Impresii Martor 4, Ioan Ianolide, Paris, 9 februarie 2013

  • Posted on: 7 June 2013
  • By: Anonymous
Română
« Să ducem credinţa mai departe până la sfârşitul cel nesfârşit»
(Ioan Ianolide « Întoarcerea la Hristos »)
 
De ce am ajuns la ziua comemorativă, Martor 4 ?
În primul rând pentru că Duhul lui Dumnezeu a venit peste noi şi a făcut să se realizeze cele propuse de fiecare (organizatori, invitaţi, participanţi).
Ne-a fost dat să participăm la ziua comemorativă Martor 4 probabil să ne trezim din amorţeala aceasta criminală pentru suflet, să ne VEDEM nimicnicia şi mizeria, moleşeala din viaţa noastră, să ne schimbăm cât de puţin priorităţile (raportându-ne la acei oameni), să ne naştem din nou, de data aceasta din Cuvânt, din Mărturie, din Plânsul pentru faptele noastre şi pentru cele ale tuturor ‘reeducaţilor şi educaţilor fraţi români’, din Împărtăşirea suferinţei şi din asumarea prezentului.
 
Ce a ȋnsemnat pentru mine ȋntâlnirea cu aceşti oameni şi ȋmpreună-rugăciunea?
Întâlnirea de sâmbătă, 9 februarie, ȋn cadrul evenimentului Martor 4, a fost pentru noi foarte marcantă şi revelatoare. Am descoperit şi am primit răspunsuri, ȋnţelegere la multe dileme şi ȋntrebări referitoare la epoca comunistă. M-am simţit ȋn acea zi la Paris ca ȋn catacombele de la ȋnceputul Creştinismului, ca ȋn descrierile din Quo vadis.
Domnul ne-a dat să auzim şi să vedem! Problema se pune ce fac eu de acum cu câte am aflat? (« Adevărat, adevărat zic ţie, că noi ceea ce ştim vorbim şi ce am văzut mărturisim, dar mărturia noastră nu o primiţi. Dacă v-am spus cele pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede cele cereşti? » Ioan, 3.12-13)
 
Ce facem cu tot ce ne-am ȋnsuşit pe 9 februarie 2013 ?
Simt obligaţia să nu ţin numai pt mine odată ce am aflat aceste adevăruri şi mă mustră conştiinţa dacă nu transmit mai departe!
Unul dintre invitaţi, dr. Dionisie Stoenescu ne spunea: "Acum ştiţi Adevărul şi sunteţi liberi! Alţii [se referea la cei din ţară] nu ȋndrăznesc să spună Adevărul, pentru că nu sunt liberi!". Iar sfatul lui era: "Mărturisiţi Adevărul ȋmpreună şi ȋn Biserică!"
Un alt invitat, dl. Ulise Iamandi, ne ȋndemna să fim determinaţi şi să nu tăcem, pentru că "Tăcerea e consimţământ!"
 
Imaginea vieţii ȋn ȋnchisorile comuniste
Un lanţ de minuni sau o mare MINUNE.
O regăsire a sinelui şi a lui Dumnezeu.
O ȋnălţare prin Jertfă şi Chin- Botezul suferinţei. Crucea mucenicilor.
Unul dintre invitaţii marturisitori a ȋntărit că ȋn ȋnchisoare se ducea « o luptă cumplită cu vrăjmaşul!».
Chinul. Soţia lui Ioan Ianolide relatează clipe crâncene din viata lui. Chiar la mult timp după eliberare, îi spunea soţiei : « Tu mi le tai, iar ei mi le smulgeau (unghiile)… ».
Umilirea, prigonirea pe nedrept: ȋn perioada anchetelor ȋi sileau să semneze ceea ce nu au ȋnfăptuit şi toate declaraţiile erau puse pe seama lor, hârtii pe care ei nici măcar nu le citeau (o dovadă e că, ȋn declaraţii, deţinuţii se numeau ȋntre ei « Legionarul x », ceea ce nu se ȋntâmpla niciodată ȋn realitate!).
Când ne ȋntorceam din Paris, de la această ȋntrunire comemorativă (eram 5 ȋn maşină), au fost câţiva factori şi presiuni care ne-au scos patimile la iveală. Şi bine a ajuns cineva la concluzia că dacă noi stăm 4 ore ȋn acelaşi spaţiu şi suntem ȋn stare să ne nimicim unul pe altul, ei, care erau chiar obligaţi să se elimine ȋntre ei, cum de nu au făcut-o?! De unde puterea şi trezvia ??
 
Deci ce i-a tinut ?
Mă ȋntreb cum se explică că toţi acei oameni n-au cedat, n-au murit dupa zeci de ani ȋn care au fost flămânziţi, ȋnsetaţi, torturaţi, batjocoriţi, agresaţi psihic, fizic şi mai ales sufleteşte ??!
Dar am primit deja răspunsul de la toţi invitaţii: prin Credinţă, prin rugăciune, prin unirea ȋn acestea şi prin Duhul Sfânt!
Iar cei care nu aveau credinţa sau au pierdut-o? Mulţi au ȋnnebunit, din mărturia celor ce au trăit acolo şi i-au văzut şi au ajuns până ȋn zilele noastre şi la această conferinţă să ne dea mărturie.
 “Credinţa a fost piatra puternică pe care s-au aşezat genunchii sufleteşti ai tuturor deţinuţilor”. (Părintele Nicolae Bordasiu)
Cu rugăciunea inimii.
“Iisus era prezent aproape clipă de clipă” (Radu Gyr)
 
Cum luptau şi cu ce?
Războiul lor era cumplit- pentru că cel rău lupta şi îi ispitea cumplit. « Cea mai cumplită e clipa ȋn care eşti forţat să nu faci nimic. Timpul era ucigător ȋn puşcărie. »
« Omul este o minte luminată… Cu praf şi cu bucăţica de 30-50g de săpun pe care o primeau şi un beţigaş şi-au făcut unealtă de scris. De aici capodopere ca volumul de poezii Cu acul pe săpun, cântece ca cele ale lui Traian Popescu Macaş sau poeziile lui Vişovan către fata pe care o lăsase acasă ».
Mai luptau prin unirea ȋn rugăciune. Ne mărturisea un invitat că Nicolae Steinhardt i-a ȋnvăţat pe deţinuţi să recite Evanghelia după Ioan.
Luptau fiind inundaţi de enorma dragoste şi nădejde la Domnul. N-aveau ce pierde- trebuia să creadă ȋn El şi să-I ceară ajutorul şi să-L iubească.
Luptau prin conştientizarea “Memento mori!”. Şi trăirea efectivă a acestei idei, căci ştiau că pot muri oricând.
 
Martirii ȋnchisorilor comuniste...
Pe aceştia care s-au jertfit şi au renunţat la eul lor eu ȋi văd ca pe Noe cu arca sa, salvând neamul românesc de la ştergerea lui din Cartea Vieţii. Ce s-ar fi ȋntâmplat dacă ei nu existau? În opinia mea, rămâneau doar reeducaţii fără Hristos Domnul şi ţara era ca o nouă Eva, care s-a lăsat ȋnşelată, dar de data aceasta, o Eva care nu-şi mai dă seama că nu L-a ascultat pe Dumnezeu şi că L-a trădat, o Eva care nu se mai ruşinează.
 
Jertfitori. Părintele Moise povestea de un deţinut care a renunţat la bucăţica lui de pâine pentru un altul, care era pe moarte. Acela în scurt timp a murit. Întrebat fiind de un martor din celulă de ce nu a păstrat hrana pentru el, căci oricum a fost zadarnic gestul, el răspunde: « I-am dat pâinea mea, ca să ştie că nu moare singur ! ». ( « Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi. » Ioan, 15.13)
Se spune despre Ioan Ianolide că la Târgu Ocna ȋnvăţa ȋntr-ajutorarea muribunzilor. Întrebaţi fiind invitaţii cum putem noi să ne ajutăm « muribunzii » noştri, ȋn realitatea şi contextul vieţii noastre, unul din invitaţi a răspuns : « Învaţă-i să privească această lume ca fiind mai tristă decât cea de dincolo ».
 
Iertători şi iubitori. Părintele Nicolae Bordasiu ne-a spus despre Părintele Gherasim Iţcu că a murit ȋn braţe cu torţionarul lui. Înainte să moară, la Aiud, Mircea Vulcănescu, a strigat «Să nu ne răzbunaţi!»
 
Tânarul de ieri şi de azi
Făcând comparaţie ȋntre tânărul de azi şi tineri ca Valeriu Gafencu  sau Ioan Ianolide (chiar ȋnainte de a fi arestaţi), invitaţii ne certau si se certau. Nouă nu ne pasă de nimic, dincolo de cercul nostru strâmt (care ne sugrumă), iar ei luptau pentru neam şi pentru crezul lor «cu mâinile goale, ȋmpotriva celor care aveau toate mijloacele pentru a-i face să renunţe la crezul lor ».
« Cei din Frăţiile de cruce erau nişte oameni care şi-au menţinut cuvântul de onoare. »
« Noi am primit o educaţie ȋn care ştiam ce ȋnseamnă cuvântul Patrie. »  În ţară suntem la un pas de a ne pierde libertatea, libertate ce va fi lovită şi din interiorul Bisericii. ( Ulise Iamandi)
 « Altfel palpitau caracterele acestea ! Noi astăzi le-am diluat foarte mult. Nu mai avem acea simţire, acea trăire, acel impuls- omul modern… Ne-am fleşcăit cu totul, nu mai rezonăm, nu mai tresărim ! » (Părintele Amfilohie, mănăstirea Diaconeşti)
 
Comunismul ȋn viziunea unuia dintre invitaţi : « Teroarea ȋn societate. Comunismul era o mână de fier care ne lovea, iar acum vedem aceeaşi mână de fier, ȋmbrăcată ȋntr-o mănuşă de mătase.» 
 
Din răspunsurile mărturisitorilor temniţelor la ȋntrebările din partea publicului:
Românii de-acasă şi-ar dori ca cei din diaspora să se ȋntoarcă, pentru că atunci când sunt mai mulţi la greu, povara devine mai uşoară, se ȋmparte şi e şi sentimentul că nu eşti singur (ca ȋn ȋnchisorile comuniste). (dl. Marcel Petrişor)
Pe de altă parte, atât românii din ţară, cât şi din străinătate se ȋmpărtăşesc şi se unesc cu Acelaşi Hristos, fie că o fac la Bruxelles, Bucureşti sau Paris. Deci oriunde s-ar afla, românii n-au «ieşit » din istoria ţării lor. Important e sa fie ȋn acelaşi cuget şi simţiri. 
Primul lucru la care ne gandeam când ne trezeam dimineaţa era «Mi-e foame ».(dl. Marcel Petrişor). Şi când ajungea cuţitul la os şi hrana nu mai venea, ridicam ochii şi strigam « Doamne, dă-mi ceva să mănânc! ». Dl. Marcel Petrişor ne-a sfătuit ca măcar atunci când nu mai vedem ieşire şi alinare ȋn necazurile noastre, măcar atunci să cerem mila Domnului, căci El ne ascultă TOATE rugaciunile!
 
Impresia unui om despre unul dintre mărturisitorii prezenţi la această ȋntrunire : „Ştiind aşadar, din propria-mi experienţă, că fiecare ȋntâlnire cu Părintele Nicolae Bordasiu este un prilej de mare ȋnălţare sufletească şi de sărbătoare, asemeni ȋntâlnirilor ȋnvăţăceilor cu marii filozofi ai vremii antice precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pildă demnă de urmat, de ȋnţelepciune, abnegaţie şi dăruire, mă (mai) gândesc ce repede ȋi uităm noi pe aceşti oameni, pe aceşti slujitori ai vieţii noastre bisericeşti şi ai spiritualităţii noastre duhovniceşti, fiindu-le prea puţin recunoscători pentru toate câte ne-au făcut şi ne-au dăruit ei nouă, neaducându-ne, astfel, aminte „de mai marii nostri”!... ” (Stelian Gombos„Părintele Profesor Nicolae Bordasiu”  http://www.crestinortodox.ro/religie/parintele-profesor-nicolae-bordasiu-127564.html)
 
Şi un cuvânt de ȋncheiere de la Părintele Amfilohie Brânză, de la o conferinţă despre Sfinţii ȋnchisorilor comuniste: «…Erau morţi ȋn faţa lor. Îi omorau, nu mai aveau alte interese acolo, mergeau pe viaţă si pe moarte. Pentru crezul lor au suferit, crezul lor creştin. Aici a fost miza comunistă : să distrugă apartenenţa lor la Biserică, să distrugă sufletul omului […]. Ei au suferit pentru credinţă şi pentru neam. […] Noi suntem rodul jertfei lor. Că vrem sau nu să o acceptăm, noi suntem rodul jerfei lui Hristos, a Sfinţilor Părinţi şi a martirilor. » (Sursa: http://www.youtube.com/watch?v=HiNcJYEwcvs (Preview) )
 
În concluzie, am convingerea că această ȋntâlnire duhovnicească a avut un enorm folos pentru ȋnţelegerea adevărului despre perioada comunistă şi despre martirii ei, pe care îi consider mucenici şi mă voi ruga lor. Mă rog Domnului să-i ţină printre noi cât mai mult pe supravieţuitorii temniţelor comuniste, cuvântul lor să răsune ȋn inimile a cât mai multor români, iar nouă, celor ce auzim, sa ne ţină Domnul o dorinţă arzătoare de transmitere a mesajului.
 
« Oricine va mărturisi pentru Mine ȋnaintea oamenilor, mărturisi-voi şi Eu pentru el ȋnaintea Tatălui Meu, Care este ȋn ceruri. Iar de cel ce se va lepăda de Mine ȋnaintea oamenilor şi Eu Mă voi lepăda de el ȋnaintea Tatălui Meu, Care este ȋn ceruri. Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. » ( Matei, 10.32-34)
« Cel ce biruieşte va fi astfel ȋmbrăcat ȋn veşminte albe şi nu voi şterge deloc numele lui din cartea vieţii şi voi mărturisi numele lui ȋnaintea părintelui Meu şi ȋnaintea ȋngerilor Lui. » (Apocalipsa Sfantului Ioan Teologul, 3.5)
 
Sfinţii ȋnchisorilor să ne miluiască !
 

D.S.

  

        Îmi vine destul de greu să mă exprim în cuvinte atunci când eu nu am citit nimic despre aceşti oameni pe care i-am întâlnit la Paris; cu toate acestea am să încerc să fac un rezumat la ceea ce am simţit, deşi sunt convins că nu o să am cum să îmi expun sentimentele în cuvinte. Am să încep prin a vă spune că am înţeles cât de mic sunt eu şi cât de uşor influenţabil sunt când vine vorba despre lipsa mea de încredere în Dumnezeu şi în nemărginita Lui iubire faţă de noi.

           Am să încep prin a vă spune că nu am mai văzut niciodaă adevărul atât de clar despre cum suntem manipulaţi şi re-educaţi în masă. Biserica şi credinţa au ajuns nişte tradiţii - ne îmbrăcăm în costumul cel frumos, popular, de la străbunica, ţinem toate datinile, dar a doua zi ne luăm iarăşi blugii şi tricoul - cam aşa pot eu să exprim ceea ce fac eu cu credinţa mea. Mă duc la biserică, sunt sfios, sunt smerit, însă cum am ieşit am lepădat tot şi nu mai ştiu nimic din ceea ce am auzit şi ce mi s-a spus.

           Dar să vă spun prin ce au trecut oamenii pe care i-am întâlnit la Paris – bineînţeles, cartea lui Ioan Ianolide poate să o citească fiecare din noi, nimic nu ne opreşte: aceşti oameni au fost torturaţi atât din motive politice, dar mai ales din motive de credinţă; aceşti oameni au crezut şi cred - cei care au mai rămas - în Dumnezeu şi pentru acestea au fost torturaţi cum nici unii dintre noi nu îşi pot imagina. Nu numai că nu ai fi rezistat la tortura fizică, dar la stresul psihic la care ei au fost supuşi …îmi vine greu să cred că cineva din noi îşi poate da cu adevărat seama prin ce au trecut ei… Cuvintele pot spune doar o parte din ceea ce simţim, ceea ce simţim cu adevărat e mult mai profund decât câteva simple cuvinte. În mare parte au vrut să ne deschidă ochii şi să ne facă să înţelegem ce au trait ei sau mai bine zis ce a trăit Ioan Ioanolide, dar ce am simţit eu a fost o ruşine imensă în faţa lor şi mă gândeam cum am ajuns eu acolo, ce caut eu la această conferinţă, ce să înţeleg prin asta şi am izbucnit în plâns.

         Îmi era ruşine pentru că nu numai o dată mă lepădasem de Dumnezeu, cu fiecare greşeala a mea eu imi pierd (pierdeam) un talant. Am plâns şi am înţeles că sunt o ruşine în faţa lor, nu a trebuit să mi-o spună, dar asta am simţit şi asta auzeam: "noi am fost bătuţi, torturaţi, re-educaţi şi nu ne-am pierdut credinţa, dar voi ce faceţi, ce căutaţi aici de fapt". Şi am plâns - era ceva în mine care vroia să iasă din mine şi să mă bată pentru tot ceea ce am greşit, pentru tot ceea ce am făcut, pentru toată neascultarea. Mi-am revenit, am ascultat şi s-a ajuns la problema legată de deznădăjduirea lor. Au recunoscut cu toţii că au avut momente de cumpănă, dar a doua zi trebuiau să se roage, să nu îşi piardă minţile cum mulţi care au fost creştini şi din anumite considerente nu au mai putut rezista s-au întors împotriva lui Dumnezeu zicând că El nu există şi au înnebunit. Nu a fost oare clipă în care eu să nu mă despart de Dumnezeu? Oare nu sunt eu nebun după avere, după plăceri trupeşti, oare nu caut eu mereu scuze, oare nu sunt eu mândru, oare nu sunt eu nebun că L-am pierdut pe Dumnezeu? Şi iar am plâns - poate vă vine greu să înţelegeţi ce am simţit eu, nici nu am cum să vă exprim în cuvinte, dar am fost, am văzut şi pot să zic că încă sunt făţarnic. Asta nu mă împiedică să nu încerc să fiu mai bun cu fiecare zi. « Începeţi cu lucrurile mici », asta am înţeles eu. Aceşti oameni se rugau, făceau lanţul rugăciunii între ei, nu rămânea o oră din noapte fără rugăciune. Au reuşit să facă şi slujba asta în condiţiile în care noi nu înţelegem ce era acolo. Dacă aş fi înţeles cu adevărat cât efort au depus oamenii aceia să nu îşi piardă credinţa nu m-aş fi oprit din plâns, dar nu am înţeles. Ei erau torturaţi fizic şi mental, dar credinţa nu au lăsat-o, au pierdut până şi încrederea că vor mai ieşi din închisoare, dar credinţa nu au pierdut-o - eu o pierd în fiecare zi uitându-mă şi gândindu-mă la ce fac alţii şi negândindu-mă la ce fac eu. Cu toate că în faţa lor eram şi sunt o ruşine ei m-au compătimit şi zic asta pentru că asta am înţeles eu. Cum să cerem de la voi să fiţi creştini când aţi crescut într-o lume în care e mai important ce mănânci, ce îmbraci şi cum eşti văzut? Dar asta nu schimbă cu nimic faptul că tot noi putem să ne întoarcem la credinţă şi că nu mai este niciun gardian lângă noi să ne pândească să vadă dacă ne rugăm sau nu; am rămas noi cu lumea de zi cu zi.

Vrei să trăieşti întru Hristos sau vrei să trăieşti în lume?

Zic în lume că de multe ori am auzit « mă, da’ lumea nu mai e aşa cum… nu ştiu, dar nu mai e aşa ».

Ei, dacă lumea nu mai e aşa, Hristos e acelaşi şi nu ne lasă, trebuie să ridicăm ochii şi să zicem că am greşit .....  

           Cu toate că am crescut cum am crescut, cu îndemnuri de a face mai mult rău decât bine, de a avea aspiraţii mai mari decât mine, că nu mi-a zis nimeni decât bunicul (Dumnezu să îl ierte!) să mă rog şi să nu mă rog ca un făţarnic, cu toate astea mă simţeam vinovat.  E ca şi cum aş da vina eu pe lume şi pe tot ce mi se dă că eu îl lepad pe Dumnezeu zi de zi .... ceea ce e fals.

             Oamenii ăia au fost bătuţi, torturaţi fizic şi psihic. Noi nu înţelegem. Alegerea noastră e mult mai uşoară. Mulţi nu or să fie de acord cu mine pentru că ştiu că e mai uşor să te lepezi de ceva aşa-zis bun decât să iei bătaie de 3-4 ori pe zi şi să fii maltratat. Ei nu au avut de ales. Dar oare noi nu avem acelaşi lucru de ales, oare nu suntem noi cei care alegem răul şi îl dăm la o parte pe Dumnezeu? Ei, aceştia au mâncat şi bătaie şi nu s-au mai gândit la nimic altceva decât la Dumnezeu şi la dragostea Lui faţă de oameni; dacă El a îngăduit asta, înseamnă că merităm. Asta am înţeles eu din ceea ce au zis dânşii şi asta merităm şi noi dar noi ştim ce să alegem? Da, alegem calea lată şi scurtă a lumii materiale…

             Ce m-a făcut cel mai mult să mă gândesc a fost îndemnul să începem cu lucruri mici, căci acelea pot fi şi mari; în acelaşi timp, să începem cu noi, să-l lăsăm pe cel de lângă noi:  „roagă-te pentru el, dar nu încerca să îl schimbi, nu ai să poţi”. Ei asta au făcut şi se   rugau pentru cei care le făceau rău şi îi maltratau ....Ne mai alinau spunându-ne că atunci era o mănuşă de fier care a lovit în Biserică, familie şi în oameni făcându-i neoameni, iar acum e o mănuşă de fier învelită în mătase.

             Să începem cu noi în căutarea lui Dumnezeu, să începem cu familia noastră şi să începem să fim smeriţi cu adevărat, fără făţărnicie. Dacă ei l-au avut pe Codreanu ca fondator al mişcării legionare, noi să Îl avem pe Dumnezeu şi duhovnicii în mişcarea noastră, în încercarea noastră de a schimba lumea începând cu noi, asta zicându-mi-o mie. Înaltpreasfinţitul Iosif spunea că Biserica nu poate să îndemne la acte de violenţă şi la acte de rănire a aproapelui, şi eu aş mai continua, atâta timp cât eu nu mă cunosc şi nu îmi văd greşelile, le ignor ca şi cum aş fi sfânt..

              Gândurile îmi sunt haotice şi poate nu m-am rugat destul să pot scrie un text de o aşa natură încât să vă pot transcrie tot cea ce am simţit, dar în primul rând vă ziceam că am simţit o ruşine enormă cu care încă am rămas .... poate e adevărat, căci căile Domnului de a ne face pe noi să ajungem la sfinţenie sunt multe, dar cu siguranţă calea omului spre Dumnezeu e doar una. Să ne ajute Dumnezeu pe fiecare în parte să o găsim!

M.S.