Sinaxarul Sfinților belgieni - luna februarie

  • Posted on: 15 September 2015
  • By: administrator
Română

1 februarie

·         Sfântul Eubert

Continuatorul lucrării sfântului Piat în eparhia de Tournai a fost sfântul Eubert (cunoscut atât sub numele de Eubert, cât şi ca Eugène; probabil purta aceste două nume). Ostaş în armata romană, acesta şi-a închinat încă din tinereţe viaţa lui Dumnezeu şi propovăduirii Evangheliei. Trimis în Galia de către papa, a făcut cunoscut Cuvântul lui Dumnezeu în Tournai şi în împrejurimi. Se pare că a făcut lucrare misionară şi la Seclin şi Lille, în Franţa.

Eubert a fost un om de o mare bunătate, însufleţit de o râvnă cu adevărat apostolică. Misiunea sa specială a fost aceea de a-i mângâia şi a-i întări în credinţă pe nou-convertiţii la creştinism, în timpul persecuţiilor de la începutul sec. IV, când au fost martirizaţi episcopul Piat şi preotul Chrysole. Domnul nu a îngăduit ca şi Eubert să moară martir, în mâinile persecutorilor: acesta a adormit în pace la Seclin. Trupul său a fost îngropat acolo, însă a fost mutat mai târziu în colegiala Sfântul Petru de la Lille. Aproape de ieşirea din Seclin se află un tei mare, cunoscut ca teiul sfântului Eubert, pe locul unde acesta construise un paraclis, distrus în timpul războaielor.

Sfântul Eubert este cinstit la data de 1 februarie, în eparhia de Tournai.

Tropar

Când fraţii tăi întru Domnul Chrysole şi Piat
Au primit cununa martiriului,
Ai arătat şi mai multă râvnă şi nu te-ai temut de moarte,
Rămânând apostol al lui Hristos în mijlocul păgânilor.
L-ai binevestit peste tot pe Dumnezeul cel viu,
Care S-a întrupat în Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.

3 februarie

·         Sfântul Hadelin

Sfântul Hadelin a fost prietenul credincios al sfântului Remacle, fiind un tânăr de familie nobilă, născut ca şi el în Aquitaine, în anul 617. Foarte de tânăr, s-a învrednicit de chemarea lui Dumnezeu şi a depus voturile monahale la mănăstirea Solignac, în Haute-Loire. Aici l-a întâlnit pe Remacle, cu care de altfel se şi înrudea. Când în 642 Remacle şi-a părăsit pentru totdeauna ţinutul natal, Hadelin l-a urmat şi a participat la ridicarea mănăstirii de la Cugnon. Când Remacle a devenit episcop, l-a hirotonit întru preot pe ucenicul său Hadelin şi l-a trimis în misiune în ţinuturile din vecinătate. Trei ani mai târziu Remacle a renunţat la episcopie, iar Hadelin l-a urmat şi de această dată la mănăstirea de la Stavelot, unde, sub îndrumarea duhovnicului său, a înaintat mult în virtute. Hadelin l-a însoţit pe Remacle şi în pelerinajul său la Roma. Odată, în timp ce tânărul dormea, sfântul Remacle a văzut deasupra capului său o aură de lumină. Când s-a trezit, l-a întrebat dacă nu visase ceva. Iar Hadelin i-a povestit cum văzuse în vis un porumbel coborând din cer şi oprindu-se să se odihnească pe capul său, însă nu cunoştea semnificaţia acestui vis. Remacle i-a descoperit atunci că Sfântul Duh îi încredinţase misiunea de a ridica o mănăstire.

Îndată ce s-au întors la Stavelot, în 669, Hadelin s-a hotărât să împlinească planul lui Dumnezeu. A pornit în pribegie şi a poposit la apele Lessei, nu departe de Dinant. Fugind de privirea oamenilor, a trăit acolo ca un pustnic, în rugăciune şi contemplarea lucrărilor lui Dumnezeu. Însă ajunsese atât de luminat încât singurătatea a început să-i fie tulburată de numeroşi pelerini, veniţi să-i ceară ajutor material sau duhovnicesc, dar şi de numeroşi ucenici care doreau să intre sub ascultarea sa. Hadelin a îngăduit ca aceştia să îşi ridice mici chilii în jurul chiliei lui, iar astfel acest loc a luat numele de Celles (chilii). În timp, numărul de chilii a devenit din ce în ce mai mare şi s-a ajuns la ridicarea unei mănăstiri.

Mănăstirea a ajuns să fie atât de renumită pentru viaţa sfântă a nevoitorilor ei, încât Pepin de Herstal a mers acolo ca să se convingă el însuşi de adevărul celor auzite. A fost cu adevărat uimit şi a făcut multe donaţii mănăstirii, revenind de mai multe ori să ceară sfatul sfântului Hadelin pentru problemele sale de conştiinţă. La fel a făcut şi prima sa soţie, Plectrude.

Hadelin a săvârşit şi câteva minuni: a vindecat-o pe soţia unui oarecare Béon, care, recunoscătoare, a făcut o donaţie mănăstirii, şi pe o femeie din Dinant, chinuită de mult timp de un duh mut, căreia i-a redat vorbirea. În satul Franchimont, în apropiere de Philippeville, a făcut să ţâşnească un izvor în plină secetă. De asemenea, a înviat o femeie pe nume Guiza. Când şi-a simţit sfârşitul aproape, Hadelin a strâns la sine pe toţi ucenicii săi, le-a dat ultimele sfaturi şi binecuvântari şi a trecut cu pace la Domnul în anul 696.

Este prăznuit la data de 3 februarie în eparhia de Liège şi la 13 februarie în cea de Namur. Numele său, destul de rar întâlnit în acele timpuri, mai era încă destul de comun în Valonia la începutul sec. XX. Moaştele sale se află la Liège şi Visé (unde în a treia duminică din septembrie are loc o procesiune în cinstea sa). Biserici îi sunt închinate la Maissin, Lamines, Isnes şi în alte două localităţi care îi poartă şi numele: Saint Hadelin şi Mont-Saint-Hadelin (ambele în apropiere de Verviers).

Tropar

Pe pământ ai fost ca un soare strălucitor,
Luminând pe cei care căutau la tine
Lumina lui Hristos şi vindecarea de patimi.
Cinstite sfinte al ţinutului Condroz şi încercat ascet,
Roagă-te şi pentru noi, credincioşii,
Ca să putem a-ţi zice aşa:
Bucură-te, sfinte părinte Hadelin.

·         Sfânta Berlinde, sfânta Nona şi sfanta Celse

Sfânta Berlinde a fost fiica unui nobil pe nume Odélard. Născuta la Meerbeke, l-a îngrijit cât a putut de bine pe tatăl ei lovit de boala leprei, însă a fost dezmoştenită de acesta din cauza...precauţiilor pe care şi le-a luat pentru a evita ca ea însăşi să se molipsească de cumplita boală! După moartea tatălui său s-a retras la Morstel, într-o mănăstire, iar apoi a trăit la pustnică într-un loc apropiat de mormântul tatălui său.  A adormit întru Domnul în anul 702, fiind apoi cinstită în Brabant ca sfântă. Trupurile surorilor ei de mănăstire, sfânta Nona şi sfânta Celse, au fost găsite în acelaşi mormânt. Sunt cinstite împreună la data de 3 februarie.

4 februarie

·         Sfântul Vulgis

Sfântul Vulgis a fost stareţul unei mănăstiri necunoscute.  A trecut la Domnul în anul 760. Prăznuit la data de 4 februarie, este invocat ca mijlocitor pentru ocrotirea caprelor.

·         Sfântul Rembert

Sfântul Rembert s-a născut în regiunea Torhout în jurul anului 822. A crescut într-o mănăstire din oraş înfiinţată în anul 650. Într-o zi când episcopul misionar Anskar a venit să cerceteze mănăstirea l-a remarcat pe tânărul Rembert, care pe atunci nu avea decât 12 ani, fiind impresionat de inteligenţa sa.   L-a cerut atunci părinţilor săi ca ucenic şi l-a luat cu sine la Torhout pentru desăvârşirea educaţiei sale creştine. Rembert l-a urmat astfel pe episcopul Anskar, iar în 842 a devenit vicarul său, la Hamburg. Au încercat împreună să facă misiune la danezi şi suedezi – fără mari reuşite, se pare, căci aceste popoare sălbatice i-au alungat de pe teritoriile lor. Mai mult succes au avut în regiunea Schleswig-Holstein, însă danezii au venit şi aici să pustiasca ţinutul şi să distrugă bisericile construite. Episcopul Anskar a trecut la Domnul ca episcop de Brême, iar când şi-a simţit sfârşitul aproape nu a ezitat să îl desemneze pe Rembert ca succesorul său, spunând:  „Rembert merită mai mult sa fie episcop decât merit eu să fiu diacon”. După moartea duhovnicului şi episcopului său, Rembert a continuat lucrarea misionară la popoarele slave şi vandali. S-a remarcat printr-o milostenie nemărginită, vânzând într-o zi chiar obiectele de cult pentru a răscumpara caţiva oameni pe care normanzii intenţionau să-i vândă ca sclavi. Rembert a trecut la viaţa veşnică în anul 888, la Brême.  Este prăznuit la data de 4 februarie.

Tropar

Vlăstar tânăr al ţinutului Flandrei,
Apostol al lui Hristos şi ocrotitor al Torhout,
Ai străbătut ţinuturile barbare cu episcopul Anskar
Pentru a binevesti Învierea şi viaţa cea veşnică.
Pentru aceasta îţi cântăm, sfinte episcope Rembert:
Roagă-l pe Hristos sa mântuiască sufletele noastre.

5 februarie

·         Sfântul Agricole

Sub acest nume este atestat un al unsprezecelea episcop de Tongres, succesor al sfântului Servais, care a înălţat o biserică în cinstea acestuia. Este prăznuit la data de 5 februarie.

·         Sfântul Désignat, sfântul Sulpice, sfântul Ursicin, sfântul Renat, sfântul Quirille, sfântul Faccon, sfântul Euchère de Tongres, sfântul Euchère II de Tongres

Episcopi care au urmat sfântului Agricole la episcopia de Tongres. Sunt cinstiţi împreună cu acesta la data de 5 februarie.

6 februarie

·         Sfântul Amand

La moartea sfântului Ioan Mielul în 637, regele Dagobert l-a numit pe Amand ca succesor al său. Sfântul Amand este unul dintre cei mai iubiţi sfinţi belgieni, iar importanţa apostolatului său este covârşitoare. Viaţa sa este una adânc omenească, foarte diferită de toate clişeele hagiografiei tradiţionale, unde se enumeră numai virtuţile, izbânzile şi minunile. În ceea ce-l priveşte pe Amand, cunoaştem mai degrabă căderile sale, temerile, slăbiciunile şi stările de împătimire a sufletului. De aceea este unul dintre sfinţii cei mai cunoscuţi si pe care îl simţim foarte aproape.

Amand s-a născut la Herbauge, în apropiere de Nantes, la 7 mai 594. Părinţii săi erau de viţă nobilă, iar după unele ipoteze se pare că tatăl său ar fi fost chiar duce de Aquitaine. Renunţând încă din tinereţe la toate bunurile acestei lumi, Amand a părăsit casa părintească şi s-a retras într-o mănăstire construită pe o insulă, în apropiere de La Rochelle. Tatăl său l-a găsit chiar şi în acest loc ascuns şi i-a cerut să lepede haina monahală, ameninţându-l cu dezmoştenirea dacă nu îl ascultă. Amand şi-a menţinut însă hotărârea iniţială şi pentru a nu avea prilej de ceartă deasă cu tatăl său a părăsit mănăstirea, alegând să fie pelerin.

Paşii săi l-au purtat prima dată spre Tours, unde a mers să se închine la mormântul sfântului Martin. Pentru scurt timp, a fost primit în clerul bisericii de acolo. Apoi, cu binecuvântarea ierarhilor, a mers la Bourges unde episcopul Austregisile a pus să se construiască o chilie pentru el, în apropierea bisericii. Amand a rămas acolo timp de 15 ani, trăind în rugăciune şi post, apoi a hotărât să plece în pelerinaj la Roma, la mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel. Trebuie să fi avut o înfăţişare exterioară destul de neîngrijită, căci la Roma, cerând să rămână o noapte de veghe la mormântul apostolilor, a fost alungat de gărzi! Acest lucru i se va întâmpla de mai multe ori în viaţă. Şi în timp ce, aşezat pe treptele bisericii, medita la răutatea oamenilor faţă de semenii lor, a avut o vedenie în care Sfântul Petru îi arăta drumul Galiei, poruncindu-i să meargă să predice acolo Cuvântul lui Dumnezeu.

Amand a făcut ascultare şi, fiind hirotonit episcop misionar în 626 de către sfântul Achaire, a pornit înspre pădurile din Nord, mergând pe malurile râului Escaut, având cu el câţiva însoţitori....care s-au grăbit să-l părăsească când au apărut primele încercări. Rămas singur, sfântul a propovăduit mai întâi în regiunile Gand şi Tournai. A găsit acolo un popor care, după ce primise Botezul creştin, se întorsese la idolii păgâni. Era atât de înrădăcinat în păgânism, încât preoţii nici nu mai îndrăzneau să-l evanghelizeze. Amand a pribegit în lung şi-n lat, părăsit de toţi în afară de Dumnezeu, osândit de femei şi bătut de bărbaţi, de multe ori aruncat în apele îngheţate ale râurilor.

Era în acele vremuri un tâlhar faimos, pe nume Bavon, din ţinutul Hesbaye, tatăl lui Pepin de Landen. Nu ştia decât de legea pumnului şi nu avea alt scop în viaţă decât să se bucure de toate plăcerile. Plecat din Hesbaye pentru a jefui la drumul mare pe cei care treceau prin pădurile din Mempisque, l-a tâlhărit într-o zi chiar pe sfântul Amand, care până la urmă îl va converti la creştinism. Îşi dăduse seama că Botezul unui astfel de om ar putea constitui un exemplu formidabil pentru întreaga comunitate şi că mulţi vor trece astfel la adevărata credinţă. Eforturile lui Amand au fost încununate de succes: Bavon s-a pocăit şi s-a convertit. Din acel moment, a facut binele cu atâta râvnă cât nu pusese niciodată în satisfacerea plăcerilor. Această convertire a avut un ecou imens, căci mulţi dintre foştii complici de răutaţi ai lui Bavon i-au urmat exemplul.

Bavon a făcut o danie lui Amand, pentru ca o biserică să fie ridicată pe locurile pe care acesta le întinase prin faptele sale rele. Această biserică a fost la temelia actualei catedrale din Gand. Iar Amand, însufleţit şi el de această bucurie a întoarcerii unui păcătos, a prins curaj pentru a-i converti şi pe cei din împrejurimi, care încă practicau cultul lui Mercur şi se închinau şi altor dumnezei păgâni. Astfel sfântul a dărâmat capiştele idolilor şi a ridicat peste tot biserici şi mănăstiri închinate lui Dumnezeu.

Însă erau alţi idoli mai greu de înlăturat decât statuile lui Mercur: viciile regelui Dagobert şi ale oamenilor de la curtea sa nu încetau să scandalizeze şi să fie un rău exemplu pentru popor. Amand a început atunci să îi facă reproşuri regelui. Însă Dagobert, mult mai obişnuit cu linguşelile decât cu îndreptările, nici nu a vrut să audă: l-a alungat imediat pe sfânt de la curtea sa şi l-a exilat din regatul său, după ce a poruncit să fie bine bătut. Amand a plecat încă o dată, singur şi respins de toţi, ajungând până pe ţărmurile Dunării, unde şi-a început misiunea de evanghelizare a populaţiilor slave din împrejurimi. Însă crucea singurătăţii era din ce în ce mai greu de purtat: sfântul a mers atunci la Roma pentru a cere papei să îi trimită însoţitori şi ajutor în misiunile sale de creştinare. Au plecat atunci cu el mai mulţi, dintre care cel mai virtuos era Landoald.

Între timp, regele Dagobert a revenit la sentimente mai bune. Căsătorindu-se cu înţeleapta Ragentrude, a avut cu aceasta un copil (care avea sa devină sfântul Sigebert) şi, amintindu-şi de râvna deosebită a sfântului Amand pentru practicarea virtuţilor, şi-a dorit ca acesta să îi boteze pruncul. L-a chemat deci din exil pe sfânt, iar de atunci l-a ascultat în toate, arătându-i mult respect.

La moartea sfântului Ioan Mielul, în 637, Dagobert i-a cerut lui Amand să accepte să păstorească eparhia de Tongres-Maastricht (erau vremurile când mai marii acestei lumi încercau să intervină din ce în ce mai mult în numirea episcopilor). Amand ar fi preferat să îşi continue apostolatul în diferitele ţinuturi pe care le evanghelizase, însă a sfârşit prin a accepta noua misiune încredinţată de rege.

Însă noua viaţă nu i-a tihnit deloc, căci cei care trebuiau să îl ajute în lucrarea sa nu făceau decât să scandalizeze poporul prin comportamentul şi viaţa lor, astfel încât nimeni nu mai dorea să treacă la creştinism. Pentru aceasta nu a rămas decât trei ani în scaunul episcopal. Apoi, întristat pentru că nu a reuşit să îi convertească pe mai marii slujitori de la curte, i-a încredinţat episcopia ucenicului său Landoald şi a plecat să predice Cuvântul lui Dumnezeu la Gand.

Într-o primă instanţă nu şi-a încheiat cu totul lucrarea episcopală de la Tongres, pentru că el este cel care le-a sfătuit pe sfânta Itte, văduva lui Pepin, şi pe fiica sa Gertrude să ridice la Nivelles o mănăstire de maici. Dar mai târziu, convins de tot haosul din eparhia sa, şi-a prezentat demisia oficial, scriindu-i în acest sens papei Martin de la Roma. Acesta l-a încurajat să mearga mai departe, să treacă de aceste greutăţi şi l-a sfătuit să fie puţin mai dur.

Amand a trebuit să îşi continue aşadar lucrarea de episcop, însă nu era omul să renunţe la ceea ce şi-a propus cu adevărat. Prin urmare, în anul 650, a obţinut permisiunea de a-şi da cu adevărat demisia. S-a retras atunci într-o mănăstire pe care o ridicase la Elnone, astăzi Saint-Amand-les-eaux, la câţiva kilometri de Valenciennes. Nu a profitat prea mult de singurătate, căci în anul următor avea să treacă în pace la Domnul. Sfânta Aldegonde, care la ceasul morţii sale era în rugăciune în faţa altarului bisericii de la Maubeuge, l-a văzut pe sfânt urcându-se la cer, înconjurat de toţi cei pe care îi convertise la adevărata credinţă.

Sfântul Amand este cinstit în eparhiile de Bruges, Gand, Tournai, Namur, Liège şi Malines, în data de 6 februarie. Mai multe sate îi poartă numele: Saint-Amand-lèz-Fleurus, Saint-Amand în Brabantul flamand şi Sint Amandsberg.  Este un sfânt foarte iubit, atât de ortodocşi cât şi de catolicii din Belgia. O procesiune are loc în fiecare primă duminică din septembrie în localitatea Saint Amand, în cinstea sfântului.

·         Sfântul Baudemond

Ucenic al sfântului Amand, ieromonah, pe care sfântul îl numea „fratele nostru”. Sfântul Amand i-ar fi cerut să îi scrie testamentul duhovnicesc, iar Baudemond a devenit astfel primul biograf al episcopului de Maastricht. A fost numit de sfântul Amand stareţ al mănăstirii Mont-Blandin de la Gand, urmând unui anumit Jean, de asemenea frate întru Hristos al sfântului Amand. Este cinstit la data de 6 februarie, odată cu părintele său duhovnicesc.

·         Sfântul André

Preot misionar, sfântul André a propovăduit Cuvântul lui Dumnezeu în eparhia de Tournai, trecând la cele veşnice în anul 693. Este prăznuit la data de 6 februarie.

·         Sfântul Vaast

Unul dintre cei mai importanţi sfinţi din secolul al VI-lea a fost sfântul Vaast (sau Gaston), care a avut un rol hotărâtor în convertirea la creştinism a regelui Clovis, deşi mai puţin cunoscut decât acela al sfântului Remi şi al reginei Clotilda, soţia sa. Locul şi data naşterii sfântului nu ne sunt cunoscute. Ceea ce se ştie este că sfântul Vaast se afla la Toul în momentul în care Clovis, după lupta împotriva alamanilor, se întorcea învingător la curtea sa, convins că trebuie să treacă la adevărata credinţă. Vaast vieţuia acolo în contemplarea lucrărilor lui Dumnezeu şi practicarea virtuţilor, iar Clovis i-a cerut să îl urmeze la curte şi să-l înveţe adevărurile de credinţă, ceea ce Vaast a făcut cu mare bucurie. O minune întâmplată atunci i-a deschis şi mai mult ochii regelui asupra adevărului noii credinţe la care voia să treacă: pe malurile râului Aisne, în satul Reilly, un orb s-a apropiat de Vaast şi l-a implorat să îi redea vederea. Sfântul, mişcat de credinţa orbului şi gândindu-se şi la efectul pe care săvârşirea minunii l-ar fi avut asupra regelui, s-a rugat stăruitor Celui care deschisese ochii lui Bartimeu, iar orbul şi-a recăpătat vederea.

Regina Clotilda, extrem de bucuroasă pentru convertirea regelui, se temea totuşi că acesta s-ar putea lăsa influenţat de erezia ariană. L-a rugat atunci pe Vaast să îi explice învăţătura despre Treimea „cea de o fiinţă şi nedespărţită”, ceea ce acesta a şi făcut cu mare atenţie.  A participat apoi la Botezul regelui Clovis de către sfântul Remi în biserica de la Reims.  A rămas în oraş pentru mai multă vreme, predicând Cuvântul lui Dumnezeu. Era smerit, aspru cu sine însuşi, curat, neobosit la rugăciune, milostiv faţă de săraci şi bolnavi până-ntr-acolo încât chilia sa, ascunsă de ochii lumii, devenea loc de refugiu pentru cei nefericiţi.  Uneori pleca în călătorii în satele dimprejur pentru a-i creştina şi pe ţărani, prin forme de cateheză şi învăţătură populară. Sfântul Remi îl aprecia foarte mult pe sfântul Vaast şi îl iubea ca pe un frate.

Tot el a avut inspiraţia de a-l hirotoni episcop al eparhiei de Arras în 499, într-un moment când aceasta fusese aproape distrusă în urma năvălirii popoarelor migratoare. Înaintea porţilor cetăţii Arras, doi oameni, un orb şi un schiop l-au rugat pe sfânt să îi vindece, în numele Dumnezeului creştinilor, ceea ce s-a şi întâmplat pe dată.  Intrând în cetate, noul episcop a găsit aproape totul distrus, iar din vechile biserici nu mai rămăseseră decât ruine. Unele erau acoperite de pământ şi de vegetaţie. Neputând să îşi mai reţină lacrimile, sfântul a strigat către Dumnezeu:  „Doamne, aceste nenorociri au venit peste noi fiindcă noi, slujitorii Tăi, am greşit şi nu am fost drepţi înaintea Ta”. Pe când se ruga aşa în mijlocul ruinelor, a apărut un urs care i-a înspăimântat pe curioşii care se strânseseră în jur.  Dar sfântul i-a cerut, în numele lui Hristos, să plece de acolo, iar ursul a ascultat şi nu a mai apărut. Virtuţile şi încercările slujitorului lui Dumnezeu au început în curând să reaprindă flacăra credinţei pe care invaziile barbare aproape o stinseseră, iar sfinte biserici au început să se ridice din nou din mijlocul ruinelor. Sfântul găsise, printre altele, şi o biserică închinată Maicii Domnului, care se afla în ruine, ascunse sub vegetaţia deasă, crescută deasupra între timp. A curăţat locul şi a ridicat din nou biserica în cinstea Maicii Domnului.

De la Arras, sfântul Vaast avea să ducă şi mai departe Cuvântul Evangheliei: a parcurs tot nordul Franţei şi regiunea Hainaut din Belgia, unde o localitate importantă îi poartă astăzi numele.  În ciuda activităţii sale apostolice, care îi cerea să fie mereu în mijlocul oamenilor, sfântul ştia să găsească întotdeauna timp şi pentru tăcere, singurătate şi rugăciune: întorcându-se din călătoriile sale misionare, îi plăcea întotdeauna să se retragă în singurătate pentru a înainta în drumul către desăvârşire şi a-şi reface forţele duhovniceşti necesare pentru lucrarea sa în lume.  Iubind foarte mult natura, îşi găsise, în împrejurimile cetăţii, o pădurice solitară unde petrecea uneori nopţi întregi îngenuncheat la rugăciune, într-un mic paraclis, în faţa Sfintei Cruci. Aşa s-a născut mănăstirea Sfântul Vaast: exemplul episcopului a atras oameni de rugăciune, care au devenit apoi ucenicii săi.

În acea vreme, obiceiurile păgâne erau încă destul de bine înrădăcinate. Deşi trecuţi la creştinism, nobilii franci iubeau încă petrecerile zgomotoase şi nu ezitau să invoce zei păgâni la masă. Într-o zi, un nobil din Arras, pe nume Hozinus, l-a invitat la masă şi pe episcopul Vaast. Binecuvântând mâncarea, acesta a făcut semnul crucii, iar îndată toate vasele de pe masă s-au spart. S-au mirat cu toţii, iar sfântul le-a explicat că acele vase fuseseră înainte închinate unor zei păgâni; fiind aşadar ca şi pătate de superstiţia păgână, acestea nu au suportat semnul Sfintei Cruci care s-a făcut asupra lor. Minunea, săvârşită de faţă de mai multe personalităţi importante ale locului, i-a făcut pe mulţi să se convertească.

În 510, sfântul Remi i-a lăsat în grijă sfântului Vaast şi eparhia de Cambrai, pe lângă cea de Arras. Aceste eparhii se întindeau până în împrejurimile Anvers-ului, sfântul Vaast făcând foarta multă misiune în Belgia.  Într-o zi pe când sfântul se lupta cu boala şi febra, nişte ţărani au văzut un nor luminos care unea cerul şi chilia sfântului.  I s-au povestit acestea, iar el le-a luat ca pe un semn al apropierii sfârşitului său pământesc. La 6 februarie 540 şi-a încredinţat sufletul în mâinile Domnului, după o febră violentă. Trupul său, îngropat în biserica de la Arras, a fost mai târziu mutat de sfântul Aubert în mănăstirea unde sfântului îi plăcea să se retragă şi pe care episcopul a mărit-o şi a sfinţit-o cu hramul Sfântul Vaast.

Este prăznuit la 6 februarie în eparhiile de Malines şi Tournai şi la 13 februarie în cele de Bruges şi Gand. Sfintele sale moaşte se păstrează la catedrala din Arras. În iconografie este reprezentat adesea alături de un urs.  Sfântul este mijlocitor pentru vindecarea de migrene şi afte şi pentru a înlesni mersul pruncilor. De asemenea, este considerat sfântul protector al fabricanţilor de pălării. Biserici îi sunt închinate la Daussois, Popuelles, Evregnies, Leers şi Gauvain Ramecroix...

Tropar

 Ai fost pentru poporul tău un model de credinţă,
Slujitorule al lui Hristos, Dumnezeul nostru,
Şi prin puterea cuvântului tău
I-ai smuls pe părinţii nostri din întunericul păcatului
Aducându-i la lumina credinţei ortodoxe.
Ai săvârşit numeroase minuni,
Pentru a arăta, Cuvioase Sfinte Vaast,
Că Adevărul este Hristos, Mântuitorul nostru.

7 februarie

·         Sfântul Ulgise şi sfântul Amolvin

Nu se ştiu multe lucruri despre originea sfântului Ulgise, însă sfântul Amolvin a fost de neam nobil şi ilustru.  După o tinereţe plină de virtuţi, aceştia au venit împreună la mănăstirea Lobbes unde au fost primiţi ca ucenici ai sfântului Ermin şi apropiaţi sfătuitori ai acestuia, datorită înaintării lor duhovniceşti.  Fiind înzestraţi cu harul de a predica, cei doi sfinţi au evanghelizat împreună Tournaisis, Flandra şi ţinutul Waes. Ulgise a fost rugat de împăratul Charles Martel să refacă biserica Sfântul Servais de la Maastricht. Acesta s-a dovedit ulterior un mare duhovnic şi un susţinător înfocat al ascultării în mediul bisericesc.  Amolvin a fost, de asemenea, plin de virtuţi şi învăţat, un îndrumător iscusit al semenilor săi din acea vreme.

Ulgise a trecut la Domnul la 4 februarie 766, iar Amolvin, uneori numit Amulwin, la 7 februarie 770. Au fost înmormântaţi în biserica închinată Maicii Domnului la Lobbes.  Sunt prăznuiţi împreună, la data de 7 februarie.

·         Sfântul Chrysole

Sfântul Chrysole (sau Chryseuil) s-a născut în Armenia, într-o familie păgână. Deşi în ţara sa avea loc pe atunci o mare persecuţie împotriva creştinilor, Chrysole a îmbrăţişat adevărata credinţă şi s-a refugiat la Roma. Acolo a fost hirotonit preot de către papa Marcel şi trimis ca misionar în nordul Galiei. A propovăduit pe valea Lys-ului, în rândul menapienilor, începând cu anul 280. A ridicat pe malurile acestui râu, unde se află astăzi oraşul Comines, o biserică închinată Sfântului Petru, ca mărturie a trecerii sale prin Roma şi a misiunii care i-a fost încredinţată de episcopul Romei. De acolo, a făcut lucrare misionară în tot ţinutul Lys-ului, în numele Sfintei Treimi. Foarte repede avea să se lovească şi de împotrivirea conducătorilor locali, gali, druizi şi romani.

A fost arestat în anul 303 într-o cetate numită Verlinghem de către un centurion pe nume Decius. Era în timpul persecuţiei lui Diocleţian, unul dintre cei mai aprigi prigonitori ai creştinismului. Chrysole a fost bătut cu bicele, după care a fost silit să se închine zeilor romani. Însă acesta a refuzat şi a mărturisit credinţa în Iisus Hristos. Călăii săi l-au ucis pe loc, retezându-i  partea superioară a cutiei craniene (ceea ce explică şi reprezentarea sa iconografică cu partea de sus a capului retezată).

Părticele din sfintele sale moaşte se găsesc la Bruges, Tournai şi Comines. Este cinstit în eparhiile de Bruges şi Tournai la data de 7 februarie.

Tropar

Ascultând chemarea Duhului Sfânt,
Ai binevestit în ţinuturile noastre adevărata credinţă
Şi l-ai iubit atât de mult pe Hristos,
Încât cu sângele tău ai pecetluit mărturisirea.
De aceea, sfinte mucenice Chrysole, îţi cântăm:
Roagă-te lui Dumnezeu pentru sufletele noastre.

8 februarie

·         Sfântul Mengold

În oraşul Huy se află o biserică închinată sfântului Mengold, a cărei clopotniţă domină priveliştea şi care a scăpat barbariei Revoluţiei franceze. Acesta este al doilea mare sfânt ocrotitor al oraşului, după sfântul Domitien, care are şi el închinată o biserică într-unul din cartierele oraşului.

Sfântul Mengold, numit uneori şi Maingold, Meingold, Manigaud sau Mengal, s-a născut din părinţi nobili. Mama sa a fost fiica lui Arnulphe de Carintia, iar tatăl său un rege al Angliei pe nume Hugo.  Primind titlul de conte de Huy, acesta a fost crescut la curtea lui Arnulphe, bunicul său, unde s-a făcut remarcat prin virtuţile sale şi evlavia faţă de cele sfinte. S-a căsătorit cu Gisèle (sau Geyla, Gella, Gisla), fiica contelui Guillaume, care mai avusese un copil, pe nume Liétard, dintr-o căsătorie anterioară. Băiatul fusese dezmoştenit de către ducele Albéric, iar Mengold a vrut să întoarcă această nedreptate. Cearta lor s-a sfârşit prost, ducele Albéric fiind omorât de către Mengold într-un duel. Deşi a avut dreptate, Mengold a rămas profund dezgustat de această întâmplare. Sfătuindu-se cu soţia sa, a renunţat la toate averile sale, s-a ascuns în haine ponosite ca să nu fie recunoscut şi a început să facă numeroase pelerinaje, trăind o viaţă aspră, de căinţă şi asceză. Virtuţile şi exemplul său i-au făcut pe mulţi să treacă la adevărata credinţă.

Mengold a împlinit canoanele de pocăinţă prescrise pe atunci de Biserică, care interziceau intrarea în biserică timp de şapte ani, în urma săvârşirii unui omor. Când s-a împlinit acest timp, s-a reîntors la Huy şi şi-a reluat îndatoririle unui prinţ creştin. Nu se mulţumea numai să ofere un exemplu prin viaţa sa, ci îi şi îndemna pe cei care veneau la el, de fiecare dată când avea ocazia, să ducă o viaţă creştină.

Se aflau pe atunci la Huy nişte nobili care trăiau o viaţă nedemnă de nişte creştini. Mengold i-a îndemnat în repetate rânduri să se căiască şi îşi schimbe viaţa. Poate pentru aceasta a murit ca martir sau poate a fost răzbunat de către apropiaţii lui Albéric? Cert este însă că a fost ucis, fiind proclamat martir de glasuri îngereşti. Multe minuni au avut loc îndată după moartea sa.

Sfântul Mengold este prăznuit la 8 februarie, în eparhia de Liège.

13 februarie

·         Sfânta Harlinde şi sfanta Relinde de Maeseyck

Harlinde şi Relinde au fost două surori, născute la Maeseyck, fiice ale contelui Adalard şi ale Grinuarei. Părinţi creştini, aceştia le-au crescut creştineşte, ducându-le la mănăstirea de la Valenciennes, unde au învăţat Sfintele Scripturi, să cânte, să brodeze şi să ţeasă. Când s-au întors la casa părintească, ambele şi-au exprimat dorinţa de a îmbraca haina monahală. Părinţii le-au construit atunci o mănăstire pe una din proprietăţile lor, într-un loc numit Aldeneyck, aproape de apele Meusei. Când lucrările au fost terminate, cele două surori au mers acolo, petrecând în rugăciune şi singurătate. În curând, locul s-a umplut de un numar mare de tinere doritoare de o viaţă de rugăciune şi aşa s-a născut mănăstirea de la Maeseyck.

Cele două surori au fost tunse în monahism în anul 722 de către sfinţii Willibrod şi Boniface, care erau şi duhovnicii lor. Sub ascultarea lor, au ajuns la o viaţă foarte virtuoasă şi sfântă. Timpul le era împărţit între rugăciune, slujbele din biserică şi lucrul de mână. Profitând de educaţia primită la Valenciennes,    s-au dedicat în mănăstirea lor copierii Sfintelor Scripturi şi confecţionării obiectelor şi a ornamentelor bisericeşti.  Iar pe celelalte monahii le îndemnau şi îndrumau la acelasi lucru.

Harlinde nu a fost stareţă prea mult timp, căci s-a stins în urma unei febre violente la 12 octombrie 745. Relinde, dimpotrivă, a trăit mulţi ani şi a rânduit toate în mănăstire până când a trecut la Domnul, la data de 6 februarie, într-un an necunoscut. Minuni au avut loc la mormintele lor, iar cele două monahii au fost trecute în rândul sfinţilor. Moaştele lor au fost mutate în oraşul Maeseyck în 1571 pentru a nu fi profanate de către invadatori. Sunt prăznuite împreuna la data de 13 februarie, în eparhia de Liège.  

14 februarie

·         Sfântul Koulman

Sfântul Koulman a fost un pustnic care s-a nevoit într-un loc necunoscut din Belgia. A trecut la Domnul  în anul 959, fiind prăznuit la data de 14 februarie.

15 februarie

·         Sfântul Colomban de Gand

Sfântul Colomban de Gand, care nu trebuie confundat cu sfântul Colomban, întemeietorul rânduielii monahale care îi poartă numele, a fost irlandez ca şi acesta. A vieţuit ca pustnic în apropiere de biserica Sfântul Bavon din Gand. Este prăznuit la data de 15 februarie. 

17 februarie

·         Sfântul Sylvain

Sfântul Sylavain a slujit la curtea regelui, după care a fost hirotonit episcop misionar pentru a evangheliza ţinutul morinilor, pe teritoriul actual al Belgiei. Era un nevoitor şi un postitor aspru. A trecut la Domnul la Auchy în regiunea Artois, la data de 17 februarie, când se face şi pomenirea sa.

20 februarie

·         Sfântul Eucher

Născut la Orléans în 687, Eucher a fost botezat de către sfântul Ansbert, episcop de Autun. A urmat şcoala vremii şi a progresat mult în cunoaşterea Sfintelor Scripturi. În anul 714, s-a retras la mănăstirea Jumièges în Normadia. Charles Martel a insistat să fie hirotonit episcop de Orléans în 716, deşi Eucher nu îşi dorea aceasta, ci voia să rămână un simplu monah, departe de lume. A fost însă foarte iubit de credincioşii pe care avea să-i păstorească, iar bunătatea şi blândeţea sa au fost foarte apreciate de oamenii simpli din popor. Şi-a făcut însă şi destui duşmani când a protestat împotriva mai marilor lumii care jefuiau Biserica de bunurile ei. Charles Martel s-a simţit şi el vizat şi astfel episcopul a fost exilat la Köln. Însă în acest oraş, Eucher a fost întâmpinat ca un erou şi în jurul lui s-a format o grupare clericală care se opunea regelui, ceea ce l-a făcut pe acesta să îi ordone ducelui Robert, guvernatorul Liège-ului, să îl sechestreze pe Eucher în ţinurile sale. Eucher şi Robert au devenit buni prieteni, iar episcopul i-a cerut ducelui permisiunea de se retrage la mănăstirea Sarcing, întemeiată de sfântul Trudon. Astfel, Eucher şi-a petrecut ultimii şaşe ani din viaţă în singurătate, linişte şi rugăciune, pe care nu le-ar fi părăsit nici prima dată pentru scaunul episcopal. A trecut la Domnul în data de 20 februarie 743. Minuni multe au avut loc la mormântul său: orbii şi-au recăpătat vederea, şchiopii au început să meargă, iar cei stăpâniţi de duhuri necurate au fost şi ei vindecaţi. Sfântul Eucher este mijlocitor celor care nu au cu ce să se încălzească sau să îşi lumineze casa, căci se spune că la moartea sa lumânările care i-au fost aprinse la căpătâi au ars două zile fără a se stinge. Este prăznuit la data de 20 februarie.  

·         Sfântul Eleuthère

Sfântul Eleuthère (sau Lehire) a vieţuit în regiunea Tournai, pe malurile râului Escaut, evanghelizate în secolul III de către sfântul Piat. Paternitatea spirituală şi linia duhovnicească este evidentă: primul baştinaş convertit de Piat s-a numit Irineu. Fiul său, Serenus, creştin la rândul lui, s-a căsătorit cu o femeie virtuoasă pe nume Blande.  Din această căsătorie s-a născut, în 486, în timpul domniei lui Childeric, tătăl lui Clovis, Eleuthère, care avea să devină sfântul  ocrotitor al oraşului Tournai.

A fost educat la curte, ca şi sfântul Médard, care va fi succesorul său şi care i-a prezis totodată că va ajunge episcop. În acea vreme, un tribun pe nume Discondanus a dat un edict împotriva creştinilor, ceea ce l-a determinat pe tatăl lui Eleuthère să  părăsească oraşul Tournai, împreună cu întreaga familie. S-au refugiat la Bladain, împreună cu mai multe familii creştine şi au construit acolo o biserică.

Eleuthère a crescut acolo, iar când prigoana creştinilor s-a mai îmblânzit a putut să se reîntoarcă la Tournai. În 486, după ce episcopul locului, Théodore, a murit fiind lovit de fulger, Eleuthère a fost hirotonit episcop de Tournai de către sfântul Remi, episcopul de Reims. A luptat împotriva păgânilor şi a ereticilor cu cuvântul, predicând adevărurile de credinţă creştină în timpul ultimelor persecuţii.  A dărâmat un templu care îi era închinat zeului Apollo la Tournai, iar pentru că imediat a izbucnit o epidemie de ciumă, aceasta a fost pusă pe seama faptei sfântului. A fost prins, bătut şi aruncat în temniţă. A evadat şi s-a retras la Blandain, unde prin rugăciunile sale a atras milostivirea lui Dumnezeu şi a persecutorilor săi: tribunul care îl întemniţase a mers el însuşi să-l caute la Blandain şi i-a cerut să se întoarcă la Tournai şi...să o boteze pe fiica sa!

Botezul lui Clovis, în 496, a determinat un val de convertiri şi la scurt timp la Tournai au primit Botezul 11.000 de oameni. Într-o zi, lui Eleuthère i s-a descoperit un păcat pe care Clovis nu îndrăznea să îl mărturisească. L-a mustrat pe rege, care a luat seama şi s-a căit. Însă din partea ereticilor a avut de suferit cel mai mult episcopul: convocând în anul 520 un sinod pentru a condamna erezia acefalienilor, a ţinut un cuvânt important despre taina Întrupării. Această râvnă de a meţine integritatea credinţei ortodoxe avea să-l coste viaţa pe sfântul episcop. Ereticii, plini de ură, au hotărât să îl omoare. Într-o zi, pe când acesta se îndrepta către biserică, s-au aruncat asupra lui şi l-au bătut, lăsându-l aproape mort. A mai trăit cinci saptămâni, având timp să îi ierte pe vrajmaşii săi. La 20 februarie 523 Eleuthère şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, după ce a avut mângâierea de a lăsa episcopia în seama prietenului său din copilărie, Médard, care se ocupa în acelaşi timp şi de eparhia de Noyon.  Cele două eparhii au fost una singură până în anul 1147.

Trupul sfântului Eleuthère a fost îngropat la Blandain pentru a se evita profanarea mormântului său. La 25 august 1064, sfintele sale moaşte au fost mutate de către Baudoin, episcopul de Tournai, în catedrala de la Tournai, nu fără proteste din partea locuitorilor din Bladain. Atunci au avut loc numeroase minuni: orbii şi-au recăpătat vederea, iar şchiopii au început să meargă. În 1247 a avut loc o a doua mutare a moaştelor, iar o a treia în 1804, în timpul ocupaţiei franceze.

Sfântul este prăznuit la data de 20 februarie, în eparhiile de Tournai, Bruges şi Gand.

Tropar

Sfinte ierarhe Eleuthère,
Sfinte mucenice, mărturisitor al credinţei,
Pe tine, care te-ai luptat pentru adevăr
Şi ai stârnit furia ereticilor, te rugăm:
Roagă-l pe Hristos Dumnezeu
Să ocrotească oraşul Tournai.

21 februarie

·         Sfântul Pepin de Landen

Pepin de Landen s-a născut în anul 580 din părinţi nobili, Carloman şi Emegarde. A fost duce de Brabant şi ministru al regelui Clotaire al II-lea, care l-a trimis în ajutorul fiului său Dagobert, devenit guvernator al Austrasiei.  Prieten cu sfântul Arnold, episcop de Metz, Pepin l-a învăţat pe Dagobert ce sunt frica de Dumnezeu şi dreptatea. De asemenea, a mijlocit împăcarea dintre acesta şi fratele său Charibert, neuitând să îi reproşeze drept în faţă regelui viciile şi desfrâul în care trăiau oamenii de la curtea sa.  Pepin a fost şi îndrumătorul fiului său Sigebert în practicarea virtuţilor. De asemenea, a ajutat la punerea fundaţiei pentru mănăstirea de la Nivelles şi a fost ctitorul unei mănăstiri, pe locul mormântului sfintei Ermelinde. Mai mult decât toate, s-a străduit foarte mult pentru educaţia creştină a copiilor săi, alături de soţia sa, sfânta Itte. Sfintele Gertrude şi Begge au fost fiicele lor. Se spune despre Pepin de Landen că „iubea pacea şi apăra adevărul şi dreptatea”.

Pepin a trecut la Domnul la 21 februarie 646, fiind îngropat la Landen. Mai târziu, moaştele sale au fost mutate la Nivelles, aproape de cele ale fiicei sale, sfânta Gertrude. Este prăznuit la data de 21 februarie.

Tropar

Sfinte Pepin, strămoş al regilor noştri,
Care prin chipul blândeţilor ai îmblânzit inima monarhilor,
Model al părinţilor creştini şi slava ţinutului Landen,
Ţie astăzi îţi cântăm:
Bucură-te, căci rugăciunile tale sunt ascultate la tronul ceresc.  

25 februarie

·         Sfânta Adeltrude

Adeltrude sau Aldetrude, cea de-a doua fiică a sfintei Waudru şi a sfântului Vincent, s-a născut în Hainaut, în timpul domniei regelui Dagobert.  Educaţia ei a fost încredinţată mătuşii Aldegonde, în mănăstirea căreia s-a remarcat prin detaşarea faţă de toate bunurile acestei lumi, prin smerenie şi ascultare. Virtuţile sale au fost adesea încercate, biruinţa asupra ispitelor aducându-i  multă putere şi curaj. Pentru aceasta, la moartea mătuşii sale, a devenit stareţă a mănăstirii Maubeuge, pe care a condus-o cu iscusinţă timp de doisprezece ani.  Domnul a învrednicit-o de numeroase viziuni cu îngeri şi sfinţi şi i s-a arătat chiar şi Maica Domnului. Este prăznuită în ziua naşterii ei la cer, 25 februarie, în special în eparhia de Tournai.

26 februarie

·         Sfânta Walburge

Sfânta Walburge era de origine engleză, fiică a sfântului Richard, rege al saxonilor şi sora sfinţilor Wilibaud şi Vilaud. Născuta în 710, nu avea decât unsprezece ani când tatăl şi fraţii săi au plecat în pelerinaj în Ţara Sfântă. A rămas aşadar cu mama sa, plecând împreună la mănăstirea Wimburn, unde  şi-a petrecut tinereţea. A învăţat acolo să scrie, putând mai târziu să redacteze viaţa fraţilor săi, fiind prima lor biografă. Tot acolo a primit şi vestea morţii tatălui ei, care a trecut la Domnul în Italia în anul 722.

La cererea sfântului Boniface, apostolul Germaniei, stareţa mănăstirii, maica Tetta, a trimis-o pe continent.  La plecarea corabiei marea a fost liniştită, iar timpul era frumos, însă o furtună violentă s-a declanşat mai târziu în Marea Nordului. Când echipajul făcea eforturi disperate să nu se înece, Walburge a început să se roage, iar furtuna a încetat. Ajunşi la Anvers, marinarii au povestit această minune peste tot, iar monahia a fost primită cu cinste.

Mai departe, Walburge a făcut să strălucească frumuseţile vieţii monahale pe pământ păgân. Este greu de spus unde a vieţuit, căci sursele sunt divergente. Unii spun că nu ar fi făcut decât să traverseze Belgia pentru a se instala în Germania, la Bischofsheim şi apoi la Heidenheim, unde l-ar fi întâlnit pe unul dintre fraţii săi. Alţii spun că ar fi rămas în Flandra, însă locul exact nu este precizat. Ceea ce se cunoşte sigur sunt numeroasele minuni pe care Dumnezeu le-a săvarşit prin smerita sa slujitoare.

Într-o zi, fiica unui om bogat se afla în chinuri mari, pe patul de moarte. Walburge a aflat aceasta şi a venit la casa nobilului, îmbrăcată sărac şi fără să se facă anunţată. Câinii au lăsat-o să treacă până la camera fetei  fără să latre, iar Walburge şi-a petrecut noaptea rugându-se la căpătâiul acesteia. A doua zi, tânăra s-a trezit perfect sănătoasă. Tatăl fetei a vrut să îi ofere sfintei multe bogăţii, însă precum altădată profetul Elisei, Walburge a refuzat şi s-a întors pe jos la mănăstire. Altă dată, întârziase în biserică. Fiindcă se înnoptase, i-a cerut paznicului să lumineze înăuntru, însă acesta nu a vrut. A mers atunci să se roage în chilia sa, unde toată noaptea a fost înconjurată de o lumină supranaturală, care a fost observată de mai multe surori.

Sfânta Walburge a trecut la Domnul la 26 februarie 779, însă minunile săvârşite de ea nu s-au oprit aici. Ulei sfinţit a curs din sfintele sale moaşte, vindecând suferinţele multor bolnavi. O tânără care suferea de bulimie s-a vindecat mâncând o bucăţică de pâine care fusese binecuvântată lângă trupul sfintei. Un tâlhar care omorâse un om plecat în pelerinaj la mormântul sfintei nu a putut să scape de imaginea chinuitoare a acestuia decât invocând în ajutor numele sfintei.

Părticele din sfintele ei moaşte se afla la Furnes, Ypres, Bruges şi Oudenarde, oraş al cărei ocrotitoare este în prezent. Biserici îi sunt închinate la Wéris, Stockem, Chiny şi Liège. Este prăznuită la 26 februarie, în eparhiile de Malines, Bruges şi Gand şi este mijlocitoare împotriva turbării şi a muşcăturilor câinilor.

                                          

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase miluieşte şi ne mântuieşte pe noi!

Amin!

                                                                                        

Prezenta traducere este publicată cu acordul autorului volumului Saints et saintes de la Belgique au premier millénaire, J.P. Hamblenne