Sinaxarul Sfinților belgieni - luna octombrie

  • Posted on: 15 September 2015
  • By: administrator
Română

1 octombrie

  • Sfântul Wasnon

            Ucenic al sfântului Ghislain si episcop în Irlanda, sfântul Wasnon s-a nevoit in sfânta mănăstire La Celle. Împreuna cu sfântul Vincențiu a propovăduit cuvântul Evangheliei in Hainaut. S-a mutat de pe pământ la cer in anul 700 la Conde-sur-l Escaut. Este prăznuit pe 1 octombrie cu troparul pentru episcop.

  • Sfântul Piat

Sfântul Piat sau Piaton a vazut lumina zilei la Benevent în Italia la începutul secolului III sub domnia lui Septimius Sever, într-o familie bogată, de origine nobilă și foarte evlavioasă. Fiind singurul lor copil, sfântul Piat a primit o educație aleasă în chiar casa părintească pentru ca atmosfera păgână din școală să nu-i întineze sufletul. Ca elev, sfântul Piat s-a dovedit a fi foarte sârguincios, aplecat spre cele sfinte și evlavios. Pe lângă aceste virtuți, Piat era un tânăr de o frumusețe rară, cumpătat la vorbă și cu minte luminată.
           Dată fiind originea sa nobilă, căci provenea dintr-o familie de patricieni din înalta aristocrație, sfântul Piat a fost investit cu inalte funcții în Imperiu. Încă de la 18 ani a fost trimis să se pregătească la vestitele școli din Benevent unde s-a împrietenit cu cel ce avea să devină sfântul Janvier.
           Dar nici sfântul Piat nici sfântul Janvier nu au dorit să se acopere cu slava lumii acesteia și într-o bună zi, cei doi au împărțit averea săracilor și au purces la drum pentru a-L face cunoscut pe Dumnezeul cel Viu și Adevărat, unei lumi care-L cunoștea foarte puțin.
           Roma a fost prima lor destinație. Aici și-au desăvârșit prin studiu și ucenicie calitațile de buni creștini, primind apoi taina preoției și fiind investiți episcopi de către papa Fabien.
           În timp ce sfântul Janvier a fost hirotonit episcop în țara sa natală, sfântul Piat a fost trimis spre nord și trecând prin Arles, Viena, Lion, Dijon, Reims și Bavai s-a oprit la Sacilinium (astăzi Seclin, aproape de Lille, in nordul Franței), un orășel păgân de 2000 de locuitori din ținutul lui Nerva.
           Sfântul Piat a propovăduit mai întâi cuvântul Evangheliei cetățenilor romani din oraș pentru ca mai apoi să se ocupe de evanghelizarea galilor de origine nobilă. Ca urmare a vindecărilor miraculoase pe care sfântul le-a săvârșit, au avut loc multe întoarceri la Hristos. Astfel a luat naștere un mic nucleu creștin chiar în inima cetății lui Nerva. În scurt timp faima apostolului lui Hristos s-a răspândit până dincolo de granițele orașului, ajungând până la urechile uor oameni fără Dumnezeu din pădurile înconjurătoare care au venit sa-l vada și să-l asculte pe acest om plin de Duh Sfânt. Fiecare în parte a fost primit cu blândețe și mai mulți chiar au cerut să fie botezați.
           Sfântul însuși a dus o viață plină de nevoințe: mânca și dormea puțin pe așternut tare, petrecându-și nopțile în rugăciune fierbinte către Dumnezeu pentru ca să se convertească la Hristos cât mai multe suflete.
           După numai câțiva ani, aproape întreaga așezare a Seclinului a îmbrățișat credința în Hristos, împreună cu marii dregători.
           Văzând așa Piat s-a umplut de râvna duhovniceasca și a început să propovăduiască Evanghelia lui Hristos și în alte ținuturi aflate încă în întunericul necredinței, în așteptarea neobositului apostol.
           Astfel a plecat din Seclinul pe care l-a întors la credință, spre Tournai pe calea care duce în Arras. În drum spre Tournai a predicat, a convertit, a facut minuni prin satele apropiate, a făcut să izvorască apă vindecătoare din pământ. Când a ajuns în sfârșit la Tournai, important bastion ce leagă calea Bavai de Cassel, toată lumea auzise de minunile pe care le făcuse sfântul.
           Locuitorii orașului Tournai erau străini de virtuțile creștine trăind în desfrâu și nepurtare de grijă pentru mântuire.
           La fel ca și la Seclin, Sfântul Piat le-a vorbit despre Hristos și mulți dintre ei au cerut să primească Botezul. Una dintre cele mai de seama convertiri a fost cea a lui Irineu, centurion din cohorta romană de la Tournai care a îmbrățișat credința creștină împreună cu întreaga familie, casa sa devenind loc de rugăciune pentru primii crețtini.
           Irineu a rămas până la capăt soldat al lui Hristos, primind sfârșit mucenicesc. El este și strămoșul sfintei Eleutera.
           Sfântul Piat a purces la noi misiuni creștine în zona Bavai-Cassel și în satele din apropiere după ce si-a pregătit ucenici care să propovăduiască în urma sa cuvântul Evangheliei. Astfel numeroase localități din nordul Franței, ca Sfântul Piton, îl consideră fondator. Într-una din aceste peregrinări, sfântul Piat s-a întâlnit cu sfinții Chrysole și Eubert.
           Și în timp ce sfântul Chrysole a propovăduit în Valea Lys, sfântul Piat a propovăduit în valea Escaut.
           După aceste misiuni duhovnicești, sfântul Piat a făcut cale întoarsă la Tournai pentru a-i întări în credință pe noii creștini, după care a pornit din nou la drum pentru a cerceta noile comunități înființate.
           Așa s-au scurs 40 de ani de la plecarea sfântului din Benevent. Imprejurimile Nerviei și Menapiei, între Lys și Escaut, aveau din ce în ce mai mulți credincioși. Tradiția spune ca sfântul Piat ar fi convertit 30 000 de oameni, fără a număra femeile și copii. In această stare de fapt s-a dezlănțuit teribila persecuție a lui Maximian și Dioclețian. Nu se știe cu certitudine dacă la Seclin sau la Tournai a fost prins cel care încreștinase tot ținutul, dar ordinul pe care guvernatorul Ricciovarus l-a primit, era categoric : să pună mână pe sfânt și să-i ia zilele.
           Sfântul i-a înștiințat pe ai săi și s-a retras împreună cu câțiva însoțitori. Străjerii însă l-au urmărit și după ce i-au ucis pe loc pe cei împreună cu el, l-au arestat pe sfânt și l-au dus la închisoare unde a fost torturat înfigându-i-se piroane de fier în cele zece degete de la mâini. Apoi a fost judecat și condamnat la moarte. Bănuind că sfântul va rezista la munci fără crâcnire, călăii i-au străpuns trupul din loc în loc cu tăpușe de fier, pentru ca în cele din urmă să-i reteze capul cu securea. Martiriul sfântului a avut loc la 1 octombrie 292.
           Din stângăcie, călăul i-a retezat doar jumătate de cap, dar sfântul atunci a adunat rămășițele capului său și le-a purtat o parte de drum pentru ca apoi să-și dea obștescul sfârșit, loc în care a izvorât apă.
           Trupul său a fost luat și înmormântat de către ucenicii săi, iar odata cu pacea religioasă acordată de Constanțiu Chlore a luat naștere și pelerinajul la mormântul său. Dar în urma invaziilor barbare, orașul a fost distrus și mormântul sfântului a fost cuprins de uitare. Redescoperit în anul 650 de sfântul Eloi, ca urmare a piroanelor înfipte în degetele sfântului care fac trupul inconfundabil, pelerinajul la mormântul sfântului a fost reluat cu intensitate până la revoluția franceză.
          Cu ocazia praznicului său, două șiruri de pelerini porneau din Tournai și din Seclin, întâlnindu-se la Cysoing pentru Sfânta Liturghie.
           Praznicul sfântului se face pe 1 octobrie în episcopia din Tournai și pe 9 octombrie în cea de la Bruges. Sfintele sale moaște se găsesc la Seclin. Mai multe biserici îi sunt închinate la Tournai, Velvain și Froidmont. Este chemat în ajutor pentru nenumărate pricini : vindecarea durerilor de cap, pentru copii care întârzie să meargă singuri și pentru cei care nu aud, pentru febră, pentru nevăzători și șchiopi, pentru nașterile dificile, pentru problemele de inimă, la vreme de furtună și vreme rea, pentru alungarea duhurilor rele, pentru sănătatea animalelor domestice.

  • Sfantul Bavon

            Sfântul Bavon s-a născut la Hesbaye și a fost tâlhar ducând o viață de plăceri și de nelegiuiri. Deși era rudă cu Pepin din Landen, sfântul Bavon își ducea traiul după bunul său plac având ca singur scop plăcerea și puterea. Era cunoscut și temut peste tot pentru acțiunile sale pline de violență.
           Fiind mereu certat cu vecinii săi, Bavon nu avea bucurie mai mare decât atunci când pleca în ținuturi îndepărtate pentru a aduce pradă bogată. Și viața sa a continuat astfel chiar și după căsătoria în 624 cu fata contelui Odilon, o creștină pioasă și blânda care-i va dărui o fiică, pe viitoarea sfântă Agletrude.
           Într-o bună zi a pus mâna pe sfântul apostol Amand și acesta din urmă s-a hotărât să-l întoarcă la credință pe asupritorul său. Sfantul apostol a încercat prin toate mijloacele să-i deschidă inima lui Bavon și strădaniile sale au adus roadă bogată căci după mutarea de pe pământ la cer a soției sale, ochii lui Bavon s-au deschis și a luat hotărârea de a-și schimba viața. Așa se face că cel care și-a chinuit semenii de atâtea ori se apleca acum cu și mai multă insufletire spre lucrarea faptelor bune.
           Nu după mult timp, tinerii care i-au fost tovarăși la fărădelege au fost convertiți chiar de cel care odinioară îi însoțea la fapte necinstite.
           După ce fiica lui Bavon, Adeltrude, și-a închinat viața lui Hristos, sfântul s-a simtit cu totul desprins de cele pământești și s-a îndreptat spre Gand pentru a intra în slujba povățuitorului său Amand, numai după ce și-a împărțit bunurile la săraci. Însoțit de un propovăduitor atât de inflacărat, Amand a reușit să întoarcă la Hristos pe poporul cel rătăcit și să restabilească credința în toată strălucirea ei. După toate aceste, sfântul Bavon s-a retras într-o mănăstire pe care a întemeiat-o cu sfântul Amand și al cărei stareț era acum sfântul Floribert. Petrecându-și viața în multe nevoințe, sfântul s-a întâlnit într-o bună zi cu unul din foștii lui sclavi pe care după ce l-a schingiuit l-a vândut. Bavon s-a aruncat la picioarele lui, i-a amintit ca l-a legat fedeleș și că l-a vândut și l-a rugat din tot sufletul să-i întoarcă nedreptatea legându-l, tăidu-i părul, lovindu-l cu nuiele și aruncându-l în închisoare. Dar fostul sclav nici că voia să audă de asemenea răzbunare. Dar Bavon a fost atât de convingător încât omul constrâns de împrejurări, l-a legat burduf pe sfânt, i-a ras părul, l-a lovit și l-a condus la închisoare unde a rămas mai multe zile ilustrând cuvintele psalmistului: Pe cei puternici i-a coborât de pe tronurile lor, iar pe cei smeriți i-a ridicat. Astfel ni se arată cum viața în Hristos și vocația monahală pot schimba și viața celor mai înfricoșători tâlhari.
          În mănăstire Bavon ducea o viață aspră, așternutul său fiind pământul și piatra fiind perna sa. Dar după o bucată de timp, chiar și această viață aspră i s-a părut prea blândă și într-o bună zi s-a avântat în pădurea de lângă mănăstire unde a viețuit în scorbura unui copac bătrân. Beilebosch se numește locul unde sfântul s-a retras, în apropiere de Turnhout.
          Dar frații l-au rugat să se întoarcă în sânul obștii din mănăstire, iar sfântul a acceptat cu o singură condiție: să i se construiască o chilie unde să se poată bucura de cea mai profundă singurătate. Astfel frații i-au construit o cameră închisă, lipită de biserică, cu o fereastră prin care Bavon asculta slujbele, se împărtășea și primea de-ale gurii. Sfântul a făcut chiar și minuni, chemându-l de la moarte la viață pe căruțașul Attinus care căzuse în timp ce transporta materiale pentru chilia sfântului.
          Sfântul s-a stins încet din viață în sihăstria lui, la intâi octombrie pe la mijlocul secolului al VII-lea, iar rămășițele sale pământești au fost transportate în mănăstirea care mai târziu îi va purta numele. În prezent o parte din moaștele sale se găsesc în catedrala din Gand, altă parte la Haarlem în Olanda. Multe biserici îl au ca patron în Flandra. Este sărbătorit pe întâi octombrie și se bucură de cinstire în parohiile din Gand și Malines.
           Icoana sfântului se găsește în fosta biserică a parohiei sfântului Andrei la Gand, precum și la paraclisul Tututror Sfinților ruși de la Ottignies.  

  • Sfânta Adilie

Sfânta Adilie a fost mama duhovnicească, iar apoi sora de cruce a sfintei Agletrude, fiica sfântului Bavon. Sfânta este sărbătorită pe întâi octombrie, iar sfânta Agletrude pe 19 martie.

2 octombrie

  • Sfântul Bérégise

Sfântul Beregise s-a născut în inima Condrozului, în anul 664 la Spange, în apropiere de Ciney, între Emptinne și Hamois. Satul nu mai există în zilele noastre căci a fost șters de pe hartă în timpul masacrelor care au urmat războaielor lui Ludovic al XIV-lea, dar se cunoaște cu exactitate așezarea lui de-a lungul unui drum ce vine din Emptinnal și merge spre Hamois prin Alvaux. Localnicii numesc acest loc până în zilele noastre les Spaugnes.

Părinții lui Beregise au fost înstăriți și evlavioși: numele tatălui a rămas necunoscut, dar mama sa se numea Berilla. Sfântul a primit învățătura creștină de la mama sa într-o perioadă în care creștinismul se răspândește în mediul rural. Apoi, cu mare cheltuială, a primit o educație aleasă la mănăstirea Sarchinium (Saint-Trond) unde a și rămas nu ca monah ci ca preot slujitor. Tot ca preot a intrat și în casa lui Pepin de Herstal, primar al palatului Austraziei și urmaș al dinastiei carolingiene, care l-a remarcat pentru înțelepciunea și credința lui profundă și a hotărât să-i încredințeze educația religioasă a lui și a familiei sale.

Beregise, devenit preot la curte a influențat firea aspră și dură a lui Pepin făcând din acesta un bun om de stat creștin, un pion devenit în curând indispensabil regelui. Cu toate acestea, Beregise îl mustra aspru pe influentul său protector când acesta s-a abătut de la calea cea dreaptă, făcându-i chiar observații în public. Se povestește că într-o bună zi, sfântul nu i-a acordat iertare pentru că a intrat în biserică fără să-și descopere capul. Pe vremuri nu se glumea cu bunăcuviința acordată casei lui Dumnezeu.

Caracterul său direct nu numai ca nu i-a dăunat sfântului Beregise ba chiar l-a ajutat când soția lui Pepin, Plectrude a hotărât pe la anul 700 să întemeieze o mănăstire în Ardeni, în apropiere de Amberloup, pe ruinele locului de rugăciune ridicat de sfântul Materne. Cel care a fost chemat să îndeplinească acestă ascultare a fost sfântul Beregise.

Iată și întâmplarea care a dus la această construcție minunată.

Se povestește că într-o bună zi, Plectrude, pe când era la vânătoare în apropiere de Amberloup, care făcea parte din domeniul regal, s-a oprit obosită la ora prânzului în apropiere de un râu mic ce purta numele Andagina sau Andaina. După masă au cazut cu toții într-un somn adânc în timp ce Plectrude, vigilentă, a văzut cum caii care pășteau liniștiți în luminiș, se afundau încet, încet în pădure rătăcindu-se. Plectrude s-a ridicat ca să-i oprească, apoi obosită s-a așezat pe o piatră care era probabil o ruină de la altarul construit de sfântul Materne. Atunci un răvaș misterios a căzut din cer la picioarele sale. Plectrude l-a ridicat și neîncrezându-se în cei care o însoțeau a încredințat răvașul preotului slujitor Beregise. Acesta din urma a înțeles că trebuia să construiască pe acest loc o mănăstire unde multe suflete se vor mutat de pe pământ la cer.

De multă vreme Beregise hotărâse să părăsească lumea și să se pună în slujba bunului Dumnezeu. Astfel, când Pepin i-a cerut părerea, Beregise i-a răspuns că, supus fiind legilor lui Dumnezeu, era gata să meargă în acea sihăstrie. Pepin a acceptat pe dată propunerea, iar sfântul Hubert a făcut consiliu sfătuindu-l pe Pepin să-l slobozească pe Beregise și să-i ofere toate cele necesare pentru îndeplinirea voinței dumnezeiești.

Pepin s-a dus însoțit de o suită numeroasă la locul unde a fost găsit răvașul și printr-o donație i-a oferit lui Beregise pământul de care avea nevoie. Hubert a binecuvântat pământul și pe Beregise căruia i-a înmânat cârja stărețească. Astfel Beregise s-a pus pe lucru și cu ajutorul câtorva prieteni apropiați a defrișat terenul și l-a făcut locuibil. Încă din 725, contele Grimbert i-a donat lui Beregise un teren cu vită- de-vie care se găsea în ținutul Treves.  

La început mănăstirea a reunit o comunitate de demnitari bisericești care și-au mărit constant domeniile. Beregise a rămas în fruntea mănăstirii Andage ani îndelungați știind cum anume să atragă simpatia episcopilor și a nobililor. În mod special i-a atras pe prietenii și pe rudele lui. Sfântul Beregise a făcut și minuni dar nu cunoaștem amănunte căci autorul vieții sfântului Beregise, un călugăr din mănăstirea sa din secolul X nu a făcut decât trimiteri generale, minunile fiind povestite pe larg într-o cărticică a cărei urmă s-a pierdut. Să nu uităm de asemenea că Beregise a fost prietenul viitorului sfânt Hubert, pe care Beregise l-a povățuit încă de când acesta nu era decât un tânăr neliniștit cu gândul mereu la vânătoare.

Sfântul Beregise murit după 725 și probabil spre mijlocul secolului al VIII-lea după o stăreție îndelungată. Sfântul este prăznuit pe doi octombrie, data mutării sale de pe pământ la cer, fără a cunoaște cu exactitate anul. A fost în orice caz înainte de 746 pentru că sfântul Beregise și- a dat sufletul în prezența sfântului Hubert căruia îi plăcea să se retragă în liniște în singurătatea de la Andage.

Sfântul Beregise este prăznuit în eparhia de la Liege pe 2 octombrie și în cea de la Namur pe 10 octobrie. În bazilica cea mare de la Andage, închinată sfântului Hubert după mutarea moaștelor episcopului de Liege, se găsesc un tablou și o statuie reprezentându-l pe sfântul Beregise. Ortodocșii belgieni îl cinstesc de asemenea - o icoană reprezentându-l pe sfânt a fost realizată si expusă la Lasne, într-un paraclis închinat sfinților ruși care tine de Patriarhia Moscovei.

3 octombrie

  • Sfântul Gérard

Gerard a fost fiul lui Stance, om de seama al Austraziei, și al Eletrudei, sora lui Ștefan, epicopul Liege-ului. Încă din copilărie a dat dovadă de mari calități: minte luminată atât pentru științele profane cât și pentru cele religioase, blândețe și smerenie, cât și o veritabilă milostenie față de cei aflați în nevoi. Elocința și înțelepciunea sa erau atât de mari încât Berenger, contele de Namur a dorit să și-l apropie implicându-l în mai multe probleme importante.

Berenger era mereu însoțit de Gerard la vânătoare. Într-o bună zi, în timp ce se plimbau agale prin pădurea dintre Sambre și Meuse, au ajuns la Brogne unde sfântul Lambert ridicase odinioară un mic loc de rugăciune. În timp ce se pregătea masa, Gerard a intrat în biserică pentru câteva minute și a adormit. În timpul somnului i-a apărut sfântul Petru care i-a cerut să construiască acel loc de rugăciune și să aducă aici moaștele sfântului Eugen. Singura îngijorare a lui Gerard la trezire a fost că nu știa unde să găsească rămășițele pământești ale sfântului Eugen, mai ales că nici nu știa de existența sfântului.

Astfel, pentru început, Gerard a dat ascultare primei cerințe cerești și a ridicat o biserică mare și frumoasă pe ruinele locului de rugăciune. Biserica era construită pe domeniul său și a alocat și venituri pentru a întreține slujitori  suficienți.

După ceva vreme, Berenger a avut un mesaj de trimis lui Robert, conte de Paris, care a devenit mai târziu rege al Franței. Având mare încrede în el, Berenger i-a încredințat lui Gerard această misiune. În apropiere de Paris, l-a prins noaptea pe drum și a tras la mănăstirea Sfântului Denis. În biserică a auzit că era pomenit sfântul Eugen martirul. Întrebând cine a fost, a aflat că sfântul Eugen a fost ucenicul sfântului Denis și întâiul episcop de Toledo care întorcându-se în Galia a fost ucis în satul Deuil. Moaștele sale erau păstrate în mănăstire și făceau nenumărate minuni. Era același sfânt despre care sfântul Petru pomenise în vis. Desigur că cererea de a transfera prețioasele rămășițe i-a fost refuzată pe loc de către călugării din mănăstirea Sfântului Denis. În speranța de a-l descuraja definitiv i-au spus că nu putea să obțină sfintele moaște decât dacă devenea călugăr în mănăstirea lor. Gerard și-a continuat drumul spre Paris îndeplinindu-și misiunea pe lângă contele Robert, apoi a revenit la Namur făcându-i cunoscută lui Berenger hotărârea sa. Acesta din urma a acceptat cu greu să se lipsească de un om pe care l-a apreciat întotdeauna, dar neputând să se împotrivească voinței dumnezeiești, l-a lăsat pe Gerard să se închinovieze în mănăstirea Sfântului Denis, după ce s-a lipsit pe sine de toate bunurile oferindu-le mănăstirii.

În mănăstire a început să studieze luand totul de la inceput, făcând cu repeziciune progrese în domeniul religios. După nouă ani de viețuire monahală a fost numit preot aproape împotriva voinței sale. Gerard era luminat cu virtuțile: era plin de respect pentru cei înaintați în varstă, plin de dragoste și de bunăvoință pentru cei tineri. Adeseori își petrecea noaptea în rugăciune și respecta îndeaproape regula monahală.

Dar Gerard nu a dat uitării misiunea sa. Astfel, într-o bună zi s-a adresat starețului și călugărilor povestindu-le visul și implorându-i să-i dea moaștele Sf. Eugen pentru a împlini voința dumnezeiască. Nimeni nu a putut să se împotrivească unui om cu virtuți atât de înalte și care făcuse atât de mult bine mănăstirii. Așa că nu numai că i s-a oferit o particică din moaștele sfântului ci chiar a fost însoțit de câțiva frați din mănăstire până la biserica din Brogne.

Mai întâi a făcut popas cu sfintele moște la Couvin, adăpostindu-le în mănăstire și a mers să-l înștiințeze pe episcopul Ștefan, care era unchiul său, rugându-l să se ocupe de mutarea solemnă a sfintelor moște. Ștefan s-a învoit și în mijlocul unei mulțimi de oameni, sfintele moaște au fost așezate acolo unde cerul le-a dorit. Apoi a transformat biserica în mănăstire devenind starețul ei. Mănăstirea a devenit celebră atât prin virtuțile călugărilor cât și prin cele ale conducătorului ei.

Dar după cum bine se știe, mănăstirile aveau nevoie în acea perioadă de o reformă profundă. Brogne avea să devină un model râvnit și de alte mănăstiri aflate în declin. Astfel, mari personalități ca Gislebert, duce de Lorena și Arnulf cel Mare, conte de Flandra, l-au rugat pe Gerard să se ocupe de mănăstirile aflate pe domeniile lor, aplicându-le o reformă energică care avea să le transforme în adevărate centre de credință și sfințenie. Au urmat apoi pe rând mănăstirea Sfântului Ghislain, mănăstirea din Tournai, Marchienne, Arras, mănăstirea sfântului Omer și cea a sfântului Amand și multe alte mănăstiri unde a transmis adevăratele principii ale monahismului.

În cele din urmă, Arnulf l-a chemat la Gand pentru a-l pune în fruntea mănăstirii sfântului Bavon, cu scopul de a face să renască viața monahală. Mănăstirea fusese deposedată aproape în totalitate de bunurile ei de niște preoți de rea credință. Primul pas pe care Gerard l-a întreprins a fost acela de a-i elibera din funcții pe preoții nevrednici și de a numi în locul lor călugări pioși. Cum era și de așteptat, preoții alungați au suferit și au hotărât să se răzbune, dar când au văzut fața scăldată de lumină a lui Gerard din timpul Sfintei Liturghii, s-au înspăimântat de gândul lor răzbunător și s-au aruncat cu fața  la pământ, la picioarele starețului, cerând iertare.

Gerard a făcut de asemenea și minuni: a vindecat o femeie oarbă din Bossu, care încrezătoare în sfințenia lui Gerard a cerut să i se umezească ochii în apa pe care sfântul a folosit-o la spălarea mâinilor; l-a vindecat de asemenea și pe însuși contele Flandrei care era rău chinuit de o piatră la rinichi și care nu dorea să primească îngrijiri medicale având încredere doar în rugăciunile lui Gerard.

După 15 ani de muncă și rugăciune, Gerard a înțeles că a ajuns la capătul existenței sale pământești așa că s-a eliberat din funcția de stareț, a vizitat mănăstirile pe care le avea în grijă și s-a întors la Brogne pentru a se pregăti cum se cuvine pentru ultimul drum. După ce s-a împărtășit cu Sfintele Taine, Gerard a cerut să fie tras clopotul binecuvântat de episcopul Ștefan. A murit într-o luni, pe trei octombrie 959.

După mutarea sa de pe pământ la cer, orășelul Brogne a luat numele sfântului Gerard, după numele celui care l-a întemeiat. Sfântul este pomenit în eparhiile din Gand și Namur, iar ziua sa de praznuire este pe 3 octombrie.

Sfântul Gerard este adesea chemat în ajutor pentru scăderea febrei.

8 octombrie

  • Sfântul Amour

Diacon originar din Aquitaine, Sfântul Amour s-a stabilit la Maastricht ca slujitor la mormântul Sfântului Servais. După ce a propovăduit cuvântul Evangheliei în Hesbaye, acest mărturisitor al credinței s-a retras la Bilsen în comunitatea de călugări care se formase în paralel cu obștea de maici pe lângă mănăstirea înființată de sfânta Landrade.

Sfântul Amour și-a sfârșit viața în mod duhovnicesc și multe minuni s-au făcut la mormântul lui. Este prăznuit pe 8 octombrie și i se cântă troparul sfinților mărturisitori.

9 octombrie

  • Sfântul Ghislainși ucenicii săi Lambert și Bellaire

Sfântul Ghislain a văzut lumina zilei la Atena, într-o familie nobilă de origine francă. Primește învățătura creștină în sânul familiei și simțind de timpuriu chemarea spre slujirea Bunului Dumnezeu se închinoviază sub rânduiala monahală a Sfântului Vasile cel Mare. Vasta sa inteligență, smerenia și râvna de a întoarce oamenii la Hristos, i-au determinat destul de repede pe atenieni să-l numească episcop.

Într-o bună zi, sfântul Ghislain a pornit în pelerinaj la Roma pentru a se închina la mormintele Sfinților Apostoli Petru și Pavel. În timpul acestui pelerinaj i s-a arătat Sfântul Apostol Petru care l-a însărcinat cu misiunea de a propovădui cuvântul Evangheliei în ținutul Belgiei. Astfel, însoțit de Lambert și Bellaire, a pornit la drum. Primul său pas a fost acela de a merge în vizită la sfântul Amand, episcopul de Tongres-Maastricht care era foarte cunoscut în zonă. După ce a primit binecuvântarea episcopului s-a stabilit la Castrilocus (orașul Mons de astăzi) și mai apoi într-un loc numit Ursidongus, bârlogul ursului. Acesta din urmă era un ținut sălbatic situat pe malurile râului Haine, locuit de animale sălbatice pe care cei trei l-au despădurit pentru a ridica o mănăstire. Din acest loc au propovăduit cuvântul Evangheliei în împrejurimi.

În legătură cu stabilirea celor trei la Ursidongus există o legendă. Se povestește că într-o bună zi, o ursoiacă hăituită de vânători și de câini s-a adăpostit sub un veșmânt pe care Ghislain l-a pus la uscat pe ramurile unui copac. Câinii au pierdut astfel urma fiarei și s-au întors din drum. Supărați foc pe vânători din care făcea parte însuși regele, l-au acuzat pe Ghislain de vrăjitorie. Acesta din urmă le-a spus că nu este nici pe departe vrăjitor ci doar un smerit rob al lui Hristos. În timp ce sfântul le vorbea vânătorilor, ursoaica a ieșit din ascunzătoare și s-a afundat în pădure luând cu sine odăjdiile episcopului. Ghislain a urmărit-o până când i-a pierdut urma apoi a cercetat ținutul până a dat de bârlog, de ursoaică și de odăjdii.

În scurt timp a fost ridicată în poieniță o bisericuță dedicată Sfinților Apostoli Petru și Pavel și o mănăstire cunoscută sub numele de La Celle pe locul unde se află astăzi orașul Sfântului Ghislain. Pentru sfințirea bisericii, Ghislain s-a adresat sfântului Aubert, episcop de Cambrai. Astfel a pornit la drum și când s-a lăsat seara a ajuns în satul Roisin unde se afla un important centru pentru prelucrarea strugurilor. Stăpânul l-a primit cum se cuvine oferindu-i cea mai bună cameră. Cei doi au rămas prieteni și la întoarcere dorind să-l salute, l-a găsit la mare strâmtorare: soția sa însărcinată fiind în pericol de moarte, el se ruga cerului să o salveze pe ea și pe copilul ei. Lui Ghislain i s-a făcut milă și-a scos centura de misionar și a oferit-o soțului aflat în necaz sfătuindu-l s-o încingă pe soție cu ea. În timp ce Ghislain se ruga, sotul a alergat în casă grăbindu-se să-i dea ascultare. O, minune! Tânăra suferindă și-a revenit în simțiri și a dat naștere unui băiețel căruia i-au pus numele Baudry din latinescul baldricus, centiron. Ghislain a rămas la gazda sa până în ziua în care copilul a fost botezat. După această minune s-a obișnuit să se ceară mijlocirea sfântului pentru tinerele mame. Tatăl copilului a fost foarte generos, oferindu-i lui Ghislain daruri nenumărate pentru mănăstire. Această întâmplare a ajuns chiar și la urechile regelui Dagobert care i-a dăruit în  mod oficial teritoriile pe care își construise mănăstirea.

Sfântul Ghislain a fost de asemenea în strânse legături cu sfânta Waudru și sfânta Aldegonde, sora sa, pe care le-a susținut în activitățile de la Mons și Maubeuge. Când și-a dat sufletul, pe 9 octombrie 681, minunea era atât de cunoscută încât tinerele mame obișnuiau încă de atunci să ceară ajutor de la sfântul Ghislain pentru o naștere ușoară.

A fost îngropat în mănăstirea pe care a construit-o el însuși la fel cum vor fi îngropați mai târziu și cei doi ucenici ai săi Bellere și Lambert, cinstiți ca sfinți.

Astăzi sfântul Ghislain este sărbătorit în orașul care-i poartă numele și unde se găsesc sfintele sale moaște. Un pelerinaj și o procesiune anuală îi sunt dedicate. Este prăznuit pe 9 octombrie și este cinstit în eparhiile de la Gand și Tournai. Pe lângă biserica din Saint Ghislain, sfântul are biserici închinate la Roisin, Fraire, Archennes, Saint-Amand-les-Fleurus, Buzet, Dampremy...

De asemenea, până acum 40 de ani, mulți copii din Wallonia purtau numele de Ghislain sau Ghislaine ca al patrulea sau al cincilea prenume după prenumele lor și ale nașilor.

11 octombrie

  • Sfantul Badilon

Nu se cunosc multe detalii din viața sfântului, ci doar faptul că s-a născut la Autun, că a plecat la Hainaut și ca a fost starețul mănăstirii Leuze. Este prăznuit pe 11 octombrie și se cântă troparul închinat monahilor. Biserica din Leuze îi este închinată. Acest sfânt se bucura de multă popularite până de curând în regiunea Borinage.

12 octombrie

  • Sfanta Herlinde

Sfânta Herlinde a fost stareță la Fich, în eparhia din Liege. Este prăznuită pe 12 octombrie și i se cântă troparul închinat monahiilor.    

  • Sfântul Gommaire

Sfântul Gommaire (Gummaire sau Gomer) s-a născut la Emblem (Emblehem sau Emblechem) în apropiere de Lierre într-o familie care-și trăgea originile din Hamblenne, aproape de Ciney. Atât Emblen cât și Hamblenne au fost după câte se pare intemeiate de același Amblinus, prinț ostrogot care a întemeiat și Amblaincourt și Amblain-les-pres.  Gommaire făcea parte dintr-o familie de mari proprietari din zonă, iar părinții săi, la vârsta cuvenită, l-au trimis la curtea regelui Pepin. Gommaire și-a fi dorit din tot sufletul să se țină departe de agitația de la curte căci era mare iubitor de liniște, dar, dată fiind situația s-a străduit să rămână la curte fără a da uitării bunăcuviința. Astfel Gommaire a rămas smerit, milostiv, supus, modest și foarte abil în discuții, deși nu avea multă școală. În scurt timp el a câștigat încrederea celor de la palat și a lui Pepin însuși, fiind investi într-un post cheie. Neinspirat de această dată, tot regele Pepin a fost cel care i-a dat-o pe Grimmona de soție, o femeie rea și arțăgoasă, mândră și nemiloasă, care-i persecuta pe toți cei din jurul ei.

Pepin l-a făcut pe Gommaire guvernator, iar acesta din urmă îl însoțea pe rege peste tot în campaniile sale militare. Atfel toată administrarea casei a rămas în grija soției căreia Gommaire îi recomandase să se poarte cu blândețe față de toată lumea. Dar aceasta, de îndată ce soțul său a plecat, a început să-și chinuie supușii confiscându-le bunurile și supunându-i la tot felul de corvezi, atfel încât unui țărani ajunseseră să tragă ei înșiși la căruță.

La sfârșitul campaniilor militare, după șapte, opt ani, la întoarcerea în ținutul său, Gommaire s-a întâlnit pe câmp cu unul dintre slujitorii săi care se afla într-o stare deplorabilă: îmbracat sumar, cu capul ras, trăgea el însuși în ham. Așa se face că Gommaire a aflat de la acesta cum „blânda” sa soție și-a chinuit supușii și slujitorii din casă în timpul absenței sale. Profund mișcat de această situație, sfântul a certat-o aspru pe soție, după cum și merita, și făcând adunare cu toți supușii săi le-a înapoiat acestora bunurile ce li se cuveneau. Apoi, ca să le mai treacă din supărare, Gommaire i-a invitat pe toți la o masa imbelsugata.

Nu după mult timp Gommaire a dorit să meargă în pelerinaj la Roma, lucru foarte obișnuit în acea perioadă, pentru a se închina moaștelor Sfinților Apostoli Petru și Pavel și pentru a vizita celelalte locuri sfinte. A plecat însoțit de mai mulți tovarăși și în prima seara au campat pe malul unui râu tăind un copac ca să-și amenajeze tabăra. Un țăran din zonă s-a mâniat foarte de tăierea copacului care-i aparținea și pe care se pare că-l plantase el însuși. Sfântul l-a rugat să aștepte până a doua zi când prejudiciul îi va fi întors.          

Noaptea, în timp ce tovarășii săi de drum se odihneau, Gommaire s-a așezat la rugăciune chiar lângă copac, l-a ridicat și l-a legat cu centura sa. Copacul tăiat s-a prins imediat la loc ca și cum nimeni nu l-a atins. A doua zi, când țăranul a văzut minunea, a recunoscut lucrarea Bunului Dumnezeu și sfințenia lui Gommaire și i-a oferit copacul cu pricina. Noaptea următoare, un înger i-a apărut în vis lui Gommaire cerându-i ca în acel loc să construiască un loc de rugăciune care-i va servi de locuință în timpul vieții și de odihna după moarte. Astfel, pelerinajul la Roma a fost dat uitării, terenul a fost defrișat și o biserică o fost construită și închinată Sfântului Apostol Petru, ca iertare pentru întreruperea pelerinajului. În scurt timp acest loc a devenit un important centru de întrajutorare: aici erau odihniți pelerinii, îmbrăcați săracii, hrăniți cei flămânzi, adăpostiți cei în nevoi, ocrotite văduvele și orfanii. În puține cuvinte fiecare primea după nevoi cele de trebuință. Nu după mult timp în jurul bisericii s-a format un oraș ce poartă numele Lierre (Lier).

În același timp Gommaire a continuat să se ocupe de domeniul său împreună cu soția sa, fiecare în modul lui desigur. Într-o bună zi, aflându-se nu departe de locul unde s-a născut Gommaire, Grimmora s-a întâlnit cu niște țărani care secerau și i-au cerut acesteia un pahar cu apă. După cum era de așteptat, aceasta nici n-a vrut să audă de așa pomană, ba mai mult, i-a acoperit cu sudălmi și cu ocări. Gommaire s-a mâhnit foarte și a certat-o din nou pe soția sa, apoi, făcând o gaură în pământ cu cârja sa a făcut să izvorască apă curată din care ostenitorii s-au ospătat și au lăudat pe Domnul. Cât despre soția sa, aceasta s-a ales cu o insolație binemeritată și pentru că se temea pentru viața sa, l-a implorat pe soțul său să aibă milă și să se roage pentru însănătoșirea ei. Ceea ce Gommaire a și făcut: Dumnezeu l-a ascultat și soția sa s-a vindecat. 

De asemenea i se atribuie Sfântului Gommaire două alte minuni: a salvat de la moarte pe fiul unei tărănci care fusese mușcat de șarpe și a făcut să înflorească, împreună cu vecinul său, sfântul Rombaut, cârja sa pelerin.

Moartea nu l-a luat prin surprindere căci Bunul Dumnezeu l-a înștiințat că drumul său pe pământ s-a apropiat de sfârșit. Și-a dat sufletul în casa sa din Emblem pe 11 octombrie. Nu se cunoaște cu precizie anul dar se știe ca a fost după anul 770. Rămășițele sale pământești au fost transportate imediat în biserica Sfântului Petru din Lierre pe care a construit-o el însuși. După 40 de ani a fost transferat într-o mănăstire unde au avut loc de asemenea mai multe minuni printre care și recăpătarea văzului și auzului de către un copil care viețuia pe lângă mănăstire și care era orb și surd din naștere.

Sfântul Gommaire este cinstit în eparhia din Malines. Ziua sa se prăznuiește pe 11 sau 12 octombrie. Este adesea chemat în ajutor pentru vindecarea herniilor și pentru pace și liniște în familie. La Lierre se obișnuiește ca pelerinii să înconjoare de trei ori statuia sfântului și de trei ori altarul sub care se află sfintele sale moaște. La Emblem se păstrază până în zilele noastre izvorul sfântului de unde pelerinii iau apă pentru cei în suferință. O bisericuță adăpostește astăzi fântâna unde se găsesc nenumărate bandaje pentru hernie ca multumire pentru ajutorul acordat. Troparul unui sfânt mărturisitor.

16 octombrie

  • Sfântul Mammolin

Sfântul Mammolin s-a născut în Normandia, în localitatea Coutances într-o familie de nobili. Pe la anul 633 s-a închinoviat în mănăstirea din Luxeuil unde l-a avut pe sfântul Eustase ca părinte duhovnic. A pornit la propovăduire împreună cu tovarășii săi Bertin și Bertrand, petrecând câtva timp la curtea regelui Clotaire al II-lea, s-a întâlnit cu Sfântul Omer la Therouanne și a participat la înființarea mănăstirii din Sithiu devenind primul său stareț în 639. Apoi în 661 a fost chemat să-i succeadă sfântului Eloi ca episcop de Tournai și Noyon. Sfântul s-a remarcat prin multe fapte de milostenie față de cei săraci, bolnavi sau lipsiți de libertate și a evanghelizat popoarele cele mai neștiutoare și mai neascultătoare din eparhia sa. De asemenea a întreprins mutarea sfintelor moaște ale predecesorului său, sfântul Eloi. În 663 a semnat o cartă prin care elibera mănăstirea Sithiu de sub jurisdicția episcopală. Sfântul își dă sufletul pe 16 octombrie 685 și a fost înmormântat la Noyon.

Cinstit în eparhiile din Anvers și Tournai, sfântul este sărbătorit pe 16 octombrie și este chemat în ajutor pentru problemele de hemoroizi. Sfântul este chemat în ajutor pentru vindecarea copiilor bâlbâiți, cu siguranță din cauza numelui său care pare bâlbâit, cât și pentru actorii care au dificultăți în a-și învăța rolurile. Este sărbătorit cu troparul unui sfânt ierarh.   

18 octombrie

  • Sfântul Monon

Sfântul Monon a fost prietenul sfântului Ioan cel Blând (Mielul) și s-a întâlnit cu acesta în Galia, deși era originar din Scoția. S-a născut pe la anul 600 și a fost pustnic în Irlanda pentru o vreme. Încă de pe când era în țara sa, i s-a întâmplat ca dormind sub cerul liber să aibă un vis ciudat: un înger i-a apărut în vis ca mesager al Bunului Dumnezeu și i-a cerut să meargă în Galia și să se stabilească în Ardeni în locul numit Niedier, traversat de un mic râu. Monon, uimit peste măsură de acest vis a început să se roage la Dumnezeu să-i repete de mai multe ori visul dacă aceasta era cu adevărat dorința sa. Astfel visul i s-a mai repetat de trei ori și Monon a purces la drum fără nicio îndoială. Când a traversat marea s-a întâlnit cu sfântul Ioan cel Blând care se întorcea de la Roma, iar sfântul Ioan știa unde se afla locul pe care-l căuta Monon și care avea să devină orașul Nassogne, așa că l-a condus de îndată acolo. Se pare că în momentul în care s-au apropiat de loc, Monon a văzut un porc mistreț scoțând din pământ un clopoțel mic din fier și a hotărât ca pe acel loc sa construiască locul de rugăciune. Monon s-a apucat singur de lucru și a defrișat cu sudoarea frunții pământul acesta sălbatic și neprimitor, apoi a început construcția unei bisericuțe pe care o vor termina localnicii plini de zel. Monon ducea o viață aspră ca pustnic, în mijlocul pădurii, într-o chilie pe care a construit-o cu propriile sale mâini. Când ieșea din singurătate propovăduia adevărata credință prin satele apropiate și se punea în slujba aproapelui.

Sfințenia sa a devenit repede cunoscută și mulți veneau de departe ca să vorbească cu omul lui Dumnezeu, să-i asculte povețele și chiar uneori să primească alinare de bolile trupești și sufletești, prin mijlocirea și rugăciunile sfântului. Monon, dată fiind influența pe care o dobândise asupra localnicilor, nu pregeta să predice împotriva patimilor, să condamne nedreptățile și să îndemne la urmarea virtuților și a credinței adevărate.

Râvna sfântului a atras nemulțumirea câtorva pădurari din zonă care s-au înfuriat foarte auzind că patimile lor sunt blamate public și mai ales văzând că unii dintre ai lor fuseseră convertiți de Monon. Așa că pe 18 octombrie 635 s-au năpustit asupra lui și i-au luat viața lovindu-l cu silexul. La aflarea veștii întreg ținutul Ardenilor a fost cuprins de tristețe. Foarte curând au avut loc minuni la mormântul său, iar Ioan cel Blând, tovarășul său de drum de odinioară, a construit pe mormântul său o biserică care va fi împodobită mai târziu prin purtarea de grijă a lui Pepin cel Scurt.

Pomenirea sfantului se face in data de 18 octombrie și este cinstit în eparhia din Namur. Monon este ocrotitorul fermierilor, al animalelor domestice și al recoltelor. Biserica din Nassogne și bisericuța ridicată pe locul unde s-a mucenicit îi sunt închinate. La aceasta din urmă, o dată pe an, în duminica după Înălțarea Domnului este organizat un pelerinaj format mai ales din fermieri. După Sfânta Liturghie, racla cu sfintele moaște este transportată în procesiune de la biserica din Nassogne la bisericuța Sfântului Monon. Troparul unui sfânt martir.

20 octombrie

  • Sfântul Dodon de Wallers

Sfântul Dodon de Wallers s-a născut la Vaulx, între Chimay și Lompre pe la anul 682. La vârsta de 6 ani a fost încredințat sfântului Ursmer care l-a botezat, l-a educat și l-a crescut cu frică de Dumnezeu. Ajuns la vârsta adolescenței, Dodon s-a consacrat în totalitate Bunului Dumnezeu. Desprins de cele pământești, sfântul era foarte milostiv, cast și reținut la vorbă, blând și amabil în relație cu cei din jur. La vârsta de 24 de ani, Ursmer l-a trimis la mănăstirea din Wallers înființată de sfântul Landelin. Dodon a rămas o vreme în fruntea mănăstirii după care s-a retras ca pustnic în apropiere, la Moustiers-en-Fagne, într-o chilie unde postea și se ruga. A trecut prin multe ispite, dar ca să-l întărească, Bunul Dumnezeu i-a dat harisma facerii de minuni: orbi și șchiopi s-au vindecat prin mijlocirea sfântului. Și-a dat sufletul în singurătate pe 1 octombrie și a fost înmormântat în apropiere de chilia sa. În cinstea sa a fost ridicată o bisericuță la Eppe-Sauvage, în apropiere de Wallers. Este prăznuit pe 20 octombrie cu troparul pentru călugări pustnici.

23 octombrie

  • Sfânta Ode 

            Sfânta Ode (Oda) s-a născut în Aquitaine ca fiică a regelui Childebert III și a fiicei ducelui de Guiana, doi soți virtuoși. Regina mama slăbită de boală a încredințat-o pe micuța Ode unei doici înțelepte și credincioase. La vârsta cuvenită regina și-a apropiat-o pe micuță, oferindu-i chiar ea o educație aleasă. Regina mamă i-a cultivat din pruncie aplecarea spre cele sfinte prin nenumărate vizite la mănăstiri, biserici și paraclise, precum și printr-un contact constant cu obiectele sacre. Educația sa a fost total lipsită de lucruri moderne sau elegante.

            Încă din fragedă pruncie, Ode a manifestat o deosebită bunătate și o generozitate față de cei aflați în nevoi: ea obișnuia să ofere tot ceea ce avea celor săraci, ba chiar câteodată își înjumătățea prânzul cu cei flămânzi. Dar faptele de milostenie nu o făceau să neglijeze rugăciunea căci deseori era surprinsă la rugăciune în timpul nopții, lucru neobișnuit pentru vârsta sa. Ca tânără prințesă o fost pețită de nenumărați prinți, părinții săi alegându-l în cele din urmă pe ducele Boghon care era nobil și curajos.

            Rareori s-a mai întâlnit un cuplu atât de reușit! În familia lor domnea liniștea și pacea, blândețea și înțelegerea perfectă. Familia s-a mărit curând prin nașterea fiului lor ce avea să devină Sfântul Arnould, episcop de Metz. Ode știa că sfinții părinți Ioachim și Ana și-au împărțit bunurile în trei: pentru templu, pentru săraci și pentru nevoile sfintei familii și a hotarât să facă și ea întocmai după ce s-a sfătuit și cu soțul său. Astfel Ode a devenit ocrotitoare celor săraci din ținut oferindu-le bunuri și bani, confecționându-le haine cu propriile sale mâini și chiar acceptând sa le fie nașă celor care aveau nevoie. Ode îi cerceta pe cei bolnavi, îi încuraja pe cei aflați în nevoi și mai ales se ocupa de slujbe pentru cei răposați.

            După moartea soțului său, Ode a hotărât să-și închine viața Bunului Dumnezeu: a construit un spital pentru cei nevoiași, a lăsat totul moștenire fiului său și s-a retras undeva pe domeniul său pentru a duce o viață de nevoință și de milostenie. Încă de când era foarte activă Ode construise pe domeniul său, mai ales în pădurile din Ardeni, arhondaricuri pentru a-i adăposti pe pelerinii străini și mănăstiri unde suflete pioase duceau o viață aleasă. Într-un astfel de loc s-a retras și sfânta, în apropiere de orașul Lavacherie. Tot în această perioadă se povestește că, ducând o viață plină de nevoințe, sfânta a rămas într-o buna zi fără lemne și a mers până în satul vecin ca să ceara. Acolo a fost întâmpinată de oameni răuvoitori care deși aveau stive întregi de lemne i-au spus că nu văd nici un lemn ca să-i dea. Așa să fie,a răspuns sfânta și toți cei prezenți au orbit. Așa se face că sfânta este chemată în ajutor nu numai pentru a vindeca orbirea trupească ci și pe cea sufletească izvorâtă din patimi.

            Dată fiind instabilitatea politică din ținutul său natal, sfânta s-a mutat definitiv în ținutul Belgiei. Însoțită de sfântul Hubert, nepotul său, a mers la episcopia din Tongres unde s-a întâlnit cu sfântul Amand și sfântul Remacle care au hotărât împreună unde avea să se nevoiască sfânta: la Amay, în apropiere de Huy, unde se întindea și domeniul său. După mutarea sa în acel ținut, toți i-au cunoscut credința. Sfânta construia biserici si paraclise unde se odihneau moaștele multor sfinți, avea un respect deosebit pentru fețele bisericești și se sfătuia adesea cu Sfântul Popee, duovnicul său. Sfânta se apleca cu multă blândețe asupra apropelui și mai ales asupra pelerinilor pe care-i întâmpina ca pe niște frați și pe care-i întreba cu bucurie despre locurile sfinte la care se închinaseră. Astfel sfânta a călătorit cu duhul în Israel, la locurile Sfinte, unde nu mai putea ajunge în această viață dată fiind vârsta sa înaintată.

            Dat fiind faptul că preocuparea sa pentru fermă și culturi nu urmărea profitul său personal ci tot ajutorarea celor în nevoi, Bunul Dumnezeu îi dădea semn de multe ori căci atunci când recoltele din jur erau năpădite de gândaci sau prădate de păsări, pământurile sale dădeau roadă bogată.

            Când sfântul Lambert a revenit în episcopia sa, după retragerea forțată de la Stavelot, sfânta Ode a intrat sub ascultarea sa. Se povestește că într-o bună zi, pe când rămăseseră fără pâine, Mântuitorul însuși i s-a arătat sfintei luând înfățișarea unui tânăr venit să ceară gazduire.  Ode l-a întâmpinat cum se cuvine și a văzut cum coșul de pâine gol cu câteva minute înainte era acum plin cu bunătăți. Sfânta i-a oferit Domnului o pâine, iar Domnul i-a răspuns: Ode, tu astăzi m-ai hrănit pe mine și în toate zilele pe cei săraci ai mei. De aceea slava cerului să fie cu tine și bunurile materiale pururea să sporească pentru tine și familia ta cît și pentru toți cei care-ți vor cere milostenie de acum încolo. După plecarea Mântuitorului, Ode nu mai putea de bucurie și a împărțit bucatele cerești cu supușii săi.  

            Fiind înștiințată din timp de mutarea sa la cer, sfânta s-a desprins cu totul de grijile pământești, a făcut donații la biserici, s-a mărturisit, s-a împărtășit și a adormit cu pace la 23 octombrie 713.  Mulți orbi și muți și-au găsit vindecare la mormântul său. Sfântul Floribert, stranepotul său, a fost cel care a mutat sfintele sale moaște la biserica sfântului Gheoghe din Amay pe care ea însăși a construit-o. Este cinstită în eparhia din Liege, iar la Amberloup, nu departe de Lavacherie, unde Ode s-a retras întâia dată, există chiar un institut închinat sfintei. Sfânta este chemată în ajutor pentru durerile de sân și pentru alungarea sărăciei. Este sărbătorită pe 23 octombrie.  

  • Sfântul Severin

Se știu puține lucruri despre viața acestui episcop din Köln care a trăit în secolul IV. Se pare că era de origine din Aquitaine și a străbătut regiunea Tongres pentru a combate erezia ariană care făcea ravagii. Strădaniile sale nu au fost întotdeauna încununate de succes. Într-una din călătoriile sale, Severin a întâlnit un tânăr pe nume Evergisle pe care l-a luat ca ucenic. Către sfârșitul vieții sfântul s-a retras în Aquitaine unde moravurile erau decadente. Este sărbătorit în eparhia din Liège pe 23 octombrie cu troparul unui sfânt ierarh. Un sat din ținutul Condroz poartă ii poata numele.

24 octombrie

  • Sfântul Evergisle

Nu numai barbarii sunt cei care atacă religia în ținutul belgian: erazia ariană prograsa și ea foarte rapid. Se știe cum sfântul Severin, episcop de Köln, a poposit în regiunea Tongres pentru a lupta împotriva acestei erezii. Aici l-a întâlnit pe Evergisle (sau Evergislus, Evergete sau Ebregiste) care s-a născut la Tongres într-o familie de nobili, cu mare aplecare spre fapta cea bună. Apreciind calitățile sale și sperând să le pună în slujba Domnului, sfântul Sevrin îl ia în slujba sa pentru a-l introduce în ierarhia bisericească. Evergisle a fost un ucenic atât de vrednic încât îl însoțea pe sfântul Severin peste tot în călătoriile sale, iar cand acesta din urma a hotărât să se întoarcă în Aquitaine, Evergisle a fost ales episcop de Köln în locul său. Sub conducerea sa, credinta crestina a ajuns la mare cinste in Köln, pâna la invaziile barbare care fac ravagii. În aceste condiții Evergisle dă dovadă de mult patriotism, iar Bunul Dumnezeu va încununa viața și lucrarea sa apostolică cu laurii muceniciei. Astfel într-o noapte, pe când sfântul se afla la rugăciune în mănăstirea Maicii Domnului din Tongres, niște hoți au intrat pe furiș în altar pentru a-l prăda. Hoții l-au văzut pe sfânt la rugăciune și l-au omorât mișelește. Mare a fost tristețea a doua zi în Tongres când s-a auzit vestea. Acest trist moment a avut loc între 530 și 534.

Sfântul a fost înmormântat la Trutmonia, Termogne de astăzi, în apropiere de Waremme. Ulterior sfintele sale moaște au fost mutate la mănăstirea Sfânta Cecilia din Köln. Multe și mari minuni au avut loc la mormântul sfântului.

Este sărbătorit pe 24 octombrie și pomenit în eparhia de Liège.

  • Sfântul Ebregise

Sfântul Ebregise a fost succesorul sfântului Perpetue la scaunul episcopal al eparhiei Tongres-Maastricht în 630. Viața sa ne este puțin cunoscută. Șederea sa pe scaunul episcopal a fost una de foarte scurtă durată pentru ca a murit în 631, insa în acest timp foarte scurt sfântul a reușit să facă mult bine, fiind foate iubit de popor. Este sărbătorit pe 24 octombrie cu troparul unui sfânt ierarh.

28 octombrie

  • Sfântul Albric

Sfântul Albric (Alderic) este cunoscut pentru smerenia sa și pentru faptul că se numea pe sine nevrednic ierarh și călugăr. În timpul conducerii sale, patrimoniul cultural al mănăstirii unde s-a nevoit s-a mărit considerabil. Este sărbătorit pe 28 octombrie cu troparul unui sfânt ierarh.

  • Sfântul Anglin

Sfântul Anglin a fost stareț din 744 până în 768 și a fost înmormântat la Xhignesse în biserica Sfântului Petru întemeiată de sfânta Plectrude. Este sărbătorit pe 28 octombrie cu troparul unui sfânt ierarh.

  • Sfântul Goduin

Sfântul Goduin a fost episcop și stareț de Stavelot intre anii 676-679. El este cel care a mutat moaștele sfântului Remacle în biserica sfântului Petru pe 29 iunie 685. Este sărbătorit pe 28 octombrie împreună cu Sfântul Sigolin, cei de-al treilea stareț de la Stavelot. Troparul cuvioșilor.

  • Sfântul Odilon

Sfântul Odilon a fost arhidiacon la Verdun și călugăr la Gorze. În 938 este chemat ca stareț al mănăstirii Stavelot pentru a restabili regula monahală. Sfântul a refăcut mănăstirea după invaziile normanzilor, a participat la conciliul de la Verdun și a murit la 3 octombrie 954. Este sărbătorit pe 28 octombrie cu troparul unui sfânt ierarh. 

29 octombrie

  • Sfânta Ermelinde

Sfânta Ermerlinde poate fi considerată prima sfântă din Belgia după ordinea cronologică. Tânăra Ermerlinde (Hermelinde sau Hermelinda) este moștenitoarea unei familii nobile și înstărite, probabil din familia lui Pepinilor, urmașii lui Carol cel Mare. Ea s-a născut pe la 550 la Lovenjoel în locul numit Ter Donk sau Odunca, în apropiere de Louvain, avându-i ca părinți pe Ermenold și pe soția sa Ermesende din familia lui Pepin de Landen.

Cu vârsta, tânăra fată nu numai că era de viță nobilă și foarte bogată, dar a devenit și foarte frumoasă și mulți tineri nobili din împrejurimi i-au cerut mâna. Unul dintre ei chiar era în grațiile părinților ei, numai că încă din copilărie, Ermelinde se făgăduise lui Dumnezeu, practicând rugăciunea și desprinzandu-se de cele pământești. Se pare că știa psaltirea pe de rost. Ermelinde aspira spre cele înalte și începând de la vârsta de 12 ani, tânara fecioară și-a propus să devină mireasa lui Hristos. Când i-a venit vremea măritișului, conflictul cu părinții săi a devenit inevitabil: lacrimi, amenințări, mângâieri etc. toate erau inutile căci Ermelinde nu dorea să-și schimbe hotărârea. Așa se face că într-o bună zi, se retrage la locul unde obișnuia să se roage și-și retează cu propriile sale mâini frumoasa podoabă capilară care-i atrăgea atâția pețitori. Când s-a prezentat din nou în fața părinților, au curs lacrimi și suspine.

Dar lacrile părintești s-au oprit într-o bună zi și, fiind mișcați de hotărârea fiicei lor, parintii au decis să nu se mai opună alegerii ei. Așa se face că i-au oferit domeniul Ter Donck, iar sfânta a plecat de sub acoperișul familiei sale pentru a se stabili la Beauvechain, unde a început o viață simplă și retrasă. Sfânta și-a împărțit bunurile la săraci și la cei aflați în nevoi și obișnuia să se roage noaptea, în picioarele goale, în biserica din sat. Dar pe măsură ce părul său creștea și frumusețea sa devenea din ce în ce mai mare, Bavon, nobilul din sat, nu putea rămâne nepăsător și într-o noapte, pe când dorea să o răpească, un înger al Domnului a venit ca s-o prevină și să-i ceară să plece din aceste locuri dacă dorește să-și păstreze fecioria. Fata a ascultat îndemnului îngerului și a fugit pierzându-și urma într-o turmă de oi. Pe drum îngerul Domnului i-a apărut din nou povățuindu-o în satul Meldert, în apropiere de Hoegaarden, la frontiera cu Brabantul Walon. Conform unei legende, pe acest drum sfânta și-a îngropat cârja care se pare că a crescut și a devenit celebrul Spin al sfintei Ermelinde aflat odinioară la țară între Meldert și Beauvechain. Ermelinde își va petrece restul zilelor sale la Meldert pe o insulă în mijlocul mlaștinilor. În acest loc, sfânta duce o viață de rugăciune, de însingurare, de pocăință și de lepădare totală de lume. Își dă sufletul la 29 octombrie în anul 600 și este îngropată în pământurile în care s-a nevoit pe o insulă formată de cele două brațe ale râului Mene sau Molenbeek. Dat fiind faptul că multe minuni aveau loc la mormântul său, Pepin de Landen, ruda sa, i-a mutat rămășițele pământești într-o mănăstire de călugărițe construită pe locul unde sfânta a viețuit. Sfintele sale moaște se găsesc astăzi la Meldert.

Până în zilele noastre se păstrează în satul Meldert o biserică și un paraclis închinate sfintei. O procesiune anuală are loc în prima luni după Cinzecime. Sfânta este chemată în ajutor pentru vindecarea problemelor de ochi, a febrei, a paraliziei și când nu ne mai putem șine pe picioare. Sfânta este prăznuită pe 29 octombrie. Înainte de Revoluția franceză a existat chiar și o Confrerie a sfintei Ermelinde. Sfânta Ermelinde este cinstită și în parohia din Malines.

31 octombrie

  • Sfântul Feuillen

După cum bine se știe atât Irlanda cât și Scoția au trimis numeroși misionari în ținuturile belgiene ca să propovăduiască Evanghelia. Sfântul Feuillen (Foillan, Pholien sau Flien) era tot irlandez, frate al sfântului Ultan și al Sfântului Fursy.

Bunicul celor trei era un scoțian păgân, temut, razboinic și fanatic numit Aedfind. Fiica sa cea blândă s-a creștinat în taină și s-a logodit în secret cu un frumos irlandez pe nume Fintan. Când Aedfind a aflat aceasta, a hotărât pur și simplu s-o ardă pe rug pe fiica sa. și nu mult i-a fost să-și ducă la îndeplinire hotărârea dacă focul nu ar fi fost stins de un jet de apa care a protejat-o pe tânără de flăcările mistuitoare. Aedfind a luat aceasta drept un semn divin și a hotărât să se mulțumească doar cu exilarea fiicei sale, care s-a dus în Irlanda să trăiască în pace alături de alesul inimii ei. Trei copii s-au născut din legătura lor, trei băieți, trei călugări, trei sfinți.

Feuillen era unul dintre ei. Încă din copilărie prieten al lui Dumnezeu, Feuillen iubea mult singurătatea, slujbele și mănăstirile, fiind novice încă de la vârsta de 11 ani. După ce a devenit călugăr a întors pe mulți oameni din ținutul său la Hristos, apoi a ajuns în Marea Britanie unde devine stareț la mănăstirea Burghcastle, trăind în sărăcie, liniște și rugăciune. Din păcate, în urma unei răscoale păgâne conduse de Penda, mănăstirea este distrusă, călugării sunt alungați, iar satul care se formase în jurul mănăstirii este prădat. Așa se face că Feuillen este nevoit sa plece din nou. Încotro? Belgia i se pare un tărâm ideal pentru propovăduire. Luând cu sine sfinte moaște și scrieri sfinte, Feuillen ajunge pe continent și se instalează în eparhia Liège-ului unde începe o intensă activitate de evanghelizare.

Ca din întâmplare, într-o bună zi le-a cunoscut pe sfintele Gertrude et Begge și a devenit profesorul lor de Sfânta Scriptură. Apoi sfânta Gertrude i-a oferit curajorului irlandez un domeniu în ținutul Entre-Sambre-et-Meuse, aflat în jurul râului Bebrona, pe locul unde se afla astazi orașul Fosses. Pe acest loc, Feuillen a ridicat o biserica închinată sfântului Petru și pe la anul 649 a construit și o mănăstire pe care a încredințat-o fratelui său Ultan.

Sfântul a fost numit episcop și într-o bună zi, în timp ce mergea însoțit de trei tovarăși prin pădurea de la Seneffe, au dat peste o bandă de păgâni foarte îndârjiți împotriva creștinilor. Tâlharii prefăcându-se binevoitori s-au oferit să-i găzduiască pe călugări peste noapte într-o cabană din satul Strepy de astăzi, în apropiere de Roeulx și a doua zi să le arate drumul mai departe. Numai că în timpul nopții i-au omorât pe cei patru călugări, după care i-au tăiat în bucăți și i-au îngropat sub o cocină de porci.

În acest timp nimeni nu știa de crimă. Sfânta Gertrude, îngrijorată de absența episcopului său, a luat legătura cu sfântul Ultan care, uimit fiind la rândul său de îndelungata absență a fratelui său, a trimis câtiva călugări în cautarea lui Feuillen. Dat fiind faptul că nu au găsit nimic, s-a presupus că a murit. Gertrude este cea care va avea o revelție cu privire la sfârșitul plin de slavă al episcopului și va fi ghidată de o coloană de foc spre pădurea din Seneffe. Urmând semnul din cer, trupurile călugărilor uciși au fost găsite intacte la 78 de zile după mucenicia lor.

Asfel s-au organizat funeraliile sfântului la Nivelles, apoi trupul său a fost inmormantat la Fosse. Se povestește că în momentul în care sfintele sale moaștre erau mutate, râul Sambre era crescut din cauza ploilor și că trimiseseră după un vapor ca să transporte carul pe malul celălalt, dar boii de la car nu au mai asteptat și s-au avântat în râu, iar apele s-au retras pentru a înlesni trecerea trupului sfântului. Mult timp după aceea locul s-a numit trecătoarea sfântului Feuillen. Sfintele sale moaște au fost instalate în biserica din Fosse unde se găsesc până în zilele noastre.

Sfântul este chemat în ajutor pentru vindecarea durerilor de cap și a bolilor nervoase, cât și pentru vreme bună în timpul secerișului. Este sărbătorit pe 31 octombrie și cinstit în eparhia din Namur, Tournai și Malines. Mai multe biserici îi sunt închinate la Fosse, Tillier, Longchamps, Neerlinter, Offus, Enines. Din 1549 are loc la Fosses din șapte în șapte ani o procesiune solemnă in cinstea lui.