Mi-e vitala parohia! (2)

  • Posted on: 5 March 2017
  • By: delia

Interviu aparut in revista "Familia Ortodoxa", martie 2017

După cum spuneam şi în numărul trecut al revistei, ne-am bucura să vedem cât mai multe parohii precum cea a „Tuturor Sfinţilor” din Belgia. Căci, după cum veţi vedea şi în continuarea discuţiei noastre cu Părintele Ciprian, „după roadele lor îi veţi cunoaşte, că orice pom bun face roade bune, iar pomul rău face roade rele. Nu poate pom bun să facă roade rele, nici pom rău să facă roade bune“ Matei 7:17-18 Este parohia inima Bisericii care trebuie să bată în viaţa fiecărui membru al ei? Răspunsul îl primim de la această minunată comunitate de români care, în mijlocul unei Europe seculare, nu uită să pomenească numele lui Dumnezeu. (G.F.)

— Ne-aţi vorbit despre principalele trăsături ale unei parohii autentice. Dar cum putem lucra toate acestea, Părinte? De unde începem?

– Desigur că temelia a toate cele vorbite rămâne pocăinţa fiecăruia, lupta cu sinele bolnav, schimbarea fundamentală a vieţii. Cu cât un om îşi plânge mai mult păcatul, cu atât primeşte tot mai mult har ca să lupte cu omul vechi din el şi simte nevoia să îşi mărturisească tot mai des păcatele, neputinţele, de multe ori pe zi în rugăciune şi, periodic, duhovnicului. Îşi asumă tot mai mult din căderi şi se foloseşte tot mai mult de spovedanie. Când merge la duhovnic nu se mai justifică pentru păcat, nu mai acuză pe aproapele, pe duhovnic sau chiar pe Dumnezeu pentru nefericirile şi păcatele lui. Nu mai merge nici să povestească duhovnicului întâmplări din viaţa lui – contexte care nu fac decât să dilueze conştiinţa păcatului – ori să spună: „Ştiţi, Părinte, fac şi eu păcate ca toţi oamenii” sau „Eeei, n-am omorât pe nimeni!”. Cine face aşa nu ştie, de fapt, să se spovedească, n-are nici un folos din mersul la duhovnici. Nu trăieşte pocăinţa. Nu e viu duhovniceşte. Dacă nu-şi schimbă fundamental atitudinea, smerindu-se şi recunoscându-şi boala, nu va fi parte nici din parohie, nici din Biserică.

La spovedanie mergem să ne împăcăm cu Domnul (după ce I ne-am făcut vrăjmaşi păcătuind), să ne asumăm lipsurile noastre, să învăţăm să asumăm şi lipsurile celorlalti şi, mai ales, pocăindu-ne, să ne unim din nou cu Sfânta Biserică – deci şi cu fraţii noştri din parohie, după cum spune rugăciunea de dezlegare de după mărturisire. Când omul se pocăieşte, începe să se vadă sub ceilalţi şi se va bucura şi se va odihni îndrăgindu-i, ajutându-i, slujindu-i, întărindu-i sau, pur şi simplu, răbdându-i.

Doar aşa pot deveni „de un cuget” cu fraţii mei, şi atunci nu voi mai fi luptat de invidie când lor le e bine, iar bucuria lor şi harul primit de ei vor deveni şi ale mele. Doar aşa pacea cu fratele meu îmi devine foarte preţioasă, căci voi înţelege ce zice Sfântul Pavel când îndeamnă să nu ne certăm pentru lucruri mici: orice lucru e mic, în raport cu dragostea, unitatea, comuniunea!

—Aşa se naşte nevoia de jertfa? Din lupta cu sinele vechi?

– Cred că e urmare a pocăinţei, dar mai cred si că puterea de a se jertfi e trăsătură a firii omului. M-am gândit de multe ori că una din datoriile preotului e să creeze în parohia lui cadrul în care omul să înţeleagă ce e cu adevărat jertfa şi unde să se poată jertfi cu încredere şi cu folos. Aşa s-au născut la noi Candela rugăciunii”ori privegherile de noapte, sau milosteniile făcute pentru ajutorarea multor sărmani. Dar sunt convins că foarte mult au contat pentru zidirea parohiei noastre, pe lângă rugăciunile şi jertfele de toate felurile, şi milioanele de kilometri însumaţi prin drumurile făcute de fraţii şi surorile mele care vin din diferite colţuri ale Belgiei şi din Germania, Luxemburg, Franţa sau Olanda. Propriu-zis, dintre enoriaşii noştri, doar cinci-şase oameni locuiesc în localităţi apropiate. Ceilalţi vin din localităţi situate la minim 50-60 de kilometri, unii de câteva ori pe săptămână – pentru Liturghie, spovedanie sau, pur şi simplu, pentru întâlnire, cu diferite prilejuri.

„NE LEAGĂ MULTE FIRE DUHOVNICEŞTI TAINICE”

— Pentru că spuneţi asta: cum s-au petrecut lucrurile în parohia sfinţiei voastre? Cum v-aţi format ca familie duhovnicească?

– Simt cum, cu fiecare rugăciune a unora pentru alţii, cu fiecare clipă petrecută împreună, cu fiecare lucru pe care-l facem împreună, ne leagă tot mai multe fire nevăzute. Ne leagă nu atât anii petrecuţi împreună, cum se mai zice, cât aceste multe fire duhovniceşti tainice, şi această ţesătură dintre noi devine tot mai strânsă, mai trainică. E ca o pânză ţesută de Dumnezeu, care pune inimă lângă inimă în „războiul de ţesut” al parohiei şi le ţese împreună cu „suveica” proniei şi dragostei Sale: culori diferite, forme diferite, dar ce bucurie armonioasă! Bucuria de care vă povesteam acum patru ani creşte neîncetat, şi nu încetăm să dăm slavă lui Dumnezeu, întrebându-ne ades: dacă aici, pe pământ, oameni pătimaşi şi slabi fiind, Domnul ne poate da să trăim aşa bucurii, oare cum o fi în Rai? Şi teama de a nu pierde o aşa mântuire ne face să râvnim la mai mult, la mai Sus, şi să chemăm tot mai des şi cu mai multă putere numele Domnului în ajutor, spre întărire. Ne e teamă de ce spune Sfântul Pavel:

Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o, împreună-mărturisind şi Dumnezeu cu semne şi cu minuni şi cu multe feluri de puteri şi cu darurile Duhului Sfânt, împărțite după a Sa voinţă? Evr.2:3-4

Căci nu puţine minuni şi semne ne-a dat Domnul să trăim şi noi aici. In primul rând, prin împreuna-rugăciune la „Candela rugăciunii”. Apoi, prin rugăciunea celor mulţi: de nenumărate ori a intervenit minunat Domnul când, în situaţii urgente, am cerut rugăciune pentru cei în nevoie, trimiţând mesaje (SMS-uri sau e-mail-uri) către cei vreo o sută cincizeci de apropiaţi despre care ştiu că mi se vor alătura în strigătul către Domnul.

Şi, nu în ultimul rând, după cuvântul Sfântului Grigorie Theologul (dacă ţin bine minte), pe lângă aceste multe minuni pe care le-am trăit aici, am mai văzut una mai mare, cea mai mare: schimbarea vieţii omului, venirea lui în Biserică, luarea în serios a Evangheliei, înţelegerea celor pe care le face în Biserică. Şi mărturisesc că am trăit şi trăiesc şi multe minuni din acestea. Nici nu vă puteţi închipui ce bucurie am când vreunul dintre cei pe care îi spovedesc îmi spune sau îmi scrie că a avut o ispită oarecare, dar s-a rugat strigând cu toată puterea, şi Pacea-Hristos a venit, uimindu-l. 

Mare mângâiere am când îi văd pe fraţi gustând din roadă adevăratei rugăciuni, însoţită de venirea lui Hristos: încredinţarea aceasta a realităţii Învierii lui Hristos nimeni nu o va mai putea lua de la ei! Când omul începe să învieze, începe să îşi dea seama că lupta adevărată trebuie purtată la nivelul minţii, al gândurilor. Şi mă bucur când, după mai multe spovedanii, fraţii mei încep să mărturisească gânduri, nu doar fapte ale căderii. Asta arată că au înţeles că toate căderile încep cu un gând, că multe din ceea ce numim „gândurile mele” provin, de fapt, de la diavol, semănătorul de neghină. Asta arată că ei încep să se nevoiască cu înţelegere, cum zic Părinţii.

“UN DAR SPECIAL PE CARE DOMNUL ÎL FACE CREDINCIOŞILOR”

— Vorbiţi mult despre lucrarea harului. Dar, până la urmă, aceasta e firescul vieţii în Biserică, nu-i aşa?

– Absolut! Pe de o parte, zice Apostolul, „unde s-a înmulţit păcatul, acolo a prisosit harul“ Romani 5:20. Într-un sens, mă gândesc la starea lumii de azi: trăim într-o societate care s-a lepădat cu totul de Dumnezeu, care tinde să devină „impermeabilă la har“, cum zice Părintele Rafail (Noica). Într-o astfel de lume, am văzut că atunci când creştinul se străduieşte un pic să meargă spre Domnul, Acesta nu că îi iese, ci îi aleargă în întâmpinare. În alt sens, e vorba că mai toţi cei din parohie sunt oameni care abia în anii din urmă L-au întâlnit pe Dumnezeu într-un mod mai profund, iar păcatul lor din viaţa de dinainte e urmat acum de pocăinţă, care aduce mult har.

Pe de altă parte, putem remarca un fenomen interesant: niciodată în istoria Bisericii nu a mai existat simultan o preocupare vie a creştinilor pentru cele patru mari daruri prin care omul îşi poate învia inima duhovnicească: rugăciunea minţii („Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!”), împărtăşania des, citirea Scripturii şi viaţa de obşte (ca mod de viaţă – în principiu – monahală opus „vieţii de sine”). Aş zice că e un dar special pe care Domnul îl face credincioşilor, dându-ne toate aceste puternice arme pentru lupta cu duhul celui mai antihristic veac. Însă, desigur, ca in orice lucrare în Biserică, pe lângă harul Domnului care vine în întâmpinare, e nevoie de participarea omului, e nevoie ca darurile de care vorbeam să fie lucrate.

—Am văzut că e multă râvnă în parohia sfinţiei voastre în direcţia tuturor acestor patru daruri despre care vorbiţi.

— Da, şi mă bucur mult. Râvna asta e chiar una din roadele harului. Fără râvnă e greu să creşti duhovniceşte, e greu să lupţi cu ispitele, să lupţi să împlineşti poruncile. Râvna e starea care trebuie să ne mistuie inimile. Ea dă putere pocăinţei, aducând smerenie, căci se hrăneşte din tânjirea la cele pe care încă nu le-a dobândit, după cum spune Sfântul Ioan Scărarul.

— Ştim că râvna e un dar al lui Dumnezeu, şi din când în când toţi o simţim in noi, dar cum să facem să o păstrăm?

— În primul rând, lăuntric, printr-o luptă neîncetată de a ne curăţi inima de patimi. Apoi, prin faptele ce arată şi întăresc credinţa. Căci dorinţa de a-I plăcea lui Dumnezeu îl face pe om să se ostenească, să se roage mai mult (nu doar dimineaţa şi seara, ci înălţându-şi cât mai des mintea spre El, ostenindu-se un pic, oriunde s-ar afla: la serviciu, la volan, în bucătărie etc), şi roada acestei osteneli e o nouă însuflare, pe temeiul căreia poate primi de la Domnul (prin duhovnic, printr-o carte, printr-un frate) un nou cuvânt dătător de dor de cele Cereşti, un nou imbold spre osteneli ş.a.m.d. – şi râvna tot sporeşte. E simplu: eu îmi arăt intenţia, dorinţa de a fi cu Domnul, luptând să îmi ţin mintea cât mai neîmprăştiată, să păstrez rugăciunea peste zi, iar El îmi trimite harul Său să şi împlinesc ceea ce vreau.

Pe de altă parte, sunt oameni care vin să mi se plângă că nu reuşesc să îşi adune mintea la rugăciune sau  la Liturghie, ori că sunt mereu luptaţi de mânie sau patimi trupeşti, şi se uită inocent la mine când îi întreb dacă îşi pierd timpul şi-şi împrăştie mintea la TV, ascultând radio, pe Facebook ori citind ziare sau ştiri pe net etc. Pur şi simplu, ei nu văd sensul întrebării, legătura între ce mă întreabă ei şi ce le spun eu.Li se pare că exagerez când le spun că e o strânsă legătură între problemele lor şi felul în care îşi folosesc mintea. Aceşti oameni efectiv nu îi cred pe marii Părinţi contemporani care spun că duhul care caracterizează toate aceste noi descoperiri – nu ştiu cum să le zic altfel – e incompatibil cu Duhul lui Hristos, că o minte virusată de patimile care bântuie nestingherite în aceste medii, împrăştiată şi rătăcind în toate colţurile lumii, are nevoie de luni de dezintoxicare pentru a putea iar să se adune şi să devină coerentă într-un dialog cu Hristos. Aşa cum nu voi putea ajunge să iubesc un om dacă nu mă voi gândi mereu la el, dacă nu mă voi ruga mult pentru el, cu siguranţă nu voi putea să ajung să-L iubesc pe Hristos dacă nu mă voi ruga mult, dacă nu-L voi avea neîncetat drept centru al preocupărilor minţii mele. După expresia Părintelui Zaharia de la Essex, creştinul ar trebui să ajungă la o „viaţă de un gând”: Hristos! Abia atunci când Hristos va deveni centrul vieţii mele (şi nu o „felie” din cercul preocupărilor mele), când pe toate le voi raporta la El, pot spune că încep să trăiesc o viaţă duhovnicească.

De aceea, am convingerea că e mult mai uşor pentru omul de azi să lucreze asceza într-un sens pozitiv, adică să se implice în lucrări duhovniceşti, să îşi „prindă” mintea în rugăciune, în fapte bune, în lucrarea binelui. E mult mai grea calea „negativă” a ascezei, adică lupta minţii cu patimile, cu vrăjmaşul. Când omul e plin de râvnă şi prins în lucrarea faptelor bune, se fereşte în mod implicit de preocupări sterile precum cele enumerate (desigur, lista nu e exhaustivă) şi e mult mai greu să cadă în păcat, ori să îşi piardă credinţa.

În plus, râvna te păzeşte şi de consumul teribil de energie pe care îl aduce în viaţă atitudinea critică nesănătoasă, negativă. Mereu mi-a fost groază de oamenii care nu încetează să se plângă: de soţ, de soţie, de vecin, de guvern, de masoni, de orice se poate – oameni care-şi construiesc închisoarea singurătăţii criticându-i şi osândindu-i pe toţi. De cealaltă parte, omul care cultivă însuflarea e neîncetat preocupat de lucrări pozitive, şi însăşi viaţa lui va deveni bucuroasă şi strălucitoare.

Vedem asta şi în parohiile noastre. Majoritatea celor „critici” şi „lucizi”, care nu se lasă „păcăliţi” de râvna şi bucuria celorlalţi, sfârşesc prin a pleca din parohie sau a se poziţiona la o distanţă de siguranţă, care să le permită viaţa „de sine” (altfel zis: după capul lor) pe care şi-o doresc. Ei nu pricep nici bucuria celorlalţi, nici dragostea care îi leagă, au tot felul de întrebări („Ce tot atâtea slujbe?”, „De ce să tot ceri atâtea binecuvântări de la preot?”, „Dar de ce trebuie să mergi la biserica aia? Nu ai una la tine în cartier?”), caută tot felul de explicaţii „logice” pentru ce se întâmplă (de genul: sectă, manipulări, oameni disperaţi, „preotul exagerează” etc.) şi vin cu tot felul de „sfaturi bine-intenţionate” (către preot, de la colegi: „Ai grijă cu mirenii, dacă le dai un deget, ţi se urcă în cap”, către mireni, de la rude ori prieteni: „Nu te mai recunosc! Vezi să nu faci vreo fixaţie!”, ori „Vezi să nu exagerezi / să nu fii folosit” etc). Iar finalul lor e trist: asemenea fratelui mai mare din pilda fiului risipitor (sau tatălui [milostiv], cum îmi place să spun), nu sunt în stare să intre în bucuria celorlalţi, prizonieri ai unei auto-compătimiri bolnave, simţindu-se mereu neînţeleşi, nedreptăţiţi, folosiţi, nevrând să intre în bucuria Tatălui, şi rămânând afară din împărăţie.

„AM DUS O POLITICĂ INVERSĂ DECÂT CEA CARE SE PRACTICĂ LA NIVELUL GUVERNĂRILOR”

— Neamul nostru a fost, mai ales în ultimii trei sute de ani, victima unor politici şi presiuni de dezbinare, de semănare a neîncrederii între oameni, a suspiciunii, şi cred că aproape toţi românii suntem purtători ai acestui virus. Am văzut că asta ne dă şi în Biserică mult de lucru: nu mai avem încredere unii în alţii. Sfinţia voastră nu aveţi problema asta?

— Ne-am lovit şi noi aici de asta la început. E aşa cum spuneţi: a trebuit să ducem o luptă ca să dobândim încredere unii în alţii. Am luptat mult ca să ne vindecăm ADN-ul, ca să zic aşa, să învăţăm să punem gândul bun, să trecem peste neputinţele celuilalt, să-i arătăm încredere, să vrem să-l cunoaştem. Esenţială a fost rugăciunea, desigur, dar au contat mult toate cele pe care le facem în parohie pentru a ne apropia unii de alţii, pentru a ne cunoaşte mai bine. Aş putea spune că am dus o politică inversă decât cea care se practică la nivelul guvernărilor ţării – una de unire, de adunare.

De aceea poate că cel mai mult mă întristez la spovedanie când aud că fraţii mei s-au judecat sau, mai rău, s-au bârfit între ei, ori s-au rănit cu cuvinte.Şi majoritatea au înţeles că sunt păcate ucigătoare de frate, şi îi simt că luptă tot mai mult să nu mai cadă. Aici cred că e important, ca în orice familie, rolul de mijlocitor al preotului-părinte în a-şi ajuta fraţii-fii să înveţe arta de a dialoga: putem avea păreri diferite, dar asta nu e motiv de supărare, de ceartă; trebuie să învăţăm să facem distincţia între idee şi persoană.

Nu a fost uşor, dar ne-a ajutat Domnul şi am ajuns la starea că se întâmplă câteodată să fim împreună vreo sută de oameni şi să te simţi cu toţi ca şi cu cei din casa ta: totul e firesc, nu ai nimic de ascuns, eşti liniştit, cu garda jos; orice ai spune, orice ai face, nu ţi-e teamă că cei din jur te vor răstălmăci, nu e nimeni care să vrea „să te prindă în cuvânt” (cum se întâmplă, de exemplu, Duminica la predică, când în turmă se mai strecoară şi lupi îmbrăcaţi în piele de oaie). Dar pentru asta ne-a ajutat mult să ne amintim ades ce zice Sfântul Pavel efesenilor: „Vorbiţi între voi în psalmi şi în laude si în cântări duhovniceşti” Efeseni 3:19. Sau, altfel spus, la măsura noastră: să fim atenţi la conţinutul discuţiilor noastre; abordarea oricărui subiect să fie cât mai duhovnicească, ferindu-ne să vorbim deşertăciuni, de unde poate uşor izbucni cearta.Altminteri, sigur că e greu să dobândeşti stăpânirea de sine, adică puterea de a nu te trezi vorbind fără să vrei, fără să te gândeşti la eventuale consecinţe dureroase pentru aproapele tău.

— Ne puteţi prezenta programul unei Duminici obişnuite în parohie?

— După Liturghie şi agapă, am propus fraţilor să mai stăm împreună, să ne odihnim împreună în Hristos, în Frumos. Uneori le vorbesc despre o temă oarecare a vieţii duhovniceşti (de-a lungul anilor, am încercat să le abordăm împreună pe toate cele importante), alteori citim fragmente din cărţile Părinţilor şi le tâlcuim, încercând mereu să vedem cum putem aplica Evanghelia în concretul vieţii noastre. În unele Duminici facem prezentare de carte, ori a unui pelerinaj în care unii dintre noi am fost în săptămâna ce s-a încheiat, ori vorbim despre mari oameni ai Bisericii şi ai culturii româneşti. Alteori, pur şi simplu, ne împărtăşim unii altora, îmbogăţindu-ne astfel unii pe alţii, din cele care ne-au bucurat în viaţa cu Dumnezeu şi pe care le avem cu toţii în inimă. Am numit această „împreună-odihnă” un pic pretenţios: „Momentul filocalic”. Gândul meu a mers mai mult într-o direcţie etimologică (filocalic=iubitor de frumos), să zic aşa, şi mai puţin în accepţiunea clasică, patristică. Adică mi-am propus să învăţăm împreună, mari şi mici, să ne bucurăm de Frumos, să învăţăm să cultivăm Frumosul (înţeles într-un sens mai larg) în vieţile noastre, într-o lume în care urâtul e tot mai apreciat şi stăpân. Când a făcut lumea, Domnul a facut-o bună şi frumoasă, şi frumuseţea e una din peceţile puse atunci pe lume şi în om.

În plus, am mai remarcat că unii creştini au probleme în viaţa duhovnicească și pentru că au intrat direct în pielea de „om duhovnicesc” fără să fie mai întâi oameni fireşti, oameni echilibraţi, profunzi, sensibili – trăsături pe care o educaţie bună, în care Frumosul să ocupe un loc important, le-ar fi putut aduce. Am convingerea că, înainte de a putea avea o viaţă duhovnicească autentică, omul trebuie să reînveţe să se bucure de lucruri simple, de frumuseţea firescului, a naturii, a artei adevărate – de cele care, până acum câteva zeci de ani, făceau parte din cotidianul vieţii străbunilor noştri. Mărturisesc că, la început, mi-era un pic teamă ca acest „moment” să nu devină unul cultural, mai cu seamă în Duminici precum cele în care îi evocăm pe Eminescu ori pe poeţii români care, de-a lungul veacurilor, L-au căutat pe Dumnezeu. Acum, însă, după atâtea sute de Duminici împreună, dau slavă Domnului că ne-a arătat încă o dată că, atât timp cât rămânem în Duhul lui Hristos, toate cele pe care le facem împreună în parohie lucrează tainic vindecarea sufletelor.

(va urma)

Romanian