De obicei relatez cu zgârcenie trăirile mele, dar astăzi am s-o fac, totuşi, deoarece m-au zdruncinat, încă o dată, puterea Sf. Spovedanii, puterea dragostei creştine şi forţa noastră ca şi comunitate.

M-am spovedit azi fără nicio pregătire, dar cu conştiinţa clară că nu vreau să mă întorc acasă la aceeaşi apăsătoare stare de rău şi încâlcire a minţii şi că efectiv era singura mea şansă la o gură de aer. Când am ajuns înapoi în oraşul meu m-am urcat în autobuzul greşit, dar nu îmi mai păsa deoarece trăiam pentru câteva ore cu mintea liniştită şi împăcată. Ajungând la capăt de linie, autobuzul aşteaptă 16 minute. O doamnă în vârstă, singurul călător. Trăiam adâncită în recunoştinţa nesingurătăţii când lângă mine s-a dezlănţuit iadul celuilalt. Soseşte poliţia cu mult zgomot, vin cei de la securitatea socială şi femeia e chestionată într-un dialog al absurdului de ce facea de trei ore aller-retour în acel autobuz. Nu mai ştia de unde este, cine este, amintea de un soţ mort în cimitirul lângă care ne aflam, începuse să plângă când a fost rugată destul de politicos să coboare pentru că un taxi o va duce acasă...Ea nu mai voia înapoi, într-o singurătate plină de deznădejde şi nebunie, lupta o epuizase până la pierderea minţii şi plângea ca un copil. La gândul iadului din care tocmai scăpasem, inima mi s-a topit de milă, am avut pentru câteva momente senzaţia unei curgeri interioare, a unei implorări şi n-am putut decât să strig către Maica Domnului. Nu puteam face nimic  decât să mă rog. Îmi pare rău şi acum că nu i-am strâns mâinile, că nu am luat-o în braţe (a fost primul lucru pe care am vrut să-l fac, s-o strang în braţe să nu se piardă), că nu am arătat mai multă căldură omenească...Şi m-am cutremurat încă o dată la gândul cât de mare este puterea Învierii care ne scoate pe noi din iad. Cine ştie ce şi cum aş ajunge în lipsa lui Dumnezeu? Suntem atât de binecuvântaţi că avem Tainele la îndemână, putem veni oricând să ne spovedim cel puţin, să ne împărtăşim....Mântuirea nu este o poveste, este opusul condamnării veşnice a absenţei lui Dumnezeu. Am fi avut aceeaşi stare, căci nu sunt cu nimic mai bună ca ieri când explodam de deznădejde, dar un singur lucru a făcut diferenţa. Mă spovedisem.

O duminică a unui creştin ortodox diferă înmiit de cea a celor în a căror viaţă nu este loc pentru Dumnezeu. Dar creştinul ortodox îşi duce cu el duminica în întunericul şi suferinţa celorlalţi. Face puţină lumină, alungă singurătatea, aduce mângâiere. Aşa a fost cu cei care au mers în vizită la femeia bolnavă de lângă mănăstire, aşa am mers azi la o altă doamnă bolnavă să ducem un pic din lumină mai departe.

În România este altfel, sunt atâtea biserici în care este loc pentru mulţi suferinzi, însă aici este atâta alienare, atâta gol şi atâta pierdere a minţii, încât trebuie să devenim mai conştienţi că deschiderea şi cercetarea celuilalt sunt un imperativ. Adesea suntem poate singura lor şansă. Dacă Îl lăsăm să trăiască în noi pe Hristos.

Acum pe seară m-am repezit la rugăciunea de la 23h00, am muşcat şi am ţinut cu dinţii de ea. Numai la gândul că suntem o mare forţă, un atât de mare potenţial de înviere unii pentru ceilalţi.

***