DEZ-AMĂGIRILE NECESARE ALE REFERENDUMULUI “PICAT”. Părintele Ciprian Grădinaru (Belgia) în revista “Familia ortodoxă” (I): “Constatăm o întunecare a conştiinţei greu întâlnită la o asemenea scară în istoria omenirii până astăzi. E CU ADEVĂRAT UN RĂZBOI AL SFÂRȘITULUI LUMII. S-ar cuveni să ne trăim cu mai multă durere și cu trezvie viețile”

Părintele Ciprian Grădinaru

„Numai Adevărul ne va face liberi!” (I)

În fața cancerului deosebim două atitudini. Unii cred că trebuie să devii deplin conștient de boală şi să începi să te lupți, ca să te poți salva, măcar duhovnicește în cele din urmă, iar alții preferă să se facă că nu știu și să se predea uitării în fața ecranelor, iar mai târziu a morfinei. Oare faptul că am aflat în urma Referendumului cât suntem de bolnavi ca popor nu ar trebui să fie premisa necesară luptei pentru vindecare? Cu siguranță, Referendumul ne-a oferit această șansă. Iar acesta este cu adevărat un dar. Unde suntem, care e diagnosticul trist al bolii care a năpădit trupul poporului nostru vom afla împreună cu Părintele Ciprian Grădinaru, de la parohia românească „Toţi Sfinţii” din Belgia. (G.F.)

– Părinte, Referendumul din 6-7 octombrie a zguduit, într-un fel anume, o parte semnificativă a poporului român, cel puțin cel din țara noastră. Ca un fel de turnesol, acest eveniment a scos în evidență câteva paradoxuri prin care trece societatea românească astăzi. Cei care se erijează de ani de zile în apărătorii democrației au îndemnat – şi au luptat chiar! – să nu se iasă la vot, adică au sabotat democrația printr-o agresivă manipulare a opiniei publice, iar mulți dintre cei ce mergeau la biserică, dintr-un motiv strict politic, nu s-au dus să voteze o măsură ce ar reflecta, în spiritul cel mai profund, Sfânta Evanghelie. Cum să explicăm, așadar, aceste paradoxuri, și multe altele pe care le-a scos la suprafața societății românești Referendumul pentru căsătoria dintre un bărbat și o femeie?

– Pe lângă cele evidențiate de analizele socio-politice făcute, mi se pare că referendumul a cunoscut și două dimensiuni metafizice: una, spirituală, de radiografie a sufletului poporului român și a stării Bisericii, și încă una, duhovnicească, un fel de „slujbă de exorcizare” națională. Totodată, pentru că miza Referendumului a fost mare, putem observa că investițiile susținătorilor ambelor părți au depășit cu mult toate energiile angajate până acum în lumea politică şi religioasă românească.

Pe de o parte, îi aflăm bucuroși, dar și îngrijorați, pe cei ce luptă să stăpânească România prin ideologii freudo-neo-marxiste – continuatorii marxism-leninismului. Aceștia, printr-o campanie bună de studiat în viitor la facultățile de Sociologie despre cum poți manipula un popor, au reușit ceva: să nu se întrunească cvorumul necesar. Însă, cu siguranță, îi îngrijorează numărul mare al celor care s-au prezentat totuși la vot, în condițiile luptei unei coaliții internaționale (compusă din instituții europene, instituții ale statului român, clasa politică, mass-media și diverși formatori de opinie) de boicotare a Referendumului și, mai ales, ținând cont de sumele imense care s-au investit în ultimii douăzeci și opt de ani în operațiunile de alterare a conștiinței, a „fibrei adânci”a poporului român. Aşa că lupta lor va continua cu și mai multă forță.

Pe de altă parte, ne-am bucurat să-i aflăm pe susținătorii Referendumului, care tocmai au trecut cu bine prima „cernere” a generației noastre, cea a afirmării normalității în ceea ce privește primul strat al identității noastre: suntem fii ai lui Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a făcut pe om bărbat şi femeie; prin urmare, căsătoria este între un bărbat și o femeie. Ceva mai firesc, mai simplu, mai la îndemână nu cred că s-ar fi putut găsi decât acest vot – dar, iată, atât de mulţi s-au pierdut prin perdelele de fum ale petardelor mincinoase aruncate de boicotişti, dar şi cele generate de ignoranţă, indiferenţă ori lipsă de spirit civic.

Pe lângă tristeţea cea mare a acestor dezertări din câmpul coerenţei în gândire, a folosirii raţiunii, a bunului simţ comun – tristeţe cu atât mai mare, cu cât printre dezertori sunt şi rude şi cunoscuţi de-ai noştri –, sesizăm totuşi un câştig important: nu e puţin lucru să ştii unde te afli, cu cine şi cu câţi eşti alături, şi în cine poţi avea încredere. Peste ani, nimeni nu-şi va mai aminti de argumentele mai mult sau mai puţin prosteşti prin care s-a obţinut boicotul. Însă ştampila cu „da” sau absența de la acest vot pentru normalitate va rămâne adânc gravată în conştiinţa fiecăruia, mai ales a celor care au aflat în aceste zile că „a merge la biserică” nu e acelaşi lucru cu „a fi în Biserică”.

Dar asta nu a fost decât prima sită, prima „vamă”. Dacă Dumnezeu va îngădui, ne vom vedea încercaţi şi pe celelalte paliere identitare: de neam şi de conştiinţă creştină. Va veni vremea când vom afla în ce măsură ne vom fi păstrat înţelegerea că ne defineşte faptul că suntem urmaşi şi elemente constitutive ale neamului românesc şi că renunţarea la stratul „românesc” din noi reprezintă o zdruncinare profundă a întregii existenţe.

Iar, la final, într-o ordine logică, va urma şi ultima cernere, ultima alegere, despre care vorbesc Părinţii şi Însuşi Domnul: cea a credinţei. E important să ştim şi să trăim cu conştiinţa că avem rădăcini atât în pământul inimilor străbunilor noştri, cât, şi mai important, în Cer. Omul e ca pomul: fără rădăcini, moare.

„Cine nu este cu Mine este împotriva Mea”

– Vorbeaţi de o „radiografie a poporului român”. Care este diagnosticul ce iese la iveală ?

– „Cu un dangăt plin de jale”, ni s-a confirmat că suntem un popor bolnav, sfâşiat, dezbinat. Am aflat dimensiunile bolii pe care toţi o bănuiam. Suferim profund, structural. Ca popor, suntem bolnavi de necredinţă în Dumnezeu (sau de o credinţă fără viață, magică, sau cerebrală, sau psihologică), de duhul lumii fără Dumnezeu, de neîncredere între noi, de incultură, de incapacitatea de dialog, de agresivitate, de lipsa liderilor autentici în toate planurile societăţii, de trădarea majorităţii liderilor formali şi așa mai departe.

– Ca sentiment general, cred că se resimte o dezamăgire care, în multe cazuri, merge până la deznădejde. Cum ar trebui să întâmpinăm acest sentiment care pare că stăpâneşte astăzi pe cei ce au mers la vot?

– În mod evident, suntem dezamăgiţi de rezultatul Referendumului. Însă ar trebui să vedem şi partea pozitivă a lucrurilor: aşa cum zice Părintele Rafail, „dez-amăgire înseamnă să ieşi din amăgire”. Ei bine, am ieşit din amăgire, din iluzia unei Biserici triumfaliste care, la nivel de populaţie, credea că reprezintă 90%. Trăiam cu impresia că lucrurile stau bine, că poporul român e un popor cu valori morale, fireşti, creştine; pe 7 octombrie am aflat însă că lucrurile nu stau chiar așa. Ci doar că putem afirma că în poporul român mai există şi oameni cu valori morale, fireşti, şi că unii dintre aceştia sunt creştini.

Lucrul bun e că, fără diagnosticul corect, nu vei putea niciodată să te vindeci de o boală. Şi acesta e un mare câştig într-o luptă pierdută: să afli cum stai, unde eşti, să-ţi vezi slăbiciunile şi punctele forte, aliaţii şi trădătorii. Şi astfel, ceva mai aproape de adevăr, deci implicit mai puternic, să mergi înainte, spre următoarea luptă.

– Când aţi pomenit cuvântul „exorcizare”, mi-am amintit de posedaţii din „Demonii” lui Dostoievski. Oare chiar am fost martorii unei exorcizări cu ocazia Referendumului?

– Săptămânile care au precedat cele două zile de vot au fost presărate de nenumărate acte şi atacuri pline de o ură şi o iraţionalitate demonică (despre ignoranţa unora şi reaua-voinţă a altora am vorbit deja). Mie unuia, doar la citirea Molitvelor Sfântului Vasilie în biserici mi-a fost dat să văd aşa ceva, când posedaţii se dau de ceasul morţii, răcnesc cât pot, fac spume, ameninţă în tot felul, rostesc blasfemii, înjurături şi alte urâciuni.

Am înţeles zilele acestea cuvântul lui Hristos: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea, şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12:30). S-a vădit tâlcuirea acestui cuvânt: prin firea faptelor ce vor urma, cel care nu e cu Hristos se va vădi a fi împotriva Lui. Atitudine neutră faţă de Hristos nu mai poate fi, decât până la o vreme.

„S-au descoperit gândurile multor inimi”

De fapt, în zilele acestea mi-a fost dat să înţeleg multe din cele ce până acum ne erau parcă ascunse sub un văl. Poate cel mai înfricoșător e că am văzut Răul mult mai puternic decât am crezut, iar implicaţiile alegerilor noastre cotidiene, mult mai adânci, mai de durată, mai profunde decât ne imaginăm. Mă întreb câţi au luat în serios semnalele de alarmă ale tâlcuitorilor vremurilor, începând cu Părintele Serafim Rose şi continuând cu toţi cei care, până azi, au devenit „voci ce strigă în pustie” (cf. Matei 3:3)?

Pentru că suntem acum în „Familia Ortodoxă”, de pildă, câţi au luat în serios articolele lui Virgiliu Gheorghe despre cele ascunse în desenele animate cu Ana şi Elsa, ca şi în alte desene „inocente”, ce se dovedesc a fi arme de virusare în masă a inimilor curate, de „minare” a sufletelor copiilor într-un mod atât de pervers, atât de iscusit, atât de premeditat? Ori cartea lui despre „Faţa nevăzută a homosexualităţii”? Câţi ne-am dat seama până acum, la modul serios, cât de demonică e lumea virtuală a ecranelor folosite spre evadare, spre „deconectare”, în care noi înşine şi pruncii noştri ne lăsăm aspiraţi în aşa măsură şi cu aşa plăcere şi inconştienţă? Câţi l-am luat până acum în serios pe John Gatto, când ne atrăgea atenţia asupra imbecilizării în masă prin curriculumul ascuns al şcolarizării obligatorii moderne, prin socialismul educaţional contemporan? Cu adevărat, nu ne-am dat seama cu cine luptăm, nu ne-am dat seama de amploarea pe care răul o poate lua și am luat lucrurile prea uşor. Cred că, de acum, datorită tuturor tensiunilor eliberate cu ocazia Referendumului, s-a micşorat mult zona gri a lui „merge şi-aşa”. Nu prea mai e loc de echivoc: albul e alb şi negrul e negru. „Ce este da, da, şi ce este nu, nu” (Matei 5:37).

Îmi vine să zic şi eu, ca Părintele Gheorghe Calciu: „Am văzut puterea Răului”. Ce s-a întâmplat în ultimele săptămâni în ţara noastră seamănă cu ce s-a întâmplat acum o sută de ani, când s-a instalat bolşevismul în Rusia, şi cu ce s-a întâmplat în România când comunismul a ajuns la putere. Am avut şi noi tulburătoarea ocazie să vedem cum e când diavolul face prăpăd, jucând ţonţoroiul în inima omului. Aparent, ce s-a întâmplat în Rusia, România, Spania, Grecia etc., când comunismul a luptat să preia conducerea ţărilor respective, atunci când prieteni şi fraţi au devenit, peste noapte, străini şi duşmani, ar părea să aibă drept cauză perspectivele politice diferite. Realitatea e că, aşa cum spunea Părintele Rafail, „toate se leagă și se dezleagă în Duh”, altfel spus, tot ce face omul are început în planul nevăzut. Cu adevărat, s-au descoperit gândurile multor inimi (cf. Luca 2:35).

„Omul lucrează el însuşi la ruinarea fiinţei sale”

– Mă întreb: de unde puterea asta teribilă pe care vedem că o are vrăjmașul în zilele noastre? Parcă niciodată în istorie nu s-a mai simţit atâta ură dezlănțuită în lume…

– Așa e, la asta mă gândesc și eu de multe ori: unii oameni parcă s-ar fi așezat într-o zonă a întunericului unde nici o urmă de lumină nu mai poate ajunge (oricare ar fi înțelesul acestei „lumini”: fie că e vorba de credință, de dragoste sau de a înțelege cât de cât rațional realitatea). Robiți în patimi de multe feluri, amețiți de o cultură modernă plină de viruși ideologici, hipnotizați de minciuna lumii virtuale care îi absoarbe teribil, nu puțini sunt cei ce au pierdut orice fel de înțelegere metafizică a istoriei, orice dimensiune transcendentală a existenței. 

Starea omului de azi s-a agravat din cauza patimilor „tehnologice”, dacă pot spune așa. Când e vorba „doar” de patimi ale firii omeneşti, lucrurile sunt mult mai uşor vindecabile, căci patimile au o concreteţe a lor, fiind nişte puteri sufleteşti naturale dar prost folosite, şi ai de unde să le „apuci”. Însă, în zilele noastre, prin acest nou tip de dependenţă, ce merge până la alienare, aproape că s-a ajuns la un alt gen de specie umană, „modificată genetic”. Prin tehnologia care îl poate răpi în lumea virtuală (adică în inexistență), omul devine pradă atât de ușoară duhurilor întunericului, căci, în acea dimensiune existențială în care pătrunde în mod inconștient, pierde controlul propriei minți, și totul se întunecă.

Cei care şi-au lăsat mintea cotropită de toate energiile acestea toxice – care vin de la diavol, de la patimi, de la orice tip de dependenţă sau prin ecrane – au ajuns la o destructurare, la o fragmentare a fiinţei. Ştim cu toţii ce înseamnă să te uiţi, de pildă, la ştiri sau la un film şi apoi să vrei să zici un minut „Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă…”. Constaţi că e cu neputinţă. De ce? Pentru că mintea – sau, mai bine-zis, atenţia – se împrăştie, se împarte în multe direcţii, iar când vrei să te rogi ar trebui să aduci aceste părţi din nou împreună, să le aduni astfel ca mintea adunată să poată coborî în inimă, adică în locul de întâlnire cu Dumnezeu.

Şi aici vorbesc despre un om care are conştiinţa a ceea ce se petrece, a mecanismelor şi legilor fizice, neuronale, şi metafizice. Dar când nu există această cunoaştere, această conştiinţă, când omul este neîncetat sfâşiat şi posedat de acele duhuri străine de Hristos, când lucrează el însuşi la ruinarea fiinţei sale, înotând în confuzie, atunci toate sunt date peste cap.

– Deci problema vine din faptul că cei mai mulţi nu conştientizează boala, ci, dimpotrivă, susţin că sunt sănătoşi, iar cei care nu gândesc ca ei ar fi bolnavi, proști, nebuni, ș.a.m.d.?

– Sigur, nu-i nimic nou aici. Sfântul Antonie cel Mare spunea demult că „va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi, când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte, se vor scula asupra lui, zicând că el este nebun pentru că nu este asemenea lor”. Însă constatăm o întunecare a conştiinţei greu întâlnită la o asemenea scară în istoria omenirii până astăzi. Noua abordare a păcatului e cu atât mai cumplită, cu cât vine cu o retorică justificativă demonică, căci transformă cele mai mari patimi în virtuţi sau, cel puțin, în „daturi” naturale. Iar această atitudine naşte o ură cumplită, în locul pocăinţei pe care ar trebui să o aducă conştiinţa păcatului.

Mulţi dintre noi am putut constata această manifestare a urii în ultimele săptămâni chiar la unii cunoscuţi de-ai noştri, oameni buni, de altfel, şi asta ne-a durut poate mai mult decât însuşi rezultatul votului. În genere, în mass-media şi new-media, cei care împroaşcă în noi cu ură sunt nişte străini; însă acum am fost şocaţi de reacţii teribile de la rude, de la oameni care merg la aceeași biserică cu noi, de la vecini, de la colegii de serviciu – de unde şi groaza multora duminică seara, când s-a aflat rezultatul votului: „Cum o să mă întâlnesc cu colegii mei # boicot luni dimineaţa? Cum o să rezist batjocurii lor?”.

„Dacă ne vom ruga pentru lume…”

– Şi, totuşi, Părinte, avem nevoie de soluţii. Bătrânul Dionisie ne spunea că lumea nu se va sfârşi atâta timp cât oamenii mai au nădejde de mântuire. Unde vedeţi soluţiile?

– În primul rând, într-o înţelegere corectă a celor ce s-au întâmplat. Dacă referendumul este și o radiografie a stării Bisericii, va trebui neapărat să o studiem.

Și aș pleca de la planul personal – căci toate cele spuse până acum nu pot fi privite cu detașare, ca o analiză exterioară de fenomen. Dacă vom înceta să judecăm, să facem analize reci și sterile, să privim cu superioritate și dispreț, să aruncăm cu pietre, să căutăm responsabili pentru probleme, dacă vom înceta toate acestea și ne vom ruga pentru lume, atunci în inimi se va naște durerea, mila, compătimirea. Și, în chip firesc, ne vom pocăi pentru tot ce este rău în țară, în lume, și pentru forța pe care o au energiile demonice în sufletul semenilor noștri, înțelegând că suntem responsabili. Să ne pocăim pentru palida noastră mărturie creștină din ultimele decenii, chiar și pentru slaba noastră prezență în cetate, a celor trimiși să fim lumina lumii, pentru lipsa de curaj mărturisitor, lipsa de viață bisericească autentică, lipsa de înțelegere a vremurilor pe care le trăim. Desigur, că în orice luptă, e important să înțelegi unde s-a greșit și ce e de făcut în continuare, dar cred că totul ar trebui să înceapă cu pocăința personală.

S-ar cuveni să ne trăim cu mai multă durere și cu trezvie viețile. În zilele acestea am înțeles mai mult că a fi creștin înseamnă a fi un om tragic și deznădăjduit (cu deznădejdea cea bună, care naște rugăciune), un om care nu-și mai găsește odihnă, pentru că întotdeauna e ceva de lucrat, ceva de cerșit de la Dumnezeu, ceva de durut pe lumea asta. Creștinul e un om căruia săgețile durerii lumii îi străbat neîncetat inima. Ca și creștini, nu putem, n-ar mai trebui să fim liniștiți niciodată doar pentru că „mie și alor mei ne merge bine”.

E cu adevărat un război al sfârșitului lumii, în care nu mai putem adopta atitudinea: „Eu stau de-o parte, nu-i treaba mea”. A nu suferi împreună cu Hristos pentru lumea care zace în păcat, a nu te lupta să te sfințești în aceste vremuri de răgaz (cf. Apocalipsa 22:11) înseamnă a fi străin de Taina Crucii și Învierii, singura cale mântuitoare.

E vremea să ieșim din pacea noastră falsă, din platitudinile noastre, din pacifismele noastre, din inerțiile noastre și să ne zgâlțâim pe noi înșine și relația cu Dumnezeu și cu oamenii, cutremurându-ne tot timpul de conștiința păcătoșeniei noastre, dar, pe de altă parte, înțelegând măreția bunătății și dragostei veșnice a lui Dumnezeu, cea care ne cheamă la pocăință și ne dă putere să mergem mai departe.