Interviul cu Părintele nostru întru Domnul apărut în Revista Familia Ortodoxă, nr. 53 (iunie, 2013). 

« Hristos în mijlocul nostru ! »

            Părinte, ne-ati putea spune povestea parohiei dumneavoastra​ ?

            E o poveste mai lungă, şi, până la un punct, de ordin oarecum personal. Din punctul meu de vedere, a început demult. De când mă ştiu, am primit în dar conştiinţa faptului că fire nevăzute mă leagă de toţi oamenii. Simţeam că mă uneşte de ei ceva dincolo de aparenţe, de relaţionări şi de cuvinte. A jucat un rol important în acest sens, probabil, şi faptul că am copilărit la ţară, unde legăturile dintre oameni erau, în genere, cum erau şi cei de atunci, mai adânci. În plus, eram şi pasionat de şah, şi îmi plăcea mult şi deviza FIDE (Federaţia internaţională de şah) : « gens una sumus » (omenirea este o singură familie). În sensul asta, ani mai târziu, m-a bucurat John Donne, citat de Hemingway în moto-ul cărţii « Pentru cine bat clopotele ? », unde spune acelasi lucru : « Moartea oricărui om mă vatămă pe mine, fiindcă mă aflu cuprins în omenire. De aceea, niciodată să nu faci întrebare: pentru cine bat clopotele? Pentru tine bat. ».

            Însă toate acestea le simţeam la un nivel superficial, pentru că, în vremea aceea, nu eram credincios, şi nu îmi imaginam că ideea de a fi/trăi cu « străini » ca şi cu propria ta familie poate fi realizată.

            După ce Domnul m-a adus în Biserică, am început să citesc dintr-o altă perspectivă Noul Testament şi scrierile Părinţilor Bisericii. Şi, printre multele lucruri care mă bucurau citind, am găsit ideea de care vorbeam mai înainte. Ea « pluteşte » în tot Noul Legământ, dar e limpede exprimată în rugăciunea Mântuitorului din Evanghelia de la Ioan : « Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una.» (Ioan 17:21), ori în Faptele Apostolilor: “Inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era una » (Fapte 4,32). Şi mi-am zis: Biserica e locul unde se poate împlini dorul meu- să fim mulţi laolaltă, dar să trăim ca o singură familie, ca un singur om!      

            Am început apoi să caut să vad cum se poate trăi aceasta. Însă, nu ştiu de ce, la început, Domnul mi-a ascuns locurile unde creştinii încercau să trăiască aşa. Mergând prin biserici şi mănăstiri din ţară, nu am găsit mai nicăieri nu doar aşa o stare cum căutam/visam eu, dar nici măcar o preocupare de a transmite sau de a căuta ideea/starea aceasta. Şi nu zic ca normalitate a vieţii bisericeşti, ci măcar ca ideal. Poate că nici nu căutam eu unde trebuia, deşi făceam mii de kilometri în căutarea acelui chip de simţire/vieţuire comunitar. Peste tot predici şi învăţături despre cum să mergem la biserică, cum să postim, cum să facem fapte bune, cum să ne rugăm etc. Ori asumări personale- dar individuale - ale vieţii creştineşti. Eram îndurerat şi dezamăgit şi simţeam că ne scapă esenţialul. Ce diferenţă de duh între comunitatea creştina descrisă în Faptele Apostolilor şi cele pe care le întâlneam! Îmi amintesc că, la un moment dat, chiar îi spovedeam duhovnicului din acea vreme întristarea mea. Ne aflam într-o mănăstire « serioasă », cu rânduieli bune şi ascetice şi mi se părea că nici acolo nu era o astfel de stare şi preocupare între fraţi. Răspunsul părintelui a fost năucitor: ceva de genul « nu ai altă treabă? »

            Aşa că, o vreme, am fost tare trist. Eram acasă, dar înconjurat de străini. Eram încredinţat de sfinţenia Bisericii, de faptul că doar în Hristos este mântuire, dar nu pricepeam cum pot formele exterioare de evlavie (respectarea regulilor formale de mers la biserică, ţinerea posturilor etc.) să îl mântuiască pe om. Nu înţelegeam cum s-a transformat lupta pentru împlinirea poruncilor lui Hristos şi dobândirea virtuţilor în scop în sine şi nu în Cale spre adevăratul scop - dobândirea Duhului Sfânt şi a roadelor pe care le aduce: dragostea frăţească, blândeţea etc. Nu îmi puteam imagina/proiecta Raiul, pe care l-am înţeles dintru început ca Dragoste, ca şi comuniune: după ce o viaţă întreagă   m-am concentrat pe relaţia cu Dumnezeul MEU, cu duhovnicul MEU, pe rugăciunea MEA, pe Liturghia MEA şi, eventual, pe relaţia mea cu câţiva fraţi (puţini, dar aleşi pe sprânceană, conform tuturor « standardelor de calitate duhovnicească»), cum se poate, oare, în chip magic, o dată cu intrarea în veşnicie, să încep să îmi iubesc semenii?

            Însă Domnul cel bun a căutat la orbecăiala mea şi mi-a trimis duhovnici buni, iar apoi mi l-a dăruit pe Cuviosul Sofronie de la Essex, omul lui Dumnezeu care mi-a schimbat în cea mai mare măsură viaţa. Mare lumină, mare bucurie! I-am citit toate cărţile, m-am hrănit cu ele, şi am căpatat iaraşi nădejde că acelea la care visam sânt posibile pe pământ. El vorbeşte mult despre conştiinţa adamică (sântem cu toţii fraţi întru Adam, părintele nostru), despre importanţa principiului persoanei în viaţa duhovnicească, iar în « Cuvântările duhovniceşti » dă obştii pe care o călăuzea multe îndrumări practice despre cum ar trebui să trăiască o comunitate/obşte creştină, plecând de la principiile evanghelice. Şi îndrăznesc să spun că îmbogăţeşte « liniile » de împreună-vieţuire întru Hristos sugerate de către Sfântul Pavel în epistolele sale prin propria-i experienţă de viaţă sfântă. Viaţa care s-a răstignit între arderea întru dragostea de Domnul şi slujirea fraţilor săi.

            Nu mult după asta, Domnul mi-a dat un duhovnic bun în jurul căruia se înfiripa o astfel de familie (monahală, ce e drept), şi iarăşi m-am bucurat. Că se poate şi în trăire, nu doar în cărţi. Pe urmă am aflat – şi până azi tot aflu- că sânt mai multe astfel de parohii şi comunităţi în ţară şi în lume, şi m-am bucurat şi mai mult.

            După alţi câţiva ani, am ajuns în Belgia, unde am fost hirotonit preot. Şi am început cu mai multă îndrăzneală să mă rog Domnului să îmi dăruiască să întâlnesc oameni care să-mi primească gândul şi să începem să trăim împreună câte puţin din cele cu care Hristos atât de mult vrea să ne îndulcească încă din viaţa aceasta – « momeală » sfântă ca să vrem să ne silim mai mult pentru Împărăţia cea de neclătit. Şi Domnul nu a întârziat să îmi dea astfel fraţi şi surori, unul câte unul. Oameni cu râvnă de mai mult, care au înţeles repede ceea ce spune Sfantul Serafim din Sarov: că scopul vieţii este dobândirea Duhului Sfânt. Că toate formele de vieţuire şi exprimare în Biserică (rugăciune, post, iconografie etc.) trebuie să fie circumscrise acestui unic ţel şi nu să devină scop în sine. Că nu există relativisme în Biserică. Că la biserică nu vii pentru vreun confort oarecare, ci ca să afli adevărul despre tine şi despre Dumnezeu - ca premise fără de care nu se poate - pentru a începe viaţa duhovnicească « în duh şi în Adevăr ». Că duhovnic nu e neapărat preotul la care te spovedeşti de mai multe ori, ci cel pe care îl asumi şi care te asumă, în sensul că simţi că  suferă durerile naşterii tale întru Hristos, după cuvântul Sfântului Pavel. Că, fără o viaţă de neîncetată trezvie, de nevoinţă, fără spovedanie des şi Împărtăşanie, sânt mici şanse să sporim duhovniceşte şi şi mai puţine să ne mântuim. Că nu e cu putinţă un « creştinism de duminică » (în sensul că ne întâlnim cu nişte oameni pe care, în timp, îi ştim poate şi după nume, ne rugăm lângă ei, după care « Doamne-ajută » - « Doamne-ajută »- « ne vedem duminica viitoare » şi gata).

            Să-mi iertaţi lunga povestire; ce voiam esenţial e să spun că sânt cu totul încredinţat că Dumnezeu îi dă omului tot ce vrea, dacă îi este de folos şi dacă e sincer şi consecvent în căutare.

Vă întrerup puţin: cum am ajuns să trăim un « creştinism de duminică » ?

Dacă vieţile multor creştini sânt vlăguite duhovniceşte, dacă atâţia oameni care merg la biserică sânt singuri şi amărâţi (şi nu din propria alegere), cred că răspunderea aparţine în egală măsură atât celui care păstoreşte, care ar trebui să le transmită fraţilor săi un chip adevărat al vieţii în Hristos – întru unire, întru nevoinţa iubirii-, cât şi enoriaşilor săi, care nu râvnesc şi nu se silesc la mai mult (îmi amintesc de vorba aceea din popor : « fiecare parohie are preotul pe care îl merită »). Îndrăznesc să asemăn astfel de parohii impersonale, formate din « bisericuţe » (grupuri de oameni legati de mediul social din care provin, de interese de orice fel), cu mănăstirile idioritmice, unde sânt doar interese administrative comune. Şi nu încetez să-mi atenţionez fraţii şi surorile întru Hristos că, dacă pierdem duhul de frăţietate, vom deveni şi noi încă o parohie « idioritmică », unde fiecare caută la ale sale şi unde, deşi spunem frumos înainte de Crez că « Hristos e în mijlocul nostru », de multe ori minţim. Dacă Hristos ar fi între noi cu adevărat, legătura dintre noi ar fi alta.

Cum se dobândeşte acest duh de frăţietate de care vorbiţi ?

            Pot să vă spun cum luptăm noi să îl cultivăm, să îl dobândim.

            După cum vă spuneam, plecând de la zicerea Părinţilor că « cine se roagă doar dimineaţa şi seara nu se roagă, de fapt », (creştinul trebuind să lupte ca rugăciunea să devină o stare, să îi fie respiraţie), zic şi eu că o simplă relaţie « de duminică » cu ceilalţi membri ai parohiei nu e o relaţie adevărată, duhovnicească. Şi pentru asta, încă de la întemeierea Comunităţii noastre (când în jurul meu erau doar câţiva oameni pe care îi spovedeam), grija mea a fost să îi îndemn pe frați să se cunoască, să se apropie între ei. Pe vremea aceea eram preot slujitor la cea mai mare parohie din Belgia, unde venea foarte multă lume din toate colţurile ţării şi era greu să se realizeze aceasta. Era greu să se contureze o identitate comunitară în acele condiţii. Şi am început să ne întâlnim la câte unii dintre noi acasă, pentru o sfeştanie, pentru un Paraclis, pentru un ceai, dar mai cu seamă ca să începem să ne închegăm ca o familie. Şi lucrurile au decurs frumos, fraţii au început să se apropie şi să se îndrăgească. Sporind destul de repede ca număr, era tot mai greu să încăpem într-o casă şi ne-am hotărât să căutăm o biserică unde să întemeiem o parohie, ca să putem începe să trăim cele dorite. Am gasit repede o fostă biserică catolică ce fusese scoasă la vânzare, însă nu am reuşit să o cumpărăm. Pe moment am fost trişti, însă apoi am înţeles că, aşa cum face mereu, Domnul ne pregătise ceva mai bun.

            În România, aproape la fiecare sfârşit de săptămână mergeam să « mă încarc » la câte o mănăstire. Iar în Belgia eram deja de câţiva ani şi un astfel de loc nu exista şi îi simţeam lipsa. Aşa că, imediat după ce am fost hirotonit preot, i-am cerut Ierarhului nostru binecuvântare să încep să caut un astfel de loc, pe care să îl cumpărăm, în speranţa ca, la un moment dat, să avem şi o obşte monahală. Am găsit mai multe astfel de locuri, dar de fiecare dată au fost piedici şi nu am finalizat nimic. Însă în ianuarie 2011, imediat după ce primisem răspunsul negativ de la biserica pentru care eram în discuţii de cumpărare, m-a sunat o prietenă belgiancă (ortodoxă), care era la curent cu căutările mele pentru o mănăstire, să mă întrebe dacă mai sânt interesat. Se scosese la vânzare proprietatea unei foste comunităţi de maici catolice de rit bizantin. Maica Domnului a făcut atunci o minune, căci persoana desemnată să se ocupe de vânzare contactase deja pe reprezentanţii tuturor comunităţilor ortodoxe din Belgia şi toți se arătaseră neinteresaţi, apoi mănăstirea fusese ca şi vândută unui promotor imobiliar, însă un (aparent) impediment administrativ l-a împiedicat să finalizeze. Şi « întâmplător » a sunat-o pe prietena noastră de familie, care m-a sunat şi ne-am întâlnit pentru a vedea mănăstirea. În momentul acela a avut loc o discuţie supra-realistă, în sensul că negociam în numele comunităţii de români din Belgia, deşi nu eram convins decât de sprijinul a câtorva zeci de oameni, apropiaţii mei. Era un fel de nebunie care a continuat apoi, căci în momentul în care am prezentat proiectul - şi mai ales suma propusă de vânzare - Ierarhului meu şi catorva colegi preoţi din parohiile româneşti din Belgia, mi s-a spus că e prea mult, că nu putem fi ajutaţi financiar de către structurile bisericeşti, date fiind constrângerile de aceasta natura la care suntem supuşi în Occident. Lucru absolut de înţeles, însă greu de primit pentru noi, în entuziasmul acela înfrigurat. Atunci a trebuit să rezistăm tentaţiei de a ne asocia câţiva prieteni şi de a cumpăra fosta mănăstire ca particulari, în ideea de a dona biserica unei eventuale parohii şi de a ne face locuinţe în clădirea corpului de chilii. Simţeam cu totii că în locul acesta era potenţial de mult mai mult şi  l-am rugat insistent pe Mitropolitul meu doar să vină să vadă locul şi să îmi dea binecuvântarea de a anunţa în toate parohiile din Belgia o campanie de strângere de fonduri. Când Înaltpreasfințitul  a venit, s-a entuziasmat de cele văzute şi a hotărât să ne sprijine, cerând parohiilor să ne ajute, căci singuri nu am fi putut acoperi toată suma care trebuia plătită. A trebuit să plătim un acont destul de substanţial. A fost greu, dat fiind şi termenul scurt la dispoziţie pentru a strânge suma respectivă, dar, în final- pentru rugăciunile Înaltpreasfințitului  şi ale multor fraţi-, prin dărnicia jerfelnică a multor frati din Belgia si din lumea întreagă, banii  s-au strâns. Ne-au ajutat mult Maica Domnului si Sfântul Ioan Rusul, unul dintre « prietenii » Comunităţii noastre, către care ne rugaserăm, promiţându-i că-i închinăm mănăstirea dacă ne ajută să o cumpărăm. Şi, altă minune!, prima Priveghere săvârşită în biserica Mănăstirii a fost tocmai de Praznicul Sfântului, pe 27 mai 2011.

            Apoi, o dată începută slujirea în mănăstire (imediat dupa cumparare, în mai 2011) de catre comunitatea de mireni (caci maicile au început sa vina dupa vreo jumatate de an), am căutat să punem şi acestui loc, de la început, temelia pe care o găsesc esenţială oricărei comunităţi: duhul de frăţietate întru Hristos.

            Printre primele hotărâri importante în acest sens, pe lângă rugăciune, a fost aceea de a mânca împreună duminica, după Liturghie. Cină de Taină e Sfânta Liturghie, masă duhovnicească e agapa Comunităţii. Împărtăşire de şi întru Hristos. Practic, s-au organizat mai multe grupe de familii, cărora le vine rândul o dată la câteva săptămâni, care pregătesc masa pentru aproximativ o sută – o sută cincizeci de oameni- media pe care o avem duminica la slujbă acum. Şi e o atmosferă de mare bucurie, care nădăjduiesc să rămână. Oamenii nu mai fug acasă să mănânce, ci au timp să vorbească, să se cunoască, să se îmbogăţească. Sa se bucure.

            După agapă, în timp ce o echipă de voluntari stă cu copiii şi caută să le transmită câte ceva din credinţa ortodoxă (în mod ludic, căci am exclus de la început denumiri de genul « şcoală de duminică » ori « cateheză », care, în genere, dau frisoane tuturor- mici si mari), am propus celor care vor şi pot să mai rămână la un « Curs de supravieţuire duhovnicească », după ideea pr. Serafim Rose. Discutăm liber despre diferite subiecte duhovniceşti, prezint cărţi importante pentru orice creştin, căci predica şi spovedania nu sânt suficiente pentru a putea forma un cuget bisericesc celor care vin la biserică. În plus, astfel diminuăm riscurile – inerente în diaspora!- de a transforma mersul la biserică într-un obicei evlavios care să vizeze însă, mai cu seamă, un mod de socializare sau de « emoţie » patriotică (vreau să zic că am remarcat în Occident o tendinţă de a merge la biserică pentru a mai întâlni oameni cu care nu ai timp să te vezi în timpul săptămânii, sau pentru a întâlni compatrioţi).

Credeţi că sânt suficiente Sfânta Liturghie şi agapa ca expresie a comuniunii duhovniceşti ?

            Sigur că nu.  Sânt şi alte lucruri importante.

            Pe multi din parohia noastra ne aseamana si dragostea pe care o purtam Sfinţilor închisorilor comuniste. Cred că ne pot fi modele extraordinare. Spunea un lucru teribil Radu Gyr, marele poet în cătuşe : « în temniţe  am învăţat pe viu ce înseamnă să fii cu adevărat creştin ». În acestea două : « pe viu » şi « cu adevărat » s-a consumat drama vieţii şi a morţii multora dintre cei închişi. Şi cu adevărat, în aceste nuanţe este miza mântuirii, a trecerii de la stadiul moral la cel duhovnicesc al vieţii creştine.

          Ce găsesc impresionant, printre altele, la mărturisitorii din temniţe, este jertfelnicia lor, si mă bucură înţelegerea generală ce domneste in Comunitatea noastra că doar prin jertfă putem pune început bun şi că, fără jertfă, nu se poate nimic. Multe aş putea spune că am văzut şi trăit impreuna cu fratii mei, ca m-au bucurat si m-au smerit în acest sens, dar nu le voi pomeni, ca să nu clatin starea duhovnicească a nimănui.

         În al doilea rând, vă spuneam că, de la început, îmi doream să începem să ne apropiem duhovniceşte unii de alţii şi am propus fraţilor mei o rugăciune comună, de unire, aşa-numita « rugăciune de la ora 11 ». Acum vreo 10 ani, propusesem mai multor prieteni în Hristos, răspândiţi în lume, ca la ora 23, ora României, să ne întâlnim în rugăciune. E o vorbă mare « întâlnirea în rugăciune », dar, esenţial vorbind, aveam în vedere spusele Mântuitorului: « unde sânt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sânt şi Eu acolo ». Cum, între timp, mulţi ne-am căsătorit şi e mai greu să respectăm o anumită oră, am zis să rămână generică ora 11,  dar să încercăm totuşi să venim împreună înaintea Domnului în fiecare seară, fiecare unde se găseşte. Să spunem puţin « Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă! » şi rugăciunea de unire în jurul duhovnicului, a părintelui Sofronie de la Essex, unde să îi pomenim pe toţi cei din Comunitate. Rugăciune care conţine esenţa ideii de unire: « fă-ne a fi cu adevărat întru ó frăţie, vieţuind întru ó inimă, întru ó voie, întru ó dragoste, ca ún om, dupre cel mai nainte de veci sfatul Tău pentru Adam, cel întâi născut».

             Apoi, de câte ori cineva dintre noi sau din familia lui trece printr-o greutate, le-am cerut să mă anunţe şi ne luăm cu toţii un canon (în genere, ne împărţim câteva nopţi la câţi sântem şi încercăm să citim fără oprire din Psaltire). Şi Domnul ne-a bucurat deja de mai multe ori, cu multe minuni, spre intarirea credintei.

            Plecând de la ideea canonului de obşte şi inspirat de cele pe care le-am citit la Sfinţii închisorilor, despre cum se nevoiau să se roage chiar şi în acele condiţii de detenţie, am propus Comunităţii să facem la fiecare început de lună câte o « candelă a rugăciunii ». Concret, în atâtea nopţi câte putem acoperi, cei care pot dintre noi îşi « iau » câte o oră în care să se roage - pentru ei şi familiile lor, pentru obşte, pentru lume, încercând să nu lăsăm să se stingă rugăciunea nici un minut vreme de mai multe nopţi. Când unul a încheiat şi merge la culcare, un altul se trezeşte şi aprinde « candela ». Ne-a adus multă bucurie şi apropiere întru Hristos, căci e mult har în acele nopţi şi te simţi responsabil pentru obştea ta şi pentru toţi fraţii creştini care dorm la acea oră de noapte, fiind singurul, poate, care stă înaintea Domnului, în numele tuturor.

            Şi nu în ultimul rând: şi pentru a ne feri de pericolul egoismului individual şi de obşte (că, dacă ne gândim doar la noi, oricât de mulţi am fi aceşti « noi », tot într-o formă de egoism rămânem) şi pentru a ne « lărgi inimile » (după expresia Sfântului Pavel), am început să transmit apropiaţilor mei întru Domnul mesajele pe care le primesc de la mai mulţi prieteni din lume cu cereri de rugăciune pentru oameni care au nevoie în mod deosebit de a fi pomeniţi la un moment dat, pentru ca toţi să se poată ruga pentru ei. Şi mi se pare extraordinară şansa pe care o avem astfel - de a ne face împreună-lucrători cu Dumnezeu la împlinirea voii Lui în viaţa cuiva, începând astfel să cultivăm în noi o «conştiinţă adamică », despre care vorbeam la început. Plus că ne dăm seama, în comparaţie cu suferinţele altor oameni, cât de neserioase sânt îndeobşte smiorcăielile noastre.

Părinte, ca să rezumăm : ce este/ar trebui să fie o parohie ?

         Personal, sânt cu totul de acord cu viziunea ÎPS Hierotheos Vlahos. Orice om bolnav depărtat de Dumnezeu este un bolnav, duhovniceşte vorbind. Parohia este un « spital duhovnicesc », scopul constituirii ei fiind unic - vindecarea duhovnicească a membrilor ei, sfinţirea, îndumnezeirea celor care o alcătuiesc. Orice alt scop - de ordin naţional, politic-bisericesc sau social reprezintă o denaturare a ideii de parohie. Şi, din păcate, şi în Occident sânt multe astfel de contra-exemple. Deşi ne-am obişnuit cu imaginea parohiilor gen « adunare de oameni care vin la aceeaşi biserică » (« idioritmice », le zic eu), lucrul e mai grav decât pare. Căci orice preot, orice parohie fără o astfel de viziune confiscă enoriaşilor săi şansa de înţelegere dreaptă a ceea ce Biserica le poate oferi, ţinându-i în menghina unei iluzii grave, care-l tine pe crestin departe de Dumnezeu.

          Parohia este o familie mare, adunată în jurul unui părinte duhovnicesc, având în centrul ei pe Hristos şi trăind o viaţă bisericească. Credincioşii caută să se adâncească în viaţa parohiei, apropiindu-se unii de alţii prin Hristos, luptând să se vindece de patimi prin împlinirea poruncilor şi prin ascultare de duhovnic. Iar părintele- preot trebuie să fie « medicul » acestui spital.

           Este datoria duhovnicului să imprime celor care vor dintre enoriaşii săi cugetul Bisericii, de a-L « dărui » pe Dumnezeu într-o înţelegere dreaptă, ortodoxă. De a-i ajuta să înţeleagă că nu există un creştinism adogmatic, ne-eclezial şi ne-ascetic (după formularea pr. Sofronie). Să îi ajute să îşi formeze o conştiinţă creştină, universală, cu ajutorul căreia fiecare să devină conştient că atât fapta bună, cât şi păcatul pe care îl face are repercursiuni asupra familiei sale duhovniceşti şi a celei după trup şi, în ultimă expresie, asupra întregii lumi.

Cum vedeti viitorul Comunităţii dvs. ?

Nu îmi proiectez vreunul. Ce e important e că avem un prezent. Pentru care sânt adânc recunoscător Mitropolitului meu şi fraţilor şi surorilor printre care m-a aşezat Domnul şi prin care mi-a dăruit toate acestea. Am constiinta ca nu pentru merite, ci pentru multele noastre slabiciuni ne daruieste Domnul atatea daruri.

Grija mea e să trăiesc azi fără păcat. Şi dacă ar fi ca mâine să se sfârşească totul, dintr-un motiv oarecare, rămân cu bucurie mare: că se poate trăi în viaţa asta această apropiere, această comuniune cu fraţii întru Hristos. Că lucrul acesta, la care atât am visat pe vremuri, e realizabil. Că toate se pot face, întru Hristos Domnul, Cel Care ne întăreşte. Totul - în Hristos!