Întâlniri cu Dumnezeu, din cele trăite si auzite lângă părintele si fratii mei întru Domnul (II)

  • Posted on: 11 March 2014
  • By: vlad
Română

Când omul se cunoaște pe sine și a dobândit stăpânire asupra minții lui, elegant, ca schiorul, face slalom printre ispite către ținta lui care e Hristos.

Însemnări despre post

De ce pune Biserica postul înainte de orice mare sărbătoare, înainte de orice mare eveniment din anul liturgic? Pentru că acel capăt către care tânjim cu toții trebuie să fie moment de bucurie. Și știm cu toții că bucuria, chiar și în cele omenești, nu o putem dobândi decât printr-o osteneală. Și cu cât mai mare osteneala, cu atât mai mare bucuria. Știm cu toții, cei care am copiat la examene, că atunci când luam un examen după ce copiaserăm, mergeam la un suc pentru a ne relaxa, dar nu cred că era nici unul prea bucuros, adică în noi era o sleială, ceva în noi ne spunea că nu suntem bine. Dar dacă trăgeai tare, învățai și luai un examen era o bucurie care îți umplea inima. Dar aceasta este doar o slabă și palidă imagine a ce s-ar cuveni să fie osteneala ce precede bucuria în viața duhovnicească.

Postul este ca o șansă pe care Dumnezeu mi-o dă pe de o parte pentru a mă înscrie în curentul acesta al Bisericii, al harului Bisericii, unde fără mari osteneli, fără mari provocări suntem duși spre ținta care imediat este a primirii cum se cuvine a praznicului ce urmează, cea îndepărtată fiind a primirii Împărăției celei nesfârșite a bucuriei în rai -, iar pe de altă parte este un mod foarte la îndemână pentru orice om, cât de cât sănătos, și cu o cât de mică voință de a-i putea spune lui Dumnezeu: „Doamne, sunt și eu pe aici”. Dar asta este doar încă o dimensiune destul de superficială a înțelegerii postului, căci postul e mult mai adânc și mult mai mult și la aceste înțelegeri trebuie să ne străduim să ajungem de la an la an, să creștem, să ne împlinim întru Domnul.

Ca să avem insuflare trebuie să avem mereu viziunea vulturului (din viața Sfântului Siluan), adică mereu trebuie să vedem cele înalte, cele de sus și să avem o perspectivă de ansamblu asupra vieții și asupra celor pe care vrem să le facem în viața aceasta și asupra a ceea ce țintim în viața aceasta. Trebuie să ne fie foarte limpezi lucrurile astea. Iar în momentul în care începem să trăim cu înțelegerea asta să încercăm să facem ceea ce spunem în rugăciunile de seară și de dimineață „Învrednicește-ne, Doamne, în ziua/seara aceasta fără de păcat să ne păzim noi”.

Mai toți suferim de sindromul drobului de sare care nu ne lasă să trăim pentru că s-ar putea să cadă și atunci ne jeluim că ce o să se întâmple mâine sau poimâine.

Să trăim astăzi foarte atenți. Să fim foarte concentrați ca astăzi să trăim bine. Minutul acesta măcar să ne păzim de gânduri murdare. Viața duhovnicească e simplă, nu vizează decât ziua de azi.

Să ne cercetăm pe noi înșine și să vedem dacă putem sta un minut fără să păcătuim. E greu, dar cu asta trebuie să începem, să încercăm să trăim fără de păcat, cu această dublă viziune, în clipa aceasta de foarte aproape să fiu atent, să mă îngrijesc de mine, iar în perspectivă să nu uit unde vreau să ajung, ce vreau în viața aceasta.

Lupta fiecăruia dintre noi ar trebui să fie aceea de a dobândi un cuget unitar, să nu mai fim așa de împrăștiați între ce vrea mintea, ce vrea inima și pornirile trupului pentru că de multe ori noi suntem sfâșiați în trei părți: mintea spune că tortul acesta e bun și ar trebui să fac o pauză să-l mâncăm acum (mintea e vicleană îndeobște, dar știe și ce e bun), inima îmi spune neapărat, chiar arată bine și îmbietor, chiar ar trebui (că inima e locul în jurul căruia gravitează patimile și de unde se nasc gândurile noastre viclene de cele mai multe ori), iar glandele salivare încep să acționeze și mă îndreaptă spre a mânca indiferent de modalități. Dar din nou e rândul minții, pe care noi trebuie să o educăm să spună nu, pentru că altfel pierdem harul rugăciunii.

Harul este atras de către om atunci când inima e zdrobită, când omul luptă să se smerească. Și atunci omul devine sensibil la răspunsul harului lui Dumnezeu și viața omului devine unitară.

Atunci când postim și slăbim din pricina postului devenim ușor de supus ispitelor vrăjmașului. Dar acesta este un semn bun, înseamnă că vrăjmașului nu-i place ce facem și ne atacă.

Dacă nu vedem țelul a ceea ce facem, lucrul în sine nu are valoare. Dacă rugăciunea mea nu urmărește ceva și doar turui acolo 15 minute, n-are sens, nu e valorizant deloc. Dacă nu urmăresc în post să mă apropii de Dumnezeu, să dobândesc dragoste, să mă apropii de Maica Domnului, să dobândesc mai multă râvnă și mai mult drag de Dumnezeu, să trec peste ispita cu omul acesta care mă irită în perioada asta, dacă postesc doar pentru că trebuie să postesc și așa zice Biserica, n-o să fac nimic, nici măcar postul nu va fi post, și o să trec prin el fără să-mi dau seama. O să fiu bucuros așa cum halterofilul e bucuros când face 50 de împingeri de la piept: „sunt un creștin în formă, au trecut 40 de zile, n-am mâncat niciun pic de lapte”. Și atunci, în conștiința minții noastre postul va trece fără de folos.

Postul este o luptă cu patimile. În post, mai ales răbdarea este pusă la încercare. Dacă te hotărăști să ții post negru, câtă valoare capătă ziua respectivă trăindu-o cum trebuie! Așteptarea este cea care ne învie în chip de neînțeles!

În post trăim o stare, o încordare, un har special, dar vine praznicul, mâncăm după Liturghie, deja parcă începe să pălească lumina, mai mâncăm pe la prânz și s-a terminat totul, dacă nu suntem atenți. Noi trăim cultura aceasta a nevoinței, a bucuriei, dar nu mai suntem în stare să păstrăm bucuria, de asta o pierdem așa ușor. Tot harul și toată bucuria se risipesc pentru că nu suntem în stare să păstrăm și tensiunea bucuriei. Postul ar trebui continuat și după praznic, în sensul că merg acasă și gust câte un pic din toate și zic „slavă Ție Doamne că m-ai ajutat să ajung și praznicul acesta” și astfel bucuria se poate prelungi și după sfârșitul postului.

Cele ce țin de renunțarea la cele trupești sunt abia începutul postului. Lupta noastră trebuie să fie îndreptată înspre cele ale duhului.

Înainte de a începe postul, fiecare ar trebui să se roage la Dumnezeu să-i dea duhovnicului său un gând pe care să-l urmărească și pe care să se concentreze în postul ce tocmai începe.

Prin ce se distinge viața unui creștin de viața restului lumii? Prin faptul că noi respingem dulceața patimilor pentru a putea petrece împreună cu Dumnezeu.

Simți că dacă nu te îndulcești acum cu cutare patimă, crăpi? Răspunsul e simplu, nu ai decât, crapă. Și o să crape omul vechi, omul pătimaș, omul stăpânit de păcat și n-o să ne pară rău dacă crapă acela. În astfel de clipe trupul și mintea noastră se primenesc, renasc și dobândim stăpânire, dar nu în virtutea postului, ci în virtutea stăpânirii minții.

Când omul se cunoaște pe sine și a dobândit stăpânire asupra minții lui, elegant, ca schiorul, face slalom printre ispite către ținta lui care e Hristos.

Când omul își cultivă mintea să respingă tot chipul pătimaș astfel încât ea nu se mai împletește cu impulsul patimii atunci patima moare.

Când mintea se înalță, Dumnezeu îngăduie o ispită trupească pentru ca aceasta să se smerească, ca omul să-și aducă aminte în ce hal este, rob al patimilor celor mai de jos.

Începem să devenim liberi și creștini adevărați în momentul în care acceptăm eticheta „săriți de pe fix”.

Insuflarea noastră va crește gândindu-ne că sute de milioane de creștini vor ține acest post și că nu suntem singuri, că nu suntem în afara sferei normalului așa cum adesea suntem acuzați că suntem.

Când e săptămâna brânzei, de pildă, sau când mai sunt câteva zile până la intrarea în post, Sfântul Ioan Gură de Aur spune să nu facem ca păgânii care mai aveau o săptămână până intrau la închisoare și făceau ce voiau că după aia nu mai puteau: „să tragem tare că după aia vine năprasna, vine postul, necazul și o să tânjim după toate astea”. Dacă vom căuta să ne rugăm să ne dea Dumnezeu să înțelegem ce e postul vom ajunge să așteptăm cu nerăbdare postul.