La început de Post

  • Posted on: 12 April 2014
  • By: Anonymous
Română

Înainte de începerea postului, părintele nostru a trimis un e-mail în care ne îndemna pe cei ce vrem şi putem, să ne rugăm cât putem de mult şi să ţinem post negru în prima zi (din Postul Crăciunului), ca Dumnezeu să ne ajute să punem început bun Postului şi, totodată, în perspectiva alegerilor prezidenţiale ce urmau, să găsească o ieşire pentru poporul nostru.

De când am  citit mailul, mi-am spus în sinea mea că vreau şi eu să ţin post. Am pornit cu toată inima şi cu tot avântul, uitând că alăptez şi că atunci când nu beau apă şi nu mănânc jumătate de zi, mă ia cu ameţeli serioase. După fiecare repriză de alăptat pe nemâncate, simt că mă topesc ca o lumânare. 

Copilul toată noaptea dinainte a fost agitat, se trezea des şi plângea, eu încercam să-l liniştesc şi să-l pun la sân, dar el nimic; era ceva neobişnuit pentru noi şi mi-a zis că poate îi iese vreun dinte.

A doua zi (vineri) eram cam obosită (când sunt obosită mă enervez repede), dar iar mi-am zis că e prima zi de post şi trebuie să mă aştept la ispite. A trecut jumătate de zi cu bine, nu-mi era foame, sete, nu ameţeam, totul în regulă la mine, dar copilul era obosit, plângea şi trebuia să doarmă. Metoda lui de a adormi e doar la sân. L-am luat în braţe, m-am întins şi încercam să-l alăptez, să-l adorm; dar cum încercam asta începea mai tare să plângă şi întorcea capul şi nu voia nicidecum să mănânce. Asta s-a repetat ore în şir şi nu ştiam ce să-i mai fac; îi dădeam apă, a ciugulit un pic de pâine şi cam asta a fost hrana lui pe întreaga zi. Eu am început să mă îngrijorez...de fapt începeam să sufăr, să mă consum, să mă întreb oare ce am făcut, nu mă mai vrea, nu-i mai place laptele meu care este atât de bun pentru el...aveam o durere în suflet, era ca o despărţire şi nu puteam accepta că nu "mă mai vrea" copilul meu. Voiam să-l sun pe soţ să-i împărtăşesc durerea mea, dar mă gândeam că mă va trata cu superficialitate şi va râde de mine (datorită aparenței), pe când eu aveam nevoie de susţinere atunci. 

Aşa au trecut ore bune şi se lăsase seara, iar copilaşul se lupta cu foamea, cu somnul şi mi-am zis să mai încerc odată, după nenumărate eşuări. L-am pus din nou la sân fără prea mari speranţe şi spre uimirea mea, mare minune! Copilul a început să sugă firesc ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Atunci am început să mă întreb: dar oare de ce n-a vrut să fie alăptat până acum? De ce exact acum şi nu cu o oră înainte? Şi multe alte întrebări pe care nu mi le explicam în acel moment. 

Şi stând aşa cu el la piept, deodată s-a  făcut lumină în mintea mea şi a venit răspunsul: el a postit toată ziua cu mine tocmai ca să reuşesc eu să pot posti. Nu a supt nici măcar cu o noapte înainte când se agita şi plângea şi nici peste zi... Abia  atunci m-am uitat pe geam şi am văzut că afară este întuneric...atunci şi-a luat dezlegare să mănânce hrana lui preferată! 

Cât de mare este Dumnezeu!!! Iar eu în slaba mea credinţă am mai avut gânduri că poate s-a întâmplat astăzi şi se va mai întâmpla. Dar întăresc asta că, nici până atunci şi nici de atunci nu s-a mai întâmplat aşa ceva!

În ziua aceea mi s-au întâmplat numai lucruri minunate la fiecare pas, în fiecare minut şi spuneam: Doamne ce mare eşti! I-am simţit prezenţa Domnului altfel decât de obicei.

Un alt exemplu (mic, dar semnificativ pentru mine) din aceeaşi zi a fost cu pampersul. 

Ne trezim dimineaţa şi soţul meu prima dată schimbă copiii ca să mă mai lase pe mine lângă ei. Atunci constată că s-a terminat pampersul. Eu eram sigură că mai aveam un bax dar de fapt se terminase... ce-i de făcut, eu nu puteam ieşi, el mergea la muncă, dar mă gândeam că voi mai găsi vreunul printr-o geantă. Şi-am început căutările, prin sertare, genţi, dulapuri, peste tot unde credeam că aş fi putut găsi măcar unul. După ce-am răscolit toată casa şi am văzut că nu-i nimic, s-a dus şi ultima speranţă. Ce mă fac, copilul trebuia schimbat, dădea pe alături, plângea (e pretenţios din acest punct de vedere) şi am început să-i zic lui Dumnezeu în disperarea mea: Doamne dă-mi un  pampers că eu nu găsesc nicăieri, trimite-mi Tu unul chiar să cred că s-a rătăcit pe aici şi nu l-am văzut, dar eu voi şti că Tu mi l-ai trimis. 

Nu a durat mult şi mă sună o vecină să-mi spună că a început să plouă şi aveam rufe afară. De când sunt în Belgia şi de câte ori mi-a prins ploaia rufele afară Domnul ştie, dar astăzi era prima dată când vecina mea mă suna... şi până să-i răspund eu mi-am amintit că de fapt ea mi-a lăsat în căruciorul copiilor un pampers pe care eu îl dădusem la un moment dat copilului ei şi ca să nu rămână datoare mi l-a pus acolo dar eu l-am ignorat. Şi atunci am zis: Doamne, Îţi mulţumesc, ştiu că e de la Tine!!! Mi-ai trimis şi pampers prin vecina mea!

Sunt lucruri aparent nesemnificative dar care mie personal îmi întăresc Credinţa şi convingerea că Dumnezeu ne poartă de grijă în orice moment; numai noi să-l avem în inimă şi să ne punem nădejdea întotdeauna la El. 

***