Sinaxarul Sfinților belgieni - luna iulie

  • Posted on: 15 September 2015
  • By: administrator
Română

3 iulie

·         Sfântul Rombaut

Numeroşi misionari care au ajutat la încreştinarea Belgiei au venit din Irlanda, însă nici sfinţii originari din Scoţia nu au fost puţini. Printre ei se numără şi sfântul Rombaut sau Rumolt, fiul unui rege anglo-saxon, care era menit să succeadă tatălui său la tron. Însă, în urma unui vis, acesta decide să îşi părăsească patria şi familia pentru a găsi locul pe care Dumnezeu i-l arătase şi unde avea să îşi împlinească lucrarea misionară. Merge mai întâi în pelerinaj la Roma, unde i se acordă demnitatea episcopală. Ia apoi calea mării, trece prin strâmtoarea Gibraltar şi se îndreaptă spre Nord. Ajungând la gura de vărsare a râului Escaut, merge în amonte şi descoperă exact locul care îi apăruse în vis. Se stabileşte aici şi îşi începe lucrarea misionară, ajutat de doi soţi creştini, Adon şi Elise.

Elise, trecută de prima tinereţe, se întrista căci nu avea copii. Însă, pentru rugăciunile sfântului Rombaut, a adus pe lume un fiu care va deveni sfântul Libert. Într-una din zile, copilul se juca pe marginea apei, unde a alunecat şi s-a înecat. Sfântul Rombaut l-a readus la viaţă, iar în semn de recunoştinţă părinţii i-au făcut o donaţie: domeniul provincial numit Ulmetum, unde sfântul va înfiinţa un seminar.

Apostolatul sfântului Rombaut în Belgia a fost curmat în mod brusc: doi tâlhari, a căror viaţă încercase să o îndrepte în trecut, i-au pus capăt propriei vieţi pământeşti la data de 24 iunie 775.  Trupul i-a fost aruncat în râu, însă, găsit mai târziu, a fost îngropat în mănăstirea care îi va purta ulterior hramul şi în jurul căreia se va dezvolta oraşul Malines (Machelen).

Sfântul Rombaut este prăznuit la data de 3 iulie, iar Sfintele sale Moaşte se află în catedrala din Malines. 

Tropar

Ai venit de sub norii Caledoniei

Pentru a risipi umbrele păcatelor,

Ai făcut lucrare apostolească, cuvioase părinte Rombaut,

Şi ai primit darul săvârşirii de minuni.

Iar dacă tâlharii cărora ai încercat să le îndrepţi viaţa                  

Ţi-au curmat-o pe a ta

Nu au putut însă să-ţi ia sufletul

Ce a fost primit de Dumnezeu în Rai.

·         Sfântul Guthalgon

A fost un rege irlandez, alungat din regatul său de triburi păgâne.  A găsit refugiu în Flandra, la Oostkerk, unde a dus viaţă pustnicească. Numeroase minuni au avut loc la mormântul său. Este prăznuit la data de 3 iulie.

4 iulie

·         Sfântul Libert

Ucenic al sfântului Rombaut, sfântul Libert a fost fiul lui Adon şi al Elisei, soţii creştini care l-au ajutat pe sfânt în lucrarea sa misionară. Pentru rugăciunile lui, au primit ca răsplată, la bătrâneţe, bucuria naşterii de prunci. Într-una din zile, copilul se juca pe marginea apei, unde a alunecat şi s-a înecat. Tot sfântul Rombaut l-a readus la viaţă, iar în semn de recunoştinţă părinţii au făcut o donaţie: domeniul provincial numit Ulmetum (Saint-Etienne-aux-Ormes), unde sfântul va înfiinţa un seminar şi va ridica o mănăstire.

Odată cu invazia triburilor normande, cetatea Ulmetum a fost distrusă şi transformată în cenuşă, iar sfântul Libert s-a refugiat la Saint-Trond, cu intenţia de a petrece aici, în mănăstirea ridicată de sfântul Trudon, ultimii ani din viaţă în linişte. Însă normanzii au ajuns şi aici, distrugând şi prădând totul. Sfântul Libert n-a renunţat însă să-şi caute un alt loc şi s-a îndreptat către biserică. Îngenunchind la altarul sfântului Trudon pentru rugăciune, i-a oferit astfel lui Dumnezeu jertfa sângeroasă a propriei vieţi. Căci aici l-au găsit triburile scandinave şi l-au omorât, în anul 835.

Călugării de la Saint-Trond i-au aflat Sfintele Moaşte în 1169. Este prăznuit ca martir la data de 4 iulie.

6 iulie

·         Sfânta Godelieve

Numele său înseamnă „cea iubită de Dumnezeu”. Sfânta Godelieve s-a născut în anul 1050 în castelul de la Longfort, în apropiere de Boulogne, fiind fiica lui Wilfred şi a Ogniei, o familie de nobili din actuala regiune franceză Picardia. Godelieve a fost un copil cuminte şi liniştit, trăsătura de caracter prin care s-a distins cel mai mult fiind dragostea pentru cei săraci. Viaţa sfintei cuprinde două episoade fermecătoare în acest sens: într-o zi, pe când golea bucătăria castelului pentru a da hrană celor care cerşeau la intrare, a fost surprinsă de bucătar care a certat-o şi i-a cerut să-şi deschidă şorţul în care ascunsese mâncarea. Odată deschis, a căzut de acolo...rumeguş, şi nicidecum mâncare! Altă dată, când tatăl său primea la castel invitaţi importanţi, Godelieve a luat toate mâncărurile pregătite pentru festin şi le-a dat celor flămânzi, lucru care l-a înfuriat pe tatăl ei. Însă Godelieve a început să se roage şi, pe dată, platourile invitaţilor s-au umplut de bunătăţi.

La şaptesprezece ani, frumuseţea şi inteligenţa sa, precum şi dragostea pentru cei nevoiaşi, au început să îi atragă pretendenţi în vederea căsătoriei. Erau vremurile când părinţii decideau în locul celor tineri şi astfel tatăl ei a hotărât ca Godelieve să se mărite cu Bertholf de Gistel, cel mai bogat dintre pretendenţii la mâna fiicei sale. Însă nu numai Wilfred a fost reponsabil de această căsătorie; însuşi contele de Flandra a insistat ca ea să aiba loc. Acesta avea destule probleme cu locuitorii din nordul regatului său şi spera ca prezenţa delicată a tinerei soţii să ajute întrucâtva la îmblânzirea moravurilor lor. Făcând ascultare, Godelieve a plecat deci la Gistel pentru a-i cuceri pe aceşti oameni prin blândeţea sa.

Încă din ziua nunţii, Godelieve a înţeles că nu va avea viaţa uşoară între un soţ atât de brutal, o soacră acră (Islinde), cu o mare influenţă asupra fiului său, Bertholf, şi oamenii din casă, antipatici şi grosolani. A doua zi după nuntă, Bertholf nu a mai vrut să o vadă pe Godelieve: a decis să scape imediat de soţia care nu reuşise să îşi ascundă repulsia faţă de el. Godelieve a fost atunci închisă la o fermă situată la trei km de Gistel, unde nu se mai aflau decât câţiva servitori, stârniţi împotriva ei de către soacra sa Islinde. A fost pusă, în ciuda descendenţei sale nobile, la cele mai aspre şi umilitoare munci şi se afla sub paza unui om brutal care nu o trata ca pe stăpâna sa, ci ca pe o slujnică. Iar când Godelieve încerca să-i vorbească soţului ei, acesta nu o asculta şi se făcea că nu o vede.

Godelieve a avut însă mult curaj pentru a face faţă unei situaţii atât de penibile. Şi-a orientat atunci atenţia şi dragostea pe care nu le putea manifesta faţă de soţul ei către cei săraci. Ferma din Gistel a devenit astfel un loc unde cerşetorii găseau pâine, un zâmbet şi căldură sufletească. Chiar şi servitorii cei aspri, aţâţaţi împotriva-i de Islinde, au fost până la urmă cuceriţi de bunătatea ei. Alte femei nobile din ţinut şi călugări s-au alăturat lucrării ei cu cei săraci şi astfel mila pe care Godelieve a manifestat-o faţă de alţii s-a întors împotriva lui Bertholf, care a început să fie acuzat de lume că îşi lipseşte soţia de cinstea pe care o merită.

Mila faţă de cei nevoiaşi a displăcut avarei Islinde, care a decis să o înfometeze pe Godelieve. Hrana ei a fost de atunci redusă la o porţie de pâine pe zi, pe care tot continua să o împartă cu o bătrână. Persecuţia soacrei sale a ajuns curând la punctul culminant: cerşetorii au fost alungaţi, doamnele bogate care doreau să ajute au fost şi ele trimise acasă sub pretextul că Godelieve este bolnavă, iar servitorii care erau de partea ei au fost daţi afară de la fermă. Înmulţind persecuţiile contra lui Godelieve, familia lui Bertholf spera că aceasta va părăsi domeniul provincial şi atunci toate drepturile le vor reveni, conform legilor vremii. În final, urmând sfaturile unui preot şi simţindu-se ameninţată cu moartea, Godelieve a fugit într-o noapte de la fermă, însoţită de o servitoare. Bertholf a pornit imediat în căutarea ei, însă sătenii care o iubeau l-au orientat în direcţii greşite şi astfel fugarele au avut timp să ajungă la castelul lui Wilfred. Dacă Godelieve a fost destul de reţinută şi nu a povestit tatălui său ceea ce i s-a întâmplat în casa soţului său, servitoarea le-a povestit pe toate şi astfel au fost cunoscute suferinţele îndurate de Godelieve la ferma din Gistel. Mâniindu-se, Wilfred i-a înştiinţat de acestea pe Radbod, episcopul de Noyon, şi pe Baudoin V, contele de Flandra. Bertholf a primit atunci mustrări aspre şi i s-a cerut să o ia înapoi pe soţia sa şi să îi acorde cinstea meritată.

Decizia episcopului fiind publică, viaţa la fermă a intrat în normalitate: Godelieve este stăpână inconstestabilă, supuşii sunt şi ei mulţumiţi, iar săracii şi-au putut relua drumul către locul unde se simţeau îngrijiţi şi iubiţi. Singurul care nu s-a schimbat însă a fost Bertholf: un abis de dispreţ şi indiferenţă separau ferma şi castelul. Iar această situaţie era şi mai dificil de suportat decât persecuţia pe faţă. Godelieve a primit însă cu curaj încercările la care a fost supusă şi şi-a dat seama că, pe un drum care pare atât de aspru, Dumnezeu vrea să o conducă către desăvârşire.

La sfatul mamei sale, Bertholf a cedat şi a consimţit la plănuirea morţii soţiei sale. După ce, în mod mincinos, i-a cerut iertare pentru răul pe care i-l făcuse, i-a spus că cu siguranţă farmecele îl îndepărtaseră de ea. De aceea a chemat pe cineva să le alunge, iar Godelieve trebuia să le ajute pe acele persoane. Bertholf a plecat apoi la Bruges pentru a înlătura mai târziu bănuielile că ar fi avut vreo legătură cu moartea soţiei sale.

Plătite de Bertholf, două femei, Lantbert şi Hacca, au mers noaptea la Godelieve. Au încercat mai întâi să o sugrume cu o sfoară şi apoi au aruncat-o într-o fântână. După ce s-a înecat, au scos-o din apă şi au adus-o la loc în camera ei, pentru a face lumea să creadă că a murit de moarte naturală. Toate acestea  s-au întâmplat în jurul anului 1070.

Întors din călătorie, Bertholf s-a prefăcut trist, însă nu a reuşit să înşele pe nimeni. Toţi cei care o iubiseră pe Godelieve au fost însă cuprinşi de o mare tristeţe. Curând, minuni au fost săvârşite la mormântul ei. Bertholf s-a recăsătorit şi a avut o fată, pe nume Edith, care s-a născut oarba. Crescând, aceasta tot auzea poveşti despre mama ei vitregă şi a început să o îndrăgească. La nouă ani, după ce a avut un vis, a cerut să fie condusă la fântâna unde fusese înecată Godelieve, s-a spălat cu apă din ea şi a fost vindecată. Această minune a dus la convertirea lui Bertholf, care s-a pocăit şi şi-a trăit restul vieţii într-o mănăstire.

Viaţa Sfintei Godelieve a fost scrisă de un preot pe nume Dragon, care i-a cunoscut personal pe cei implicaţi în evenimente. Deşi Godelieve nu a murit propriu-zis ca o martiră creştină, mărturisind credinţa în Hristos, poporul din Flandra şi-a manifestat însă imediat evlavia faţă de o mare sfântă care şi-a acceptat cu curaj suferinţele, unindu-le cu cele ale lui Hristos. Sfânta este prăznuită în data de 6 iulie, în eparhiile de Bruges şi Gand, iar o procesiune are loc în cinstea ei la Gistel în fiecare an, la 5 iulie. Este protectoarea femeilor care au probleme în căsătorie. Şi vindecă de amigdalită. Pe locul mormântului său se afă astăzi abaţia Ten Putte, unde pelerinii pot afla mai multe despre viaţa sfintei.

Deşi moartea sa a avut loc dupa Marea Schismă din 1054, ortodocşii o venerează pe Godelieve ca pe o mare sfântă. O frumoasă icoană a ei se găseşte în mănăstirea ortodoxă Acoperământul Maicii Domnului de la Pervijse.            

Tropar, glasul 1

Îndurând ca Hristos răutatea oamenilor,

Te-ai adus pe tine însăţi ca jertfă

Pentru ca în această ţară

Să faci numeroase minuni şi vindecări.

Pentru aceasta, cuvioasă maică Godelieve,

Te cinstim ca pe ocrotitoarea noastră.

8 iulie                                                                           

·         Sfânta Landrade

O altă sfântă din familia Pepinizilor a fost sfânta Landrade. Nepoată a sfântlui Arnould de Metz şi a lui Pepin de Landen, aceasta s-a născut în anul 620. Încă din tinereţile sale, ea a refuzat să se mărite şi şi-a dăruit viaţa mirelui Hristos. Şi-a făcut o chilie chiar în casa părinţilor săi şi ducea acolo o viaţă ascetică, dormind pe jos şi hrănindu-se numai cu pâine şi apă.

Dorind însă să îşi supună trupul la o asceză mai aspră, în singurătate, s-a retras în pădurile din Bilsen (eparhia de Gand), pe vremea când era episcop sfântul Remacle. Şi-a construit acolo cu propriile mâini o chilie şi a dus o viaţă de pocăinţă, bucurându-se de darurile lui Dumnezeu. Într-o zi, pe când se afla la rugăciune, Landrade a văzut, înconjurată de o lumină strălucitoare, o cruce care a căzut din cer pe o piatră, urma ei rămânând îndelung timp imprimată acolo. Landrade a înţeles că aceasta trebuia să fie piatra de temelie a unei noi biserici care urma să fie construită pe acel loc şi a făcut acest efort cu propriile mâini. Odată construită, biserica a fost închinată Maicii Domnului şi sfinţită de sfântul Lambert.

Atunci când sfântul Lambert, duhovnicul Landradei, a venit să sfinţească biserica  i-a oferit sfintei şi rasa monahală. Tinere fete france i s-au alăturat în acest mod de vieţuire şi astfel a fost înfiinţată mănăstirea Munsterbilsen. Landrade a devenit stareţă în 662 şi a primit acolo, printre altele, pentru desăvârşirea virtuţilor, pe sfânta Amélie (sau Amelberge), trimisă de sfântul Willibrord.

Sfânta Landrade a murit în 690. Este venerată în eparhiile de Gand şi Liège.  

·         Sfânta Amelberge de Bilsen

Sfânta Amelberge (sau Amélie) de Bilsen [a nu se confunda cu sfânta Amelberge de Saintes, în apropiere de Hal, venerată la Lobbes] a fost trimisă la Bilsen de către sfântul Willibrord, care a încredinţat-o, pentru sporirea virtuţilor, maicii stareţe a mănăstirii Munsterbilsen, sfânta Landrade. Aceasta s-a născut în Ardeni şi se remarcase prin virtuţile şi ascultarea sa. Se spune că însuşi regele Charles Martel fusese atras de frumuseţea ei şi a cerut-o în căsătorie. Însă ea a refuzat categoric, reînnoindu-şi legământul de a fi mireasa lui Hristos. Trimisul regelui, mâniindu-se pentru acest răspuns, i-a strâns atât de tare braţul încât i s-au auzit oasele trosnind şi a lovit-o atât de puternic, încât nu a putut să-şi mişte mâinile câteva săptămâni. În final, văzând-o pe această tânără fată leşinând la picioarele sale, regele a regretat atitudinea sa şi i-a spus: „Amelberge, trăiţi în pace şi rămâneţi cu Dumnezeu!”, după care a plecat plin de remuşcări.

În ultimii ani ai vieţii sale, la sfârşitul sec. VII, Amelberge a locuit în oraşul Tamise pe Escaut (Temse). Ca şi sfânta Landrade, ea a fost înconjurată de multe alte tinere fecioare, care i-au devenit fiice duhovniceşti. Amelberge a fost cinstită ca sfântă începând cu sec. X, împreună cu sfânta Landrade, la abaţia Sfântul Bavon de la Gand. Este venerată în data de 8 iulie în eparhia de Liège, împreună cu sfânta Landrade şi separat la 10 iulie în eparhia de Gand. Sfânta Amelberge este mijlocitoare pentru încetarea durerilor de braţe şi picioare. La Temse se organizează anual, în luna mai, un pelerinaj în cinstea sfintei.

9 iulie

·         Sfântul Agilolf

Sfântul Agilolf a fost monah la abaţia Stavelot, ucenic al sfântului Anglin, căruia i-a urmat ca stareţ al mănăstirii. A fost şi episcop de Köln, trecând la cele veşnice în anul 751.

10 iulie

·         Sfânta Amelberge de Saintes şi soţul său, sfântul Witger

Nu sunt prea multe date despre viaţa sfântului Witger. Se ştie însă că era conte şi a fost căsătorit cu sfânta Amelberge de Saintes (a nu se confunda cu Amelberge de Bilsen, a se vedea mai sus). Căsnicia lor a fost una binecuvântată, copiii fiind crescuţi în dragostea de Dumnezeu. Trei dintre ei au ajuns, la rândul lor, sfinţi: sfântul Emebert de Cambrai, sfânta Renelde şi sfânta Gudule. Dupa ce şi-au crescut copiii până la vârsta adultă, cei doi soţi au hotărât de comun acord să se despartă şi să meargă fiecare la mănăstire. Amelberge s-a dus la Maubeuge, unde a trecut la cele veşnice în 670. Este cinstită în eparhiile de Lobbes şi Binche. Soţul său, Witger, a mers la mănăstirea Lobbes, iar alte lucruri nu se ştiu despre viaţa lui. Sunt cinstiţi împreună, la data de 10 iulie.

Tropar

Sfinţilor Amelberge şi Witger,

Modele de soţi creştini,

Care v-aţi crescut copiii în dragostea de Dumnezeu

Şi i-aţi făcut candele aprinse ale creştinătăţii

Privegheaţi şi pentru familiile noastre –

Să fie sălaş  de dragoste şi evlavie –

Şi rugaţi-vă lui Hristos Dumnezeu pentru mântuirea sufletelor noastre.

·         Sfântul Etton

În data de 10 iulie se mai face pomenirea sfântului Etton, un episcop irlandez din sec. VII. Plecând din Irlanda, Etton a mers la Roma unde a fost hirotonit întru episcop, după care a fost trimis în misiune apostolică pe tărâmurile Belgiei actuale. Oprindu-se la Avesnes, a înălţat o biserică la Dompierre-sur-Helpe, în nordul Franţei. Într-o zi, a vindecat în mod minunat un om care păştea vitele, de aceea în unele icoane este reprezentat împreună cu un îngrijitor de vite şi un bou. A trecut la Domnul în 662 şi de atunci este cinstit ca mijlocitor pentru dobândirea pocăinţei înainte de moarte şi pentru vindecarea bolilor la animale.

12 iulie

·         Sfântul Ansbald

Originar din Luxembourg, Ansbald a fost stareţul mănăstirii Sfântul Hubert, fosta Andage, ridicată de către sfântul Bérégise. A trecut la Domnul în 886. Este adesea invocat în ajutorul celor care, aflaţi la vânătoare, sunt ameninţaţi de un animal sălbatic.    

·         Sfântul Gouffin

Sfântul Gouffin a fost un monah, ucenic al sfântului Ghislain, care a vieţuit în mănăstirea ctitorită de acesta. Pomenirea lui se face la data de 12 iulie.

14 iulie

·         Sfântul Basin

Sfântul Basin, conducătorul unui mic regat din Irlanda, a călătorit pe continent şi a construit trei biserici la Drongen, în apropiere de Gand. A murit ca martir, în urma unui atac al păgânilor.

·         Sfânta Aldegonde de Drongen

Fiica sfântului Basin era oarbă din naştere şi a fost vindecată printr-o minune. Tată şi fiică sunt cinstiţi ca sfinţi locali la Drongen.

·         Sfânta Ragenulfe

Pe vremea sfântului Bavon, într-un sat din Hesbaye denumit Incourt locuia o tânără fată pe nume Ragenulfe. Făcea parte dintr-o familie nobilă şi primise Botezul creştin. Părinţii săi se numeau Ajus şi Aja, iar originea latină a numelui satului Incourt – Aïcuria („domeniul lui Ajus”) – aminteşte că aceştia erau de fapt stăpânii locului. Încă din copilarie, Ragenulfe s-a remarcat prin virtute şi prin faptul că arăta multă milă celor din jur. Trăia în curăţenie, se arăta iubitoare faţă de toţi, era smerită, iar focul credinţei creştine ardea în ea. Dorea să devină mireasa lui Hristos, însă în acelaşi timp a atras atenţia lui Ebroïn, iar părinţii săi au hotărât să o mărite, în ciuda vârstei fragede pe care o avea. Lacrimile, plângerile, rugăciunile – nimic nu a reuşit să înduplece inima părinţilor autoritari. În ziua nunţii, Ragenulfe a hotărât să fugă de acasă şi, împreună cu o slujnică, a găsit adăpost în pădurea vecină. Dorea să vieţuiască aici în sfinţenie, departe de privirea oamenilor. La scurt timp, însă, a fost omorâtă de către tâlhari, în apropiere de Namur.

Părinţii săi, căindu-se de atitudinea lor, i-au îngropat trupul pe domeniul natal şi au decis construirea unei capele. Moaştele sale au fost pierdute în războaiele contra calviniştilor, cu excepţia unor părticele care sunt în continuare cinstite la Incourt. Sfânta Ragenulfe este mijlocitoare pentru vindecarea de febră şi hidrofizie. Un izvor care a ţâşnit datorită rugăciunilor ei curge şi astăzi la Incourt.

·         Sfântul Vincent de Soignies

Soţul sfintei Waudru, sfântul Vincent a purtat iniţial numele de Madelgaire sau Mauger. De origine francă, s-a născut la castelul de la Strépy în 608. S-a căsătorit cu Waudru şi au încredinţat îndrumarea duhovnicească a familiei lor sfântului Aubert de Cambrai. Au avut împreună patru copii: Maldeberge, Adeltrude, Dentelin şi Landry. Ostaş creştin, Madelgaire a fost trimis în Iberia de către rege. Acolo, împreună cu misionarii, s-a dedicat slujirii populaţiilor băştinaşe, ajutându-le atât material cât şi spiritual. La întoarcerea sa în Belgia, regele Dagobert i-a încredinţat o nouă misiune: aceea de guvernator al provinciei de Hainaut.

După un anumit timp, cei doi soţi au decis să îşi continue separat drumul către mântuire, intrând fiecare la mănăstire. Madelgaire s-a călugărit primind numele de Vincent şi a ctitorit o mănăstire la Haumont în 653. S-a retras apoi în ţinutul Soignies, unde a ridicat o mănăstire căreia i-a fost egumen. Cu puţin înainte de moartea sa, la 14 iulie 677, a încredinţat stăreţia mănăstirii fiului său Landry, devenit şi el monah. Sfântul Vincent este cinstit în data de 14 iulie, în special în eparhia de Tournai. Este chemat în ajutor pentru a salva culturile agricole de animalele dăunătoare. O colegială la Soignies poartă hramul său; tot aici se află şi sfintele sale moaşte, care sunt scoase în procesiune în lunea Rusaliilor.  

·         Sfântul Marchelme

Misionar din Anglia, sfântul Marchelme a fost unul dintre evanghelizatorii Belgiei. A trecut la cele veşnice la Oldenzaal în 775.

16 iulie

·         Sfânta Renelde

Sunt familii creştine care constituie adevărate „pepiniere de sfinţi”. Un exemplu în acest sens este următorul: sfânta Renelde (cu variantele Reinelde, Reynelde, Reine sau Reinildis), nepoata lui Pepin de Landen şi a sfintei  Itte, verişoară a sfintei Gertrude şi a sfintei Begge, a fost fiica sfintei Amelberge de Saintes şi a sfântului Witger şi sora sfintei Gudule şi a sfântului Emebert, episcop de Cambrai. Ca să continuăm enumerarea, nu mai puţin de trei oraşe îşi dezbat în prezent calitatea de loc natal al sfintei: Kontich, în apropiere de Anvers, Condé-sur-Escaut şi Saintes, în Brabantul valon.

Oricare dintre acestea ar fi adevăratul loc natal, cert este că sfânta Renelde s-a născut în jurul anului 640, ca fiică a sfintei Amelberge de Saintes şi a sfântului Witger. Crescând, a devenit atât de frumoasă încât numeroşi pretendenţi au cerut-o în căsătorie, însă ea  i-a refuzat pe toţi. După ce şi-au crescut şi educat copiii până la vârsta adultă, Amelberge şi Witger au decis de comun acord să se despartă şi să intre la mănăstire: Witger a depus astfel voturile monahele la Lobbes, iar Amelberge a devenit monahie la Maubeuge. Renelde a rămas moştenitoare a unor vaste domenii la Saintes, însă gândul ei era departe de a profita de această avere: a trăit în casa părintească ca într-o mănăstire, având ca hrană, o dată în zi, pâine şi apă. Însă văzând că acest mod de viaţă încă nu i-a descurajat pe pretendenţii la mâna sa, a hotărât să meargă împreună cu sora sa Gudule să ceară povăţuire de la episcopul Aubert de Cambrai. Acesta le-a îndrumat pe cele două tinere să îşi doneze averea mănăstirii de la Lobbes, păstrându-şi dreptul de a rămâne acolo până la sfârşitul vieţii. Însă ajungând la Lobbes, cele două au aflat că femeilor le era interzisă intrarea în această mănăstire.  

Gudule a crezut aceasta şi s-a hotărât să meargă în altă parte. Însă Renelde a rămas, postind aspru, fără să mănânce şi fără să bea, trei zile şi trei nopţi, rugându-se neîncetat. În cea de-a treia noapte, când monahii dormeau, porţile s-au deschis singure şi Renelde a putut să intre şi să-şi termine rugăciunea în biserică. În zori, monahii au găsit-o aşezată lângă o cruce, de unde le-a spus că vrea să doneze mănăstirii domeniul de la Saintes şi ferma din Laubecq.

Acestea îndeplinite, Renelde a hotărât să facă un lucru rar în acea vreme: un pelerinaj în Ţara Sfântă, însoţită numai de un valet şi o slujnică. Acest pelerinaj a durat şapte ani, timp în care Renelde a avut marea bucurie de a călca pe urmele paşilor Domnului nostru Iisus Hristos. La întoarcerea sa în Belgia, a adus cu sine numeroase sfinte moaşte, părticele din Sfânta Cruce, o pietricică din mormântul lui Hristos şi o bucată de ţesut din veşmântul Maicii Domnului. A fost întâmpinată de locuitorii din Saintes cu mare bucurie.

S-a stabilit apoi, însoţită de doi servitori, Grimoald şi Gondulphe, la ferma de la Laubecq, unde a dus o viaţă monahală, dedicată rocodeliei şi contemplării frumuseţilor cereşti. Conform tradiţiei, „fântâna Sfintei Renelde”, unde sfânta a săvârşit o minune, datează din această epocă. Într-o zi, oamenii care lucrau cu Renelde la strânsul fânului au început să se plângă de căldură şi de sete. Dorind să le uşureze chinul, sfânta a împlantat furca sa în pământ, de unde a ţâşnit un izvor. S-a aflat apoi imediat că prin această apă se săvârşesc minuni.

În jurul anului 680, o bandă de tâlhari păgâni a pus capăt vieţii pământeşti a tinerei fecioare. Cine erau aceştia? Ca şi în cazul locului de naştere al sfintei, sursele sunt divergente. Unele spun că ar fi fost vorba de huni, altele de frizoni, normanzi sau chiar unguri. Oricine ar fi fost, este clar că i-au înspăimântat atât de mult pe localnici încât aceştia au fugit care pe unde au apucat – în peşterile din pădurile din jur, în alte oraşe sau cetăţi întărite. Însă sfânta Renelde nu a putut fi înduplecată să caute adăpost în alt loc în afară de biserica Sf. Quentin, unde a aşteptat năvălirea barbarilor în rugăciune, împreună cu slujitorii săi credincioşi, Gondulphe şi Grimoald. Barbarii au năvălit în biserică la 16 iulie 680. Sfânta a fost târâtă de păr încoace şi încolo şi a fost supusă la numeroase chinuri, înainte de a i se tăia capul. Grimoald a fost de asemenea decapitat, în timp ce Gondulphe şi-a aflat sfârşitul după ce trei cuie mari de fier i-au fost înfipte în cap. Barbarii au încercat apoi să dea foc bisericii, însă aceasta nu a fost cuprinsă de foc şi au hotărât atunci să îşi continue jafurile şi crimele în altă parte.

Când locuitorii au revenit în oraşul distrus, au aflat în biserică trupurile celor trei martiri şi le-au îngropat chiar în acel loc. Numeroase minuni au avut loc la mormântul lor. Moaştele sfintei Renelde au fost scoase în 866 şi depuse într-o raclă de argint de către Ioan, episcopul de Cambrai. O parte din ele au fost mutate la mănăstirea de la Lobbes. Astăzi, moaştele sfintei  Renelde se află la Saintes, într-o raclă din aur care datează din sec. XV. În alte două racle se află moaştele celor doi slujitori, Grimoald şi Gondulphe, cinstiţi ca sfinţi martiri, în data de 21 iulie. Tot la Saintes se află fântâna sfintei Renelde, încadrată de nişte coloane şi împodobită, după tradiţia catolică, cu o statuie din fontă a sfintei, de 232 kg.   

Sfânta Renelde este cinstită în data de 16 iulie, în eparhia de Malines. Biserici îi sunt închinate la Saintes, Chercq şi Ath. O procesiune anuală numită „turul Sfintei Renelde” în care 200 de cavaleri parcurg 30 de km are loc în duminica Rusaliilor. Sfânta Renelde este mijlocitoare pentru încetarea febrei, pentru vindecarea de apoplexie, paralizie, bolile de ochi, căderea părului, ulcer, erupţii, eczeme. În icoane, este reprezentată cu o carte sau cu o sabie în mână.

Tropar

Aşa cum Domnul şi Mântuitorul nostru Hristos

I-a făgăduit samarinencii apa cea vie,

Aşa şi tu, sfântă Renelde,

Ai făcut să răsară apa cea binecuvântată

Care vindecă rănile şi bolile trupului,                                                            

Apoi te-ai oferit pe tine însăţi ca jertfă

Lui Dumnezeu, Căruia ne rugăm: mântuieşte-ne pe noi!

17 iulie

·         Sfântul Frédégand

Sfântul Frédégand a fost apostolul regiunii Deurne. De origine irlandeză, a ctitorit o mănăstire pe aceste locuri, unde a şi trecut la Domnul. Moaştele sale au fost mutate la Moustier-sur-Sambre atunci când mănăstirea de la Deurne a fost distrusă de normanzi. Este cinstit la data de 17 iulie.

·         Sfântul Turnin

Tot în această zi se face pomenirea sfântului Turnin, apostol şi evanghelizator al Flandrei, în special al regiunii Erpe-Mere.                 

21 iulie

·         Sfântul Monulfe

Sfântul Monulfe a fost succesorul sfântului Domiţian, unul dintre primii episcopi de Tongres. Acesta îşi avea reşedinţa la Maastricht, fără ca acolo să fie transferat însă şi sediul episcopiei. Ca şi cei de după el, Monulfe a păstrat titlul de episcop de Tongres în actele publice. În vremea sa s-au încheiat lucrările la biserica pe care episcopul Domiţian începuse să o costruiască pe mormântul sfântului Servais şi tot el a sfinţit-o. Având deosebită râvnă pentru a aduce sufletele oamenilor la Dumnezeu, Monulfe a străbătut eparhia de la un capăt la altul pentru a propovădui Cuvântul.

Ca şi sfântul Servais, într-una din călătoriile sale misionare, Monulfe s-a oprit pe malurile Meusei, acolo unde aceasta întâlneşte apele Ourthei şi ale unui alt mic pârâu denumit Legia. Încântat de frumuseţea peisajului, a făcut acolo popas pentru a se odihni. Apoi, în lumina harului profetic, a avut o viziune: a văzut pe cer o cruce mare şi a înţeles că aceste locuri vor face parte cândva dintr-un mare oraş, care va fi sfinţit de sângele unui martir (acesta va fi sfântul Lambert). La mică distanţă de locul unde, cu două sute de ani înainte, sfântul Servais ridicase un altar, deja dispărut la vremea aceea, Monulfe a început ridicarea unei mici biserici închinată sfinţilor Cosma şi Damian, Doctorii fără de arginţi. Astfel, sfântul Monulfe a fost nu numai cel care a profeţit existenţa oraşului Liège, cât şi cel care a pus primele pietre de temelie. Una din acţiunile sale a contribuit chiar la înfiinţarea principatului de Liège: este vorba despre donarea către episcopia locală (care urma să fie transferată la Liège, episcopul purtând în acelaşi timp şi titlul de principe) a domeniilor de la Dinant. Tot sfântului Monufle i se atribuie şi construirea unei biserici la Embourg, închinată sfântului Ioan Teologul.

O altă sursă despre viaţa sfântului relatează cum într-o zi, întorcându-se de la Dinant, Monulfe a fost rugat să meargă să citească nişte rugăciuni la căpătâiul unui mare nobil care tocmai murise. Sfântul s-a îndreptat către castel, în jur auzindu-se gemete furioase, dublate de strigăte de ajutor. Însoţitorii săi de drum au înlemnit de spaimă şi au căutat în zadar să afle ceea ce credeau a fi un om atacat de tâlhari. Înţelegând însă că are de a face cu puterile întunericului, Monulfe a încercat să îşi facă pe dată semnul crucii, însă braţul îi devenise atât de greu încât nu l-a putut mişca. Pentru câtva timp, călătorii nu şi-au putut continua drumul, căci rămăseseră muţi şi nemişcaţi. Dintr-o dată, le-a apărut înainte un tânăr de o frumuseţe deosebită care le-a spus: „Părinte, strigătele pe care le auziţi sunt ale acelui nefericit pentru care urmează să vă rugaţi. Este acum în mâinile dracilor şi fără ajutorul rugăciunii îşi va pierde sufletul pentru totdeauna. Întoarceţi-vă la episcopie şi îndemnaţi toţi credincioşii la post, rugăciune şi milostenie timp de trei zile, apoi reveniţi în acest loc. Dacă aceste zgomote nu se vor mai auzi, înseamnă că Domnul a auzit rugăciunile credincioşilor şi a primit sufletul aceluia în pace”.  Încheindu-şi mesajul, tânărul s-a făcut nevăzut. Monulfe şi-a dat seama imediat că acesta a fost un înger al Domnului şi s-a grăbit să facă ascultare, întorcându-se la episcopie. După trecerea celor trei zile de post şi rugăciune, s-a întors în acea pădure: de această dată nu se mai auzea nimic, totul în jur inspira pace şi bucurie. Sfântul a înţeles astfel că Domnul le ascultase rugăciunile şi S-a milostivit faţă de acel suflet chinuit şi s-a îndreptat atunci către castel. Acolo a aflat că nobilul avusese parte de o agonie lungă înainte de moarte, însă în ajun durerile îi fuseseră alinate şi s-a săvârşit în pace. Sfântul I-a mulţumit atunci lui Dumnezeu pentru mila arătată faţă de robul său şi a cerut ca trupul aceluia să fie îngropat chiar în locul unde avusese loc viziunea.

După ce a slujit ca episcop timp de 39 de ani, Monulfe a fost chemat la Domnul în anul 597, fiind îngropat în basilica Sf. Servais, ale cărei lucrări se terminaseră în timpul episcopatului său. Este cinstit la data de 21 iulie, care coincide şi cu ziua naţională a Belgiei, în eparhia de Liège. Moaştele sfântului se păstrează la Maastricht.

·         Sfântul Gondulfe

Succesorul sfântului Monulfe a fost sfântul Gondulfe, fiu al unei familii de nobili din Lotharingia. Acesta a avut mare dragoste atât pentru propria turmă, cât şi pentru neamurile din vecinătatea eparhiei sale, pe care le-a evanghelizat. S-a străduit în special să redea vechiului oraş Tongres, pe unde credinţa creştină pătrunsese pentru prima dată în Belgia, prestigiul său de odinioară. Un bătrân i-a arătat locurile unde în trecut se aflau biserici şi unde romanii îşi costruiseră vilele lor măreţe. De asemenea, tot aşa a descoperit şi locul unde vieţuise sfântul Servais şi pe care barbarii îl transformaseră în ruine. A găsit şi locul iniţial pe care acesta ridicase o biserică în cinstea Maicii Domnului, precum şi, ascunse, pietre din altar. A rânduit atunci să fie ridicate noi lăcaşuri de cult peste aceste ruine, însă cei care au dus lucrul la capăt au fost succcesorii săi. Sfântul Monulfe a fost un episcop plin de virtuţi, însă Domnul l-a chemat la Sine în anul 604, la numai şapte ani de episcopat. A fost îngropat lângă predecesorul său, sfântul Monufle.

Este cinstit în data de 21 iulie, în eparhia de Liège. Moaştele sale se află, de asemenea, ca şi cele ale sfântului Monulfe, la Maastricht.  

·         Sfântul Gondulfe de Saintes

Vezi sfânta Renelde, 16 iulie

·         Sfântul Grimoald

Vezi sfânta Renelde, 16 iulie

23 iulie

·         Sfântul Liboire

Fiu al unei familii nobile din Galia şi episcop de Mans, sfântul Liboire a înlesnit pătrunderea creştinismului în vestul Belgiei, în sec. IV. Pomenirea lui se face la data de 23 iulie.

25 iulie

·         Sfântul Ioan Mielul

Sfântul Ioan i-a urmat sfântului Ebregise ca episcop al eparhiei de Tongres-Maastricht. A fost supranumit Mielul pentru deosebita sa blândeţe. Născut în anul 600 la Huy, într-o familie de moşieri bogaţi de origine galică, Ioan vieţuia în Thiange, unde se ocupa cu agricultura şi lucra cot la cot cu slujitorii de pe domeniile sale. Avea o statură impunătoare, după cum mărturisesc părţi rămase din sfintele sale moaşte, spre exemplu o tibie de 53 de cm care se păstreaza la Nassogne. Într-o zi, s-a întâlnit cu un pelerin care i-a prezis că va deveni episcop de Tongres. Sfântul, care se vedea pe sine nedemn de o asemenea cinstire, a protestat spunând că va deveni episcop atunci când băţul pe care îl avea în mână va fi plin de flori şi fructe. Spunând acestea, şi-a înfipt băţul în pământ. Printr-o minune, băţul a prins rădăcini, a înfrunzit şi apoi a dat şi fructe.

În ciuda acestei minuni, Ioan s-a împotrivit în continuare. Însă povestea a ajuns la urechile regelui Dagobert, care îşi avea pe atunci reşedinţa la Maastricht. Deoarece chiar în acea perioadă urma să fie hirotonit noul episcop de Maastricht, regele nu a mai vrut să aştepte: Ioan a fost ales în unanimitate, iar regele şi-a propus să-l facă să accepte slujirea pe care Însuşi Domnul i-o dăruise şi ceruse sfântului, într-un mod aşa de limpede. Trimişii regelui l-au găsit pe Ioan într-un loc izolat, numit de atunci  Fond–l’Evêque, unde îşi construise o mică chilie.

După ce a fost hirotonit întru episcop, Ioan a hotărât să meargă în pelerinaj la Roma, pentru a se închina la mormântul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. La întoarcere, pe când trecea Alpii, a întâlnit un scoţian, pe numele său Monon. Cei doi au legat o prietenie puternică şi au reluat drumul împreună. Ioan l-a condus pe Monon în locul unde acesta avea să rămână până la sfârşitul vieţii sale.

Întors în eparhia sa, Ioan şi-a păstorit turma timp de şase ani, arătându-se plin de virtuţi. Îndurerat de moartea prietenului său Monon, s-a îngrijit de ridicarea unei biserici pe locul martiriului său. În timpul în care îndatoririle sale episcopale îi permiteau, se retrăgea în chilia de la Fond-l’Evêque, pentru a se regăsi singur cu Dumnezeu.

De asemenea, Ioan a pus să se amenajeze o capelă închinată sfinţilor Cosma şi Damian în castelul de la Huy, exprimându-şi dorinţa de a fi îngropat acolo. A murit la vârsta de 37 de ani, în 637. A fost îngropat la Huy, în biserica Sfinţii Cosma şi Damian, pe care a înfrumuseţat-o cu numeroase odoare. Moaştele sale s-au păstrat în altarul bisericii din anul 1230. Însă biserica a fost distrusă de către francezi în 1676, iar din sfintele moaşte nu a mai rămas decât tibia care fusese mutată încă din 1230 în biserica de la Nassogne.

Sfântul Ioan este cinstit la data de 25 iulie.

Tropar

Chip al blândeţii şi al virtuţii,

Icoană vie a Păstorului Hristos,

Model de milostenie,

Cinstite episcope, Sfinte Ioane,

Te mărim ca pe un mărturisitor al credinţei

Şi ne rugăm ţie cu stăruinţă:

Roagă-te pentru noi Mântuitorului Hristos.

27 iulie

·         Sfânta Creştină

Sfânta numită „Creştină” s-a născut în Anglia, într-o familie păgână şi s-a convertit la creştinism în urma întâlnirii cu un sărac care i-a cerut milostenie în numele lui Hristos. A căutat să cunoască învăţăturile credinţei creştine, s-a botezat şi a primit numele de „Creştina” pentru afirmarea cu putere a credinţei sale. Şi-a lăsat apoi ţara natală şi a venit în Flandra, unde s-a încredinţat îndrumării sfântului Hilduart, care a numit-o mai târziu stareţă a unei obşti de maici. Pomenirea ei se face la data de 27 iulie, în eparhia de Gand.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase miluieşte şi ne mântuieşte pe noi!

Amin!

                                                                                        

Prezenta traducere este publicată cu acordul autorului volumului Saints et saintes de la Belgique au premier millénaire, J.P. Hamblenne