Sinaxarul Sfinților belgieni - luna mai

  • Posted on: 15 September 2015
  • By: administrator
Română

1 mai

·         Sfântul Evermer şi cei dimpreună cu dânsul

Sfântul Evermer (Evermar sau Evermeire) s-a născut în jurul anului 671 la Frise. Împreună cu alţi şapte însoţitori, acesta şi-a dorit să facă un pelerinaj la Santiago de Compostela, unde se află mormântul Sfântului Apostol Iacob, iar la întoarcere şi-a propus să se închine şi la mormântul Sfântului Servais (+ 13 mai). Pelerinii s-au rătăcit însă în pădurea din apropierea satului Russon, în regiunea Tongres. Ajunşi noaptea în apropierea unui castel, au cerut găzduire, însă acesta era locuit de căpetenia unor tâlhari de drumul mare, pe numele său Hacco. Soţia sa i-a primit cu ospitalitate creştină pe pelerinii rătăciţi, însă, ajuns acasă, Hacco i-a omorât pe toţi.

Tradiţia nu a reţinut data exactă a morţii şi nici numele celor şapte însoţitori de drum ai Sfântului Evermer. Însă trupurile lor au fost găsite de către Pepin de Herstal, care s-a îngrjit de înmormântarea lor creştinească. În sec. X, aceste trupuri au fost descoperite intacte, ca sfinte moaşte, o biserică fiind înălţată pe acel loc în cinstea sfinţilor martiri.  

Sfântul Evermer şi cei dimpreună cu dânsul sunt prăznuiţi la data de 1 mai, când la Russon are loc şi o procesiune în cinstea lor.

·         Sfântul Ultan

Fratele sfântului Feuillen (prăznuit în data de 31 octombrie), sfântul Ultan s-a născut în Irlanda şi a trăit acolo ca monah, în prima parte a vieţii sale şi ulterior ca pustnic în Anglia. Mai târziu, sfântul Ultan s-a alăturat misiunii fratelui său şi au mers împreună să întărească în credinţa creştină popoarele de pe continent. Aşa a ajuns la Nivelles, unde s-a închinoviat în abaţia pentru monahi fondată de către sfânta Itte (prăznuită în data de 8 mai), în apropiere de mănăstirea pentru monahii.

Sfânta Gertrude de Nivelles (+17 martie) i-a dăruit sfântului Feuillen o bucată de pământ la întâlnirea apelor râurilor Sambre şi Meuse pentru a înalţa acolo un nou lăcaş de cult. Stareţia noii mănăstiri, denumită „mănăstirea scoţienilor”, a fost încredinţată sfântului Ultan.

Sfântul Ultan a fost hărăzit cu darul înainte-vederii, el prezicând, printre altele, şi ziua trecerii la Domnul a sfintei Gertrude. Cu ospitalitate creştină, el îi primea întotdeauna la mănăstire pe locuitorii ţinuturilor din jur, fugiţi din calea tâlharilor care prădau satele.  

Sfântul Ultan a trecut la cele veşnice cu pace, la data de 1 mai 686, devenită dată a prăznuirii sale.  

4 mai

·         În această lună, în ziua a patra, se face pomenirea sfântului Gontrand, stareţ al unei mănăstiri din Hainaut (sec. VIII).

6 mai

·         Sfânta Hatta

Sfânta Hatta a vieţuit ca monahie în mănăstirea de la Blandinberg, întemeiată de sfântul Amand (+ 6 februarie), în apropiere de oraşul Gand. A fost mai târziu aleasă stareţă a mănăstirii Sfântul Vaast, unde a şi adormit în pace la data de 6 mai 699.

8 mai

·         Sfânta Itte

Sfânta Itte aparţine familiei de sfinţi care au format dinastia Pepinizilor. În perioada în care urmaşii se luptau pentru tronul regelui Clovis, slujitorii cei mai apropiaţi ai acestuia au reuşit, cu abilitate, să împiedice căderea în anarhie a regatului franc. O familie s-a implicat foarte mult în salvarea regatului, astfel încât a sfârşit prin a deveni ea însăşi familie regală: cea a Pepinilor.

Pepin cel Bătrân sau Pepin de Landen, strămoşul acestei familii ilustre, a câştigat mai întâi încrederea regelui Clotaire al II-lea. Acesta i-a fost de mare ajutor şi sfat regelui, pentru că la rândul său urma sfaturile unei soţii tandre şi credincioase, pe numele său Itte (cu variantele Itta, Ida, Ideberge sau Idubergue). Nu se cunosc multe despre viaţa sa, dar se ştie că era originară din sud-vestul Franţei, din regiunea Aquitaine, şi sora episcopului de Trèves, sfântul Modoald. Prin virtuţile sale, a reuşit să îmblânzească asprul caracter al soţului său, nobilul de Austrasie. I-a dăruit acestuia mai mulţi copii, printre care şi două fiice care au urmat chemarea sfinţeniei: sfânta Gertrude şi sfânta Begge.

La moartea soţului său, sfânta Itte a devenit moştenitoarea unui important domeniu provincial. La sfatul sfântului Amand, a hotărât atunci să întemeieze la Nivelles o mănăstire pentru monahii, care să urmeze regula sfântului Colomban. A dăruit mănăstirii toate averile sale şi a chemat din Irlanda monahi pentru a rândui cele ale vieţuirii monahale. Sfânta Itte va deveni ea însăşi monahie în această mănăstire. Tot acolo a şi adormit întru Domnul la data de 8 mai 652, în vârstă de şaizeci de ani, la doisprezece ani de la moartea soţului său Pepin şi după zece ani de vieţuire monahală. A fost îngropată la Nivelles, în biserica pe care a ctitorit-o, şi unde au fost mutate ulterior sfintele moaşte ale altor membri ai familiei: sfântul Pepin de Landen şi fiica, sfânta Gertrude. Pomenirea sfintei Itte se face la data de 8 mai.

Tropar                              

Iubitori ai praznicului,

Veniţi să sărbătorim

Pomenirea sfintei Itte,

De care se bucură toţi creştinii.

Soţie credincioasă şi maică iubitoare,

Tu aduci creştinilor bucuria care nu se pierde.

Pentru rugăciunile sfintei Itte, Mântuitorule, miluieşte lumea Ta.

12 mai

·         Sfântul Modoald

Sfântul Modoald a fost fratele sfintei Itte (+8 mai), cumnatul sfântului Pepin de Landen (+21 februarie), unchiul sfintei Gertrude şi al sfintei Begge şi sfătuitorul regelui Dagobert. Originar din sud-vestul Franţei, din regiunea Aquitaine, Modoald sau Modoal a fost hirotonit episcop de Trèves în 622. Datorită libertăţilor pe care le acordase regele în acea perioadă, sfântul Modoald a întemeiat numeroase mănăstiri în împrejurimile Trèves – Horrea, Pfalzel, Oeren şi Sfântul Symphorien. Păzind cu mare grijă şi dragoste turma care îi fusese încredinţată spre păstorire, sfântul nu înceta să îi amintească din când în când regelui respectul care se cuvine acordat legii lui Dumnezeu. A evanghelizat ţinuturile belgiene străbătute de râurile Chiers şi Semois. Şi-a încredinţat sufletul Domnului la data de 12 mai 640.

·         Sfântul Domiţian

Sfântul Domiţian a fost unul dintre primii episcopi de Tongres. S-a născut în provincia romană Galia şi a fost episcop de Tongres între anii 535 şi 558. În ciuda unui nume care nu îi făcea cinste (împăratul Domiţian fusese unul dintre cei mai aprigi persecutori ai Bisericii), sfântul Domiţian a dat dovadă de râvnă înflăcărată în misiunea care îi fusese încredinţată: şi-a împărţit averea săracilor şi a ridicat numeroase spitale şi biserici în diverse locuri. Râvna sa apostolică l-a purtat pe tărâmurile mai puţin cunoscute ale Taxandriei (Luxembourgul de astăzi), unde trăiau încă foarte mulţi păgâni.

Cetatea Tongres fusese în întregime distrusă de barbari şi nu mai rămăsese din ea decât un amalgam de ruine printre care îşi duceau viaţa, aproape în sălbăticie, câţiva oameni. Sfântul Domiţian a încercat să o readucă la viaţă, însă eforturile sale păreau în zadar. S-a orientat apoi către Maestricht, o cetate a comercianţilor şi a meşteşugarilor, în plină dezvoltare, cu o populaţie numeroasă, unde ştia că se află mormântul sfântului Servais, pe locul căruia a ridicat o frumoasă biserică. Deşi acest act de ctitorire a fost la originea mutării sediului episcopal de la Tongres la Maestricht, urmaşii sfântului Domiţian vor fi aceia care vor înfăptui mutarea.

Sfântul Domiţian a locuit o perioadă şi în cetatea Huy, pentru care se părea că avea o dragoste deosebită. Una din minunile săvârşite acolo a fost sfinţirea apelor unei fântâni otrăvite. O altă minune a fost săvârşită într-o biserică unde se adunau la rugăciune ereticii. Intrând acolo, a făcut semnul Sfintei Cruci, iar preotul a fost oprit în timpul predicii sale, rămânând mut şi nereuşind să scoată decât sunete nearticulate. De asemenea, cei adunaţi în biserică rămăseseră la rândul lor muţi. Atunci sfântul le-a spus că Dumnezeu, Care le luase atât de uşor darul vorbirii, putea la fel de uşor să îl redea, aşa cum îl vindecase pe demonizatul mut din Sfânta Evanghelie. Iar pentru aceasta ajungea să îşi schimbe inimile, să recunoască că fuseseră în rătăcire şi să revină la dreapta credinţă. Acest lucru s-a întâmplat, iar ereticii şi-au recăpătat îndată darul vorbirii.

În acele vremuri, simonia era printre păcatele cele mai obişnuite. Regii doreau să se amestece în numirea episcopilor, ceea ce era contrar tradiţiei ca episcopul să fie ales de către popor. S-a întrunit, prin urmare, un conciliu la Clermont în anul 538 pentru a pune capăt acestui abuz, conciliu la care a participat şi sfântul Domiţian. S-a hotărât că acela care va folosi intervenţiile persoanelor cu influenţă în conducerea ţării sau va recurge la alte mijloace nepermise pentru obţinerea episcopatului va fi considerat în afara comuniunii cu Biserica. Sfântul Domiţian a participat, de asemenea, la conciliul de la Orléans din 549, unde s-a discutat un edict al împăratului Justinian contra celor trei capitole. A aprobat canoanele stabilite de acest conciliu local, care punea în ordine cele ale dreptei credinţe în urma ereziilor monofizită şi nestoriană.

Sfântul Domiţian a fost chemat la Domnul în luna mai a anului 558, după ce a înmulţit cu spor talanţii primiţi, prin lucrarea sa misionară şi milostenie. Misiunea sa marchează o etapă importantă din evanghelizarea ţinuturilor belgiene. Trupul său a fost mutat la Huy, iar sfântul a devenit patron al oraşului, hramul său fiind sărbătorit în data de 12 mai.

Sfântul este adesea chemat în ajutorul celor care au probleme cu sănătatea mintală. 

Tropar

Astăzi toţi creştinii de pe pământul belgian

Te prăznuiesc cu bucurie, Cuvioase Părinte,

Pe tine care, în vremuri tulburi,

Ai îndrumat cu înţelepciune turma încredinţată.

Fiind acum înaintea tronului Împăratului,

Pe tine, Cuvioase Domiţian,

Cinstea oraşului Tongres şi luminătorul Maestricht-ului,

Te rugăm: călăuzeşte sufletele noastre.  

13 mai

·         Sfântul Servais

Nu se ştiu multe despre originea sfântului, însă se pare că a fost fiul surorii sfintei Ana. După încetarea persecuţiilor în Imperiul Roman, în anul 315, creştinii din Tongres s-au adunat pentru a alege un episcop pe scaunul lăsat liber în urmă cu şapte ani. Episcopul de dinainte fusese Valentin, despre care nu se cunosc mai multe decât că a murit martir, mărturisind credinţa creştină contra arianismului. Atunci a fost ales sfântul Servais, la propunerea unui tânăr care l-a luat de mână, l-a tras din mulţime, l-a condus la altar şi i-a încredinţat cârja pastorală, după care a dispărut. Era un înger al Domnului, iar alegerea sa a fost aclamată de mulţime în unanimitate. Şi a fost o alegere bună, căci sfântul avea să apere întotdeauna cu râvnă înflăcărată credinţa ortodoxă, stând împotriva tuturor ereziilor care începuseră să se răspândească peste tot.

A participat la numeroase concilii: la Köln, unde a fost excomunicat episcopul Eufratie, trecut la arianism. Se cunoaşte mărturia pe care a depus-o sfântul: „Ştiu foarte bine ce învaţă acest episcop. Nu vorbesc doar ca să iau cuvântul, ci pentru că eu însumi l-am auzit de atâtea ori predicând. Bisericile noastre fiind apropiate, m-am opus adesea învăţăturii greşite pe care acesta o răspândea, prin negarea divinităţii lui Iisus Hristos. Şi am făcut aceasta nu numai în privat, ci şi public, în prezenţa lui Athanasie, papă şi patriarh al Alexandriei, şi a mai multor preoţi şi diaconi: părerea mea este că Eufratie nu poate fi episcop al creştinilor, iar cei care sunt în comuniune cu ei nu pot fi numiţi creştini”.

În 343 a participat la conciliul de la Sardica, numărându-se printre episcopii care l-au susţinut pe sfântul Athanasie al Alexandriei şi care au apărat ortodoxia. Sfântul Athanasie, alungat de la Alexandria, avea să vină în exil la Trèves. Sfântul Servais s-a grăbit atunci să îl caute ca să se întărească în credinţă, în lumina învăţăturii acestui mare dascăl al Bisericii din Orient.

De asemenea, sfântul Servais a participat la conciliul de la Rimini în 359. Ereticii arieni se bucurau atunci de sprijinul împăratului. Sulpicius Sever relatează despre tabăra ortodoxă: „Nu erau numeroşi, însă cu cât erau mai puţini, cu atât aveau mai mult curaj. Cei mai aprigi mărturisitori erau: Phaebadius, episcop de Agen şi Servais, episcop de Tongres”. Phaebadius a cedat argumentelor arienilor, iar sfântul Servais a rămas singur în luptă, curajos. Totuşi, la presiunea celorlalţi care cereau încheierea disputei pe cale paşnică, sfântul Servais a semnat şi el un text destul de ambiguu, care putea fi înţeles într-un sens ortodox, dar sub cuvintele căruia se ascundea erezia.

Pe drumul de întoarcere de la Rimini are loc întâmplarea cu vulturul pentru care este foarte cunoscut sfântul. Împreună cu însoţitorii săi de drum, sub un soare torid, acesta s-a întâlnit cu o ceată de tâlhari. S-a apropiat de ei şi a încercat să le vorbească, însă nu a fost deloc ascultat. Slujitorii lui Dumnezeu au fost, în schimb, bătuţi şi legaţi de cai, iar episcopului i s-a luat măgăruşul şi a fost nevoit să urmeze convoiul pe jos. Ce să facă atunci decât să plângă necazul său, să-l pună înaintea Domnului? A simţit o durere puternică în gât şi a fost cuprins de febră, nemaiputând continua drumul. Însă atunci a început să se roage cu şi mai mare stăruinţă. Şi iată că, venind în întâmpinarea acestei rugăciuni, Dumnezeu  a trimis un vultur imens care a zburat la douăzeci de metri deasupra grupului de călători. Tâlharii s-au  speriat grozav, şi-au lăsat prizonierii în drum şi au luat-o la goană, întâlnindu-se cu o trupă de soldaţi căreia i s-au predat, mărturisind fapta lor nelegiută. Iar ceilalţi călători au căzut în genunchi şi au dat slavă lui Dumnezeu pentru că le-a auzit rugăciunea. Vulturul, după ce şi-a încheiat misiunea, a dispărut.

Înţelepciunea sfântului Servais a fost preţuită şi de mai marii lumii, fiind de mai multe ori rugat să medieze între părţile rivale, ca de exemplu între Constanţiu, fiul lui Constantin cel Mare şi Magnenţiu, ucigaşul fratelui acestuia. Sfântul Servais nu a putut împiedica o adevărata bătălie între armatele celor doi, iar pentru prima dată creştinii s-au luptat contra creştinilor. Este adevărat însă că Magnenţiu nu numai că era un ucigaş, dar era şi un eretic, susţinându-i pe arieni. Victoria i-a aparţinut lui Constanţiu, însă bătălia a slăbit cu mult forţele legiunilor sale, care nu au mai putut face faţă germanilor care au distrus cetatea Köln în 355.

Îndată după conciliul de la Rimini, sfântul Servais şi-a propus să îşi păzească păstoriţii cu şi mai multă luare aminte pentru ca nu cumva vreunul dintre enoriaşi să fie amăgit de învăţături înşelătoare. În timpul unei vizite pe care a făcut-o în eparhia sa, a ajuns într-o zi lângă un pârâu aproape acoperit de vegetaţie, care şerpuia prin labirintul pădurii înainte de a se arunca în râul Meuse. Întotdeauna sensibil în faţa frumuseţilor naturii, episcopul a poposit acolo pentru câteva zile, construind şi un mic loc de rugăciune. Pârâul se numea Legia, iar pe locul de rugăciune a fost construită mai târziu o biserică cu hramul Sfântul Servais, în cetatea care va purta numele...Liège.

Sfântul Servais a avut, de asemenea, duhul înainte-vederii. În acele vremuri, o nouă ameninţare plutea deasupra Galiei: hunii, popor migrator venit din câmpiile Asiei, se îndreptau spre Vest. Fiindu-le teamă pentru credincioşii lor, episcopii au început să stăruie în rugăciunea de izbăvire. Sfântul Servais, în timpul unei călătorii misionare, a primit însă descoperirea (se spune că într-o viziune i-a apărut Sfântul Apostol Pavel) că aceste rugăciuni pentru îndepărtarea pericolului reprezentat de huni nu vor fi ascultate. S-a întors atunci la Tongres şi le-a spus credincioşilor să aibă mai întâi grijă de curăţenia sufletului lor, înaintea greutăţilor şi a încercărilor care vor veni. Aflându-se într-o călătorie la Roma, sfântul Servais a căzut el însuşi prizonier în mâinile hunilor, însă a reuşit să scape şi s-a întors în patria sa. Trecând prin Alsacia, a facut să izvorască o fântână cu apă vindecătoare de boli. De aici s-a îndreptat spre Maestricht, unde, răpus de febră, şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu la 13 mai 383.

Mai multe minuni au avut loc la mormântul său: câţiva bolnavi au fost vindecaţi şi astfel pomenirea sfântului s-a extins rapid în toată Galia. Este sărbătorit la 13 mai, o localitate în apropierea oraşului Namur purtându-i numele, precum şi numeroase biserici din Belgia, mai ales la Liège.       

Tropar

Să îl cinstim astăzi pe apărătorul ortodoxiei,

Pe sfântul ierarh care ne-a adus la dreapta credinţă

Şi prin cuvânt a alungat tenebrele arianismului

Arătând că Fiul este deofiinţă cu Tatăl.

Sfinte Servais, roagă-L pe Hristos Dumnezeu

Să mântuiască sufletele noastre.

·         Sfânta Rolende

Sfânta Rolende (sau Rolande, însă a nu se confunda cu sfânta Renelde) a fost fiica mai mică a Ansei şi a lui Didier, rege al lombarzilor, care a purtat război cu papa de la Roma şi a fost învins de Charlemagne. În timp ce ceilalţi copii ai familiei au ales fie calea căsătoriei, fie calea monahismului, sfânta Rolende şi-a urmat părinţii în exil la Liège, unde au fost încredinţaţi protecţiei episcopului Agelfride, care le-a acordat toată ospitalitatea şi bunăvoinţa, conform dorinţei lui Charlemagne.

Însă acestă captivitate în colivia aurită nu i-a plăcut deloc lui Didier, care a preferat să intre în monahism la Corbie, în regiunea franceză Picardie. Rolende şi mama sa l-au urmat la locul de nevoinţă şi s-au stabilit şi ele în împrejurimile mănăstirii, unde au rămas până la moartea lui Didier în 777.

Sfânta Rolende nu a trecut neobservată. Frumuseţea şi nobleţea prinţesei, virtuţile ei au atras atenţia unui prinţ scoţian care a dorit să o ia de nevastă. Părinţii ei, îngrijorându-se de viitorul ei, au sfătuit-o să accepte, însă ea dorea din copilarie să îşi închine viaţa lui Dumnezeu. S-a hotărât atunci să îi păcălească pe trimişii prinţului, cei care urmau să o conducă la viitorul ei soţ. Îşi propusese să ajungă la Köln şi să intre în mănăstirea Sfânta Ursula. Pe drum, a făcut popas în Liège, cetate cunoscută atunci şi pentru viaţa sa monahală, pe care a apreciat-o şi sfânta. Călătorea împreună cu mama sa şi s-au hotărât să poposească şi la Lobbes, unde se afla un unchi al Rolendei şi de unde Ansa, istovită de drum, nu a mai continuat călătoria.

Însă nici Rolende nu era mai puţin obosită decât mama sa. Şi pe ea o istoviseră încercările unei lungi călătorii. A mers mai departe în Gerpinnes şi Villers-Poterie, unde a primit găzduire la o familie de ţărani. Forţele sale slăbiseră considerabil. Dându-şi seama că sfârşitul pământesc se apropie, sfânta Rolende a cerut să fie chemat preotul pentru a se împărtăşi cu Sfintele Taine. Cu ultima suflare, a cerut să fie anunţată şi mama sa şi a rostit cuvintele pe care Mântuitorul le-a spus pe cruce: „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez duhul Meu”.

Un orb, auzind ce se povestea despre tânără, a venit să se roage şi s-a atins de trupul său, recăpătându-şi vederea. Vestea s-a răspândit repede şi poporul a început să cinstească Sfintele Moaşte care au fost mutate în biserica de la Gerpinnes. Din ele a ieşit mult timp ulei sfinţit care vindeca toate rănile şi bolile. Mama sa a venit şi ea în pelerinaj şi a simţit o mare bucurie văzând cinstea pe care o făcuse Dumnezeu fiicei sale.

Sfintele Moaşte se află şi astăzi tot la Gerpinnes, într-o raclă impresionantă, iar pomenirea sfintei se face la data de 13 mai. O procesiune are loc în lunea Rusaliilor.

15 mai

·         Sfânta Dymphne şi sfântul Géréberne

Sfânta Dymphne (cu variantele Damhnait, Dimpna, Dimphna, Dymphna) este pomenită în rândul martirelor fecioare. A fost fiica unui rege irlandez, barbar şi închinător la idoli, rămânând fără mamă de la o vârstă fragedă. Însă o nenorocire nu vine niciodată singură: după moartea soţiei, regele şi-a pus în gând să se însoare cu fiica sa.

Dymphne era o tânără creştină. Fusese botezată, fie la iniţiativa mamei, fie la cea a femeilor care o crescuseră. Géréberne, preotul care o botezase şi o învăţase adevărurile de credinţă, a sfătuit-o că singura cale ca să scape de încercare şi să-şi salveze virtutea era fuga. Atunci tânăra, însoţită de o singură slujitoare şi de preot, a plecat de la tatăl ei, încredinţându-şi soarta în mâinile lui Dumnezeu. Timp de şase zile şi şase nopţi au vâslit în derivă, fără să ştie unde se îndreaptă.

Când s-a arătat uscatul, călătorii şi-au dat seama că se aflau la gura de vărsare în mare a unui fluviu. Era fluviul Escaut, iar pământul pe care îl zăriseră era Belgia. Au decis să urce pe fluviu şi au ajuns în apropiere de cetatea Anvers, pe atunci în ruine. De aici au plecat pe jos spre Nord, descoperind pe drum o capelă închinată sfântului Martin de Tours. Au hotărât atunci să se oprească în acel loc şi să construiască chilii lângă capelă, ca să se dedice rugăciunii şi să traiască practicând virtuţile creştine. Este vorba despre localitatea Geel din Campina de astăzi.

Între timp, regele, furios de plecarea pe neaşteptate a fiicei sale, a căutat-o în toată insula. Aflând în ce direcţie pornise corabia, s-a îmbarcat şi el pe mare şi, după numeroase căutări, a ajuns la Anvers. Deşi căutările erau intense, nimeni nu a ştiut să îi spună nimic despre fiica sa. Însă când şi-a plătit masa la un han unde poposise, gazda i-a descoperit că mai primise monede la fel cu cele cu care tocmai fusese plătită „de la o tânără fată care locuieşte aici în apropiere, unde se mai află şi un preot”. Regele a pornit imediat într-acolo cu însoţitorii săi.

Înspăimântată la vederea lui, Dymphne i-a cerut să o cruţe, iar preotul Géréberne s-a arătăt indignat şi a întărit-o pe tânăra fată, amintindu-i că a fost botezată în Hristos. Regele, în furia lui, a ordonat să-i fie tăiat capul. Întorcându-se apoi către fiica lui, a încercat din nou să o convingă. Însă Dymphne şi-a mărturisit neînfricată credinţa: „Sunt creştină. Şi mama mea a fost creştină. Nu aş mai merita să fiu numită fiica ei dacă m-aş supune voinţei tatălui meu”. Regele a ordonat atunci ca fiica sa să fie sacrificată idolilor. Gărzile, temându-se, au refuzat să asculte ordinul şi atunci Dymphne, cu mâinile legate şi capul înclinat spre trupul preotului martir, a fost şi ea decapitată chiar de mâna celui care îi dăduse viaţă.

Regele nu a avut timp să se pocăiască pentru crimele sale înainte de a înnebuni. De aceea sfânta este rugată să vină în ajutorul celor posedaţi, al schizofrenicilor, al epilepticilor, al maniacilor şi al tuturor celor cu mintea tulburată. Şi, bineînţeles, pentru a apăra de incest. Sfânta Dymphne şi sfântul Géréberne sunt pomeniţi în data de 15 mai, o procesiune în cinstea lor având loc la Geel în fiecare an în duminica Rusaliilor. Părticele din sfintele moaşte ale sfintei Dymphne se află la Geel şi Manchester.  Iar cele ale sfântului Gérébert au fost mutate la Sonsbeck, pe Rin.

Tropar

Ca să scapi de nebunia păcătoşilor,

Ai fugit pe marea cea învolburată,

Pentru a găsi, împreună cu părintele Géréberne,

Un loc unde să lauzi numele lui Hristos

Şi ai primit cununa martiriului

După o viaţă întreagă închinată Domnului.

Pentru aceasta, noi astăzi te rugăm, cuvioasă Dymphne,

Roagă-te pentru mântuirea sufletelor noastre.

23 mai

·         Sfântul Guibert

Sfântul Guibert, cunoscut şi ca Wibert sau Wicbertus, a fost un om cu multe virtuţi, născut într-o familie de viţă nobilă, în anul 892, la Gembloux. Mama sa se numea Osburge, iar tatăl său, Liétold. Guibert a moştenit de la tatăl său, nobil de Gembloux, un domeniu important în oraş, iar prima parte a vieţii sale a dedicat-o studiului şi meşteşugului armelor. A făcut parte din solia pe care locuitorii oraşului Liège au trimis-o regelui Charles contra lui Hulduin, iar regele îl preţuia atât de mult încât s-a gândit să îl numească episcop, deşi acesta era încă mirean. Guibert a refuzat categoric, preferând să îşi transforme, în 936, castelul de la Gembloux într-o mănăstire şi să îşi doneze averea pentru susţinerea activităţii monahilor. A obţinut pentru ei şi anumite drepturi cum ar fi acela de a construi lăcaşuri de cult, de a bate monedă şi de a vinde mărfuri.

Mănăstirea urma regula întemeiată de sfântul Benedict, hramul acesteia fiind Sfinţii Petru şi Exupère. Curând Guibert a ajuns să fie vorbit de rău de către duşmanii săi faţă de regele Othon, însă acesta a preferat să îşi menţină încrederea într-un om înzestrat cu daruri rare. În special socrul său, Héribrand, nu era deloc de acord ca averile lui Guibert să fie înstrăinate: el a atacat mănăstirea, a prădat-o de toate bunurile şi şi-a instalat oamenii în acel loc.

Fiindcă mănăstirea nu mai avea nevoie de îngrijirea sa, Guibert s-a îndreptat către abaţia benedictină Gorza din ţinutul Lorraine, în dioceza de Metz. Însă pe atunci popoarele migratoare atacau ţinutul său natal, iar Guibert a decis să se întoarcă la Gembloux. A revenit în ţara sa, ocazie cu care i-a convertit la creştinism pe mulţi dintre cei care erau încă păgâni. Tot acum, cu ajutorul împăratului, a reuşit să îl alunge pe Héribrand, contele de Namur, din mănăstirea pe care o ocupase cu forţa. Liniştea a fost astfel restabilită, iar Guibert s-a putut întoarce în Gorza.

A trăit acolo o viaţă de nevoinţă, astfel încât, atunci când au aflat că sfântul urmează să îşi dea sufletul în mâinile lui Dumnezeu, călugării de la Gembloux au mers la Gorza pentru a lua trupul lui pentru îngropare. Sfântul Guibert şi-a dat acordul, iar îndată după adormirea sa călugării l-au mutat în mănăstirea lor de la Gembloux, obştea din Gorza considerându-l drept sfânt încă din timpul vieţii sale. Adormirea sfântului şi mutarea moaştelor au avut loc în data de 23 mai 962, păstrată ca dată a prăznuirii acestuia. De atunci, mănăstirea din Gembloux a devenit un important loc de pelerinaj, iar numeroase minuni au avut loc la mormântul sfântului. Sfintele moaşte se află în continuare la Gembloux, în biserica care îi poartă hramul.

Localitatea Mont-Saint-Guibert îi cinsteşte, de asemenea, numele.     

Tropar

Gembloux te prăznuieşte în această zi, sfinte Guibert,

Pe tine care ai lăsat armele pământeşti

Pentru a purta lupta cea duhovnicească

Şi a învinge patimile prin rugăciune şi înfrânare.

Ţie îţi cântăm, cinstite părinte:

Roagă-te lui Hristos Dumnezeu pentru sufletele noastre.

 

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne Iisuse Hristoase miluieşte şi ne mântuieşte pe noi!

Amin!

                                                                                        

Prezenta traducere este publicată cu acordul autorului volumului Saints et saintes de la Belgique au premier millénaire, J.P. Hamblenne