care se lăuda că dă zeciuială din tot ce are, avem impresia că acesta era totuși limitat. Așa cum spuneam și în articolul precedent, mai mulți părinți contemporani învață că o bună rânduială pentru a începe să fim milostivi este să reluăm și noi cei de astăzi zeciuiala fariseilor. O dată pe lună îți pui bani deoparte după care te rogi ca Dumnezeu să-i chivernisească cum știe El mai bine, să-ți scoată în cale pe cei care au cea mai multă nevoie de acei 10% pe care Dumnezeu ți i-a împrumutat până în ziua Judecății. Trebuie să nu uităm lucrul acesta, că tot ce avem ne e dat spre administrare, spre chivernisire, și o să dăm socoteală până la ultimul bănuț pe care l-am primit în viața aceasta. Și nu în sensul că ne va scoate registrul vreun înger contabil la poarta Raiului, în niciun caz. Ci toate energiile acestea care ne-au găsit scuze de-a lungul vieții „ești și tu om, ai nevoie de un pic de lux; un pic de plăcere dincolo…” în ziua aceea nu vor mai fi să ne adoarmă conștiința, să ne îndreptățească, și însăși conștiința noastră ne va spune cât vom fi risipit în zadar din cauza zgârceniei, din cauza lăcomiei, din cauza egoismului nostru.

Iar lucrul acesta, dacă am începe să-l facem în mod constant, ar aduce o strălucire vieților noastre. Dar milostenia să fie jertfelnică, nu din obligație, prin milostenie înțelegând nu doar să dai bani, prin milostenie înțelegând să-l cercetezi pe cel întemnițat în singurătatea lui, să-l hrănești pe cel flămând de o vorbă bună, să-l cauți pe cel singur chiar și din vina lui. Așa cum avem atâtea exemple în închisorile comuniste, mai ales până în anii `50, când birocrația închisorilor nu era pusă bine la punct. Venea un gardian și striga mai multe nume, pentru a fi anchetați și eventual omorâți. Și de foarte multe ori, din această milostenie jertfelnică, din această milostenie creștină autentică, cei tineri sau cei în putere luau locul celor care erau chemați la anchetă, dar care erau bolnavi și neputincioși. Și lucrul acesta s-a repetat de multe ori până și-a dat seama un comandant de închisoare că un tânăr luase locul unui bătrân. În acel moment, comandantul i-a dat două palme gardianului și i-a spus: „Idiotule! Tu ai fi în stare să-ți dai viața pentru mine? Tu vezi ce fac oamenii ăștia?”

Vă dați seama, dacă inima unui om împietrit care a fost în stare să se pună cu fervoare în slujba acelui sistem a fost mișcată de exemplul lor, cu cât mai mult, în condiții normale de viață, inimile celor îndepărtați de creștinism s-ar întoarce la Dumnezeu dacă noi înșine am căuta să dăm dovadă de o astfel de atitudine.

Dar cel mai important lucru pentru ca milostenia să fie duhovnicească, nu doar punctuală, nu doar sentimentală, nu doar emoțională, este ca ea să înceapă și să se susțină prin propria despătimire. Pentru că altfel, faptele bune pe care le face omul vor fi hrană pentru slava lui deșartă. Foarte multe dintre cele pe care le fac oamenii sunt în nume propriu și dovada este că atunci când nu primesc recunoștință sau când fapta nu le e elogiată, sau când oamenii nu duc mai departe numele binefăcătorului, cel care a făcut fapta bună simte o neîmplinire, simte o tristețe, dovadă că încă are mult de lucrat pe linia aceasta a despătimirii. Niciodată nu vom putea fi milostivi sau preamilostivi, dar omul care luptă, omul care face asceză, omul care caută să trăiască toate poruncile lui Hristos, sporește și în milostenie în chip natural pentru că inima lui se deschide către suferința aproapelui. Și dimpotrivă, e foarte greu ca neatent fiind și petrecându-ți viața în deșertăciuni și făcând fapte bune e foarte greu să nu ți se primejduiască răsplata acestor fapte. Cum și zice Hristos despre milostenie, că trebuie s-o facem în ascuns pentru că cei care o fac pentru auzul sau văzul oamenilor de la oameni o să-și ia plata.

Încă un gând, ca să avem și mai multă bucurie și nădejde în viața noastră, este ce vedem că face Hristos în Evanghelie, că se identifică cu destinatarii faptelor noastre bune. Și asta e o făgăduință teribilă, că Hristos ne spune atât de evident: un pahar de apă îl dai unui însetat, lui Hristos îl dai, te duci la un om singur și întristat și-l întrebi ce face, pe Hristos Cel singur și întristat Îl întrebi, ajuți pe un tânăr să iasă dintr-o criză existențială de orice natură ar fi ea, lui Hristos i-ai dăruit ce i-ai dăruit. Iar acesta este un motiv suficient și arhisuficient, având în vedere că Lui i le dăruim pe toate și că de la El așteptăm plata. Să ne străduim la mai mult în cele exterioare, dar și mai mult în cele lăuntrice în lupta pentru slobozirea inimilor noastre din chingile egoismului.