Interviu revista “Familia Ortodoxă”, mai 2014: Creștinismul este o luptă continuă pentru lărgirea inimilor noastre

A trecut un an de cand Parintele Ciprian Gradinaru – si, prin el, minunata comunitate a centrului duhovnicesc de la Namur – au fost prezenti in mijlocul nostru. Sa descoperi Ortodoxia, traita la exigentele ei cele mai inalte, undeva langa sediul Parlamentului European, in inima Europei, sa spunem, seculare, nu este putin lucru. Dar iata ca asa a lucrat Bunul Dumnezeu, potrivit libertatii oamenilor, caci Duhul sufla unde voieste^Ioan3:8 si, pana la urma, se folosesc de prezenta si lucrarea Sa numai aceia care au inima deschisa sa-L primeasca.

Modelul Manastirii si al centrului duhovnicesc Namur spune totul: nu locul este cel mai important, ci modul in care este asumata si traita credinta. Ajunsi in inima Europei, acesti romani isi implinesc menirea de a fi sarea cea buna, aluatul care sa dospeasca intreaga framantatura. Desi traiesc ca vechii evrei in captivitatea babiloniana, departe de scumpul lor Ierusalim, romanii de la Namur, prin credinta, sunt mult mai aproape de inima neamului si a Bisericii noastre decat multi altii care, desi se numesc tot romani, le este rusine de identitatea lor si cauta primul prilej ca sa-si lepede credinta. L-am rugat, asadar, pe Parintele Ciprian sa ne reintroduca in atmosfera liturgica si in framantarile care intretin aceasta comunitate in care romanii, desi in strainatate, se simt ca acasa – lectie atat de importanta pentru multi dintre noi, care am ajuns, in propria tara si in apropierea atator biserici, sa ne simtim ca in strainatate.

– Parinte, care au fost reactiile dupa interviul dat anul trecut „Familiei Ortodoxe”?

– Am fost impresionat… M-au contactat multi preoti si mireni, bucurosi ca impartasim aceeasi viziune asupra a ceea ce ar trebui sa fie parohia. Unii mi-au scris ca asemanator traiesc si ei, altii ca au preluat si pus in practica unele din ideile despre care vorbeam atunci (agapa duminicala, privegherile la Praznice si la Sfintii de peste saptamana, “candela rugaciunii“…). M-am convins o data in plus ca suntem datori sa-L marturisim pe Hristos atat prin prezenta noastra ca si crestini, ca si parohie acolo unde ne aflam fiecare, cat si prin cuvant, ca martu­risire a lucrarii lui Hristos cu fiecare in parte.

– 

Marturisesc ca eu unul am fost cucerit de duhul de „familie in Hristos”, de parohia care s-a format aici, la Namur… Cu te credeti ca trebuie sa inceapa lucrarea preotului in parohie?

– In primul rand, trebuie sa aiba o viziune limpede si de perspectiva, o viziune in duh bisericesc, care sa inchege si sa dea unitate lucrarii parohiei. Adica nu ma duc intr-o parohie doar ca sa „prestez servicii religioase” enoriasilor: slujbe, rugaciuni, sa le renovez biserica, sa-i indemn sa doneze bani pentru tot felul de scopuri nobile.

Da, toate acestea trebuie facute, insa toate sunt subsumate misiunii preotesti fundamentale: sa-L aduc pe Hristos in mijlocul lor, sa-i ajut sa inte­leaga ca Hristos este adevarata Viata ^{cf Ioan 14:6} , sa mijlocesc pentru impacarea lor cu Dumnezeu cf. ^{2 Corinteni 5:18} ,sa lupt pentru a crea cadrul ca parohia sa devina cu adevarat loc de vindecare duhovniceasca — adica apropiere, unire cu Dumnezeu — pentru tot cel care voieste. Iar, ca sa reuseasca, preotul tre­buie sa aiba inima de parinte (sau, mai bine zis, de mama) si sa-i poarte mereu si peste tot in inima pe fiii sai intru Domnul. Si, cel mai important, si nu uite nici o clipa ce-i spune Domnul: „Doctore, vindeca-te pe tine insuti!” ^{Luca 4:23}_,adica sa se nevoiasca neincetat pentru propria despatimire. Apoi, preotul mai trebuie sa-l ajute pe fiecare enorias sa devina constient de propriul rol in cadrul parohiei. In genere, crestinul nu poate sa se mantu­iasca traind singur, si nici nu poate sa se incon­joare doar de cei pe care-i alege, adesea, dupa criteriul unor patimi comune: barfim impre­una, ne distram fain impreuna — deci ei sunt „aproapele” meu! E limpede ca, atunci cand vrei sa apartii de o parohie, nu poti sa-i iubesti de la inceput pe toti. Incepi lupta prin accep­tarea, prin asimilarea celorlalti in inima ta. Dar asta presupune o lepadare de sine, pe care nu o face oricine — si asa ajung sa se nasca enoriasii „idioritmici” care constituie parohiile „idioritmice” despre care vorbeam randul trecut…

“Eu trebuie sa devin aproapele aproapelui meu”

Insa viata crestina nu o putem trai raportandu-ne exterior la ea (“Pentru ce ma chemati «Doamne, Doamne», si nu faceti ce va spun?“ ^{cf Matei 7:21} , ne intreaba Hristos adesea), ci printr-o asumare a ei, prin infaptuiri concrete. Si asa e si cu parohia: poti sa mergi la o parohie, dar sa nu faci parte din parohie! Ca in pilda cu samarineanul: eu trebuie sa devin „aproapele aproapelui meu”. Dar concret, nu la nivel de idee.

Cine e aproapele meu? Tu esti aproapele meu, daca vreau sa lupt pentru asta. Aproapele meu imi devine aproape atunci cand eu ii de­vin aproape. Trebuie inversata perspectiva. Cata vreme il resping pentru ca e slab in credinta, ori pentru ca e fumator sau laudaros sau mai stiu-eu-cum, ma indepartez, ma autoexclud din familia aceea din care fac parte cei ce si-1 asuma pe acel om. Cum e cu fratele mai mare din pilda Fiului Risipitor: crezandu-se „altfel”, „diferit” (ca sa nu zic superior!), s-a rupt de familie, s-a rupt de Tatal. Crestinismul e o lupta continua pentru a-ti largi inima ^{cf 2 Corinteni 6:13}, pentru a-l incapea pe celalalt in inima ta asa cum este el, pentru a iesi in intampinarea suferintei celuilalt… Ca sa devin frate cu cineva, eu trebuie sa mi-l asum.

Sigur ca e mai comod ca, dupa Liturghie, sa merg acasa si sa ma odihnesc cu familia. Dar daca nu voi face jertfa si osteneala de-a sta impreuna ma­car cu cei cu care ma intalnesc la biserica, de a-mi asuma riscul sa fiu refuzat sau dezamagit de ceilalti, voi ramane mereu departe de inima fratelui meu.

Sunt oameni pe care-i stiu de ceva timp si care, atunci cand i-am cunoscut, se simteau singuri si sufereau profund din cauza asta. Unii dintre ei mai sufera si azi, in timp ce altii au inceput sa se vindece, sa accepte altfel durerea… Diferenta vine din faptul ca cei care au inceput sa se vindece sunt dintre cei care se implica mai mult, mai des, mai adanc in viata parohiei, se apropie de ceilalti enori­asi, isi „nasc” alti si alti frati si surori.

Zice Domnul: „Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca va veti iubi unul pe altul“^Ioan 13:35. Si daca nu ne cunoastem, daca nu ne intalnim ca sa ne cunoastem, nu o sa ajungem niciodata sa ne iubim. Si atunci, cum o sa-si dea oamenii seama ca noi suntem ucenicii Lui? Caci, daca trebuie sa le spunem noi oamenilor ca suntem crestini, daca ei nu-si dau seama de asta din atitudinile noastre exis­tentiale, inseamna ca mai avem inca drum lung pana la a deveni ucenicii lui Hristos…

“De multe ori traim crestinismul «dupa ureche»”

De aceea am propus si caut sa propun mereu fratilor mei tot felul de proiecte care sa ne puna impreuna, la diferite etaje existentiale. In pri­mul rand, intalnirile duhovnicesti saptamanale (de dupa agapa, in cazul nostru), pe care le cred absolut necesare pentru o parohie care vrea sa creasca intru Hristos. Dupa ce mancam im­preuna, ramanem inca vreo ora-doua si pre­zint o tema care are legatura cu concretul vie­tii duhovnicesti — cum sa ne rugam, cum sa ne spovedim, ce reprezinta momentele Liturghiei etc. —, iar apoi discutam pe tema respectiva. Si faptul ca intalnirea este o ocazie unde oricine poate pune o intrebare, poate sa-si exprime punctul de vedere, este extrem de important.

De multe ori traim crestinismul „dupa ure­che” (precum unii lautari canta), dupa pareri personale; dar daca vrem sa traim un crestinism autentic, trebuie sa il intelegem cu intelegerea Bisericii. La predica nu e nici locul, nici cadrul in care sa se aprofundeze multele aspecte ale vietii duhovnicesti. Sigur ca e un sacrificiu pe care pre­otul il face la aceste intalniri duminicale – trebuie sa se pregateasca pentru prezentarea pe care o va face, trebuie sa renunte Duminica la o ora-doua din timpul pe care l-ar putea petrece cu familia lui —, insa castigurile duhovnicesti sunt incomen­surabile. E un moment foarte bun atat pentru a-i informa pe oameni, cat mai ales pentru a-i forma, caci surse de informatie intelectuala sunt la tot pasul. Vorbim adesea si despre duhul au­tenticului bisericesc, invitam iconografi care sa ne invete ce este icoana ortodoxa (spre deosebire de reprezentarile religioase), vorbim despre ar­hitectura bisericeasca, despre muzica bizantina, despre raportarea dreapta la Tainele Bisericii…

Tot la aceste intalniri, una dintre temele care vin des in discutie este educatia parintilor, plecand de la ce spune Hristos la un moment dat: „Lasati copiii sa vina la Mine“ ^Marcu 10:14. De multe ori, noi, ca parinti, ii impiedicam pe copii sa-L intalneasca: cu vietile noastre strambe, cu crestinismul nos­tru superficial, cu diferitii „virusi” ai pedagogiilor moderne pe care-i acceptam in abordarile noastre educationale, fiind convenabile egoismului nos­tru. Si trebuie lucrat mult in sensul acesta: ca sa ne reuseasca educatia, noi, parintii, ar trebui sa fim cei dintai educati si luminati de Hristos, ar trebui sa sporim duhovniceste pentru a nu-i mai impiedica pe copii sa mearga spre Domnul.

Apoi, lupta de a crede si concretiza cuvantul lui Hristos „unde sunt doi sau trei adunati in Numele Meu, acolo sunt si Eu in mijlocul lor“ ^{Matei 18:20} ne-a adus multe bucurii. Cand aflu ca cineva are nevoie de rugaciuni, trimit un me­saj mai multor apropiati — slava Domnului, tot mai multi! – si le cer sa se roage pentru persoana respectiva. Si am primit minunat de multe con­firmari ca, dupa astfel de rugaciuni, cei in sufe­rinta simt lucrarea lui Dumnezeu in viata lor.

“Milostenia sa fie o atitudine permanenta”

Zice Hristos ca “cine vrea sa vina dupa Mine, sa-si ia Crucea in fiecare zi, sa se lepede de sine si sa-Mi urmeze Mie“ ^{cf. Matei16:24}. Foarte mult con­teaza purtarea si pregatirea de peste saptamana, de fiecare zi, pentru a putea primi harul Liturghiei la care participam cu totii Duminica. Avva Filimon spunea: „Du-te la tine acasa si te osteneste (in cele duhovnicesti, desigur), caci e nevoie de osteneala si de durerea inimii“. Tot omul care vrea sa pas­treze harul Liturghiei si sa il inmulteasca trebuie sa se nevoiasca in toate zilele si noptile, nu doar Duminica dimineata – daca o face macar atunci! Asceza e partea pe care trebuie neaparat sa o aduca omul in relatia cu Dumnezeu.

M-am bucurat sa vad si in timpul Postului Mare cat de multi au venit de la mari distante ca sa facem impreuna Canonul Sfantului Andrei Criteanul. Dupa o zi de munca si post aspru, sa vii de la 80 sau 140 de kilometri… si sa faci si cateva sute de metanii! Sunt mereu miscat cand vad ca fratii din parohie inteleg tot mai bine cata nevoie e de asceza — atat trupeasca, dar mai ales launtrica; de la nevointa „pentru ca trebuie”, multi au ajuns sa simta dorinta de nevointa, iar unii chiar nevoia de nevointa, ca mijloc de atragere a harului dumnezeiesc…

– Pentru ca spuneati ca trebuie sa ne ajutam con­cret aproapele, spuneti-ne, va rog, cum sa ne rapor­tam la milostenie?

– Mereu aceasta intrebare a fost una grea… Personal, propun enoriasilor milostenia ca atitudine permanenta. Practic, cred ca zeciuiala din Lege este o solutie. Altfel spus, in ziua de salariu, cel care vrea pune 10% din veni­tul lunii intr-un „plic al lui Dumnezeu” si se roaga sa-l ajute El si sa directioneze banii din plic asa cum stie El mai bine.

Am mai propus fratilor mei infratirea cu doua parohii din tara, din zona Pascani. Noi ne-am pro­pus inca de la inceputurile parohiei sa-i ajutam cat putem pe saracii din tara; doar ca aveam mereu un sentiment de imprastiere. Atunci ne-am ho­tarat sa ne concentram pe o directie si sa ajutam una-doua parohii sarace din Romania, in mod constant. M-am bucurat de reactia Parintelui pa­roh de acolo, care, dupa cateva randuri de ajutoare trimise, mi-a scris ca tineretea se caracterizeaza prin curaj, prin entuziasm, prin speranta, dar ca atunci cand omul are parte doar de suferinta, toate aces­tea tind sa se stinga; insa, prin acest ajutor con­stant, prin aceasta infratire, a renascut nadejdea ca Dumnezeu nu i-a uitat, ca cineva se gandeste la ei.

Si, pentru ca ce a zis Parintele e important si adevarat, indraznesc sa profit de faptul ca revista „Familia Ortodoxa” e foarte citita atat in tara, cat si in diaspora, si sa propun fratilor nostri ca si ce­lelalte parohii din diaspora sa preia ideea. Sunt, cred, vreo 4-500 de parohii in diaspora si, daca fiecare s-ar infrati cu o parohie saraca din tara, multe s-ar schimba… Asa cum a fost prin anii ’90, cand multe sate din Belgia si Franta s-au infratit cu sate din Romania si veneau cu ajutoare si bucu­rie — doar ca acum am putea aduce si o dimensi­une duhovniceasca, totul trecand prin preoti, prin parohii. Nimeni nu cere sa dam din lipsa noastra, precum vaduva cei doi banuti ai sai. Ci macar din ce ne prisoseste, si tot ar fi mult…

“Viitorul tarii noastre sta in mainile preotilor”

– Parinte, fiind un subiect foarte discutat in ultima vreme, care credeti ca ar trebui sa fie atitudinea crestinului fata de politic, fata de criza?

– Daca resimtim vremurile de azi drept criza economica e pentru ca nu mai traim crestinismul cum trebuie, nu ne mai nevoim, pentru ca ne place sa-L transformam pe Dumnezeu in „prestator de servicii”, Caruia Ii aducem de fiecare data o lista de dole­ante (bani, sanatate, casatorie etc.) — si nu in Tamaduitorul inimilor noastre. Daca am fi obisnuiti prin propria alegere cu postul, cu lip­surile, atunci nici criza nu ne-ar afecta prea mult, asa cum razboaiele mondiale si atatea suferinte cumplite si saracii nu au umplut spi­talele cu oameni bolnavi de depresie…

Ni s-a impus dupa ’90 ideea stranie — dar ex­trem de confortabila pentru cei care ne conduc! — ca, in calitate de crestin, nu trebuie sa te implici in politic, ca a avea atitudine civica crestina e dovada de inapoiere, de fanatism religios. Insa e mult mai mult decat evident ca, de partea cealalta, politicul se amesteca fara nici o jena, ba chiar cu nerusinare uneori, in cele ce ar trebui sa ramana la nivelul constiintei libere a fiecaruia: cum sa-ti educi copilul, cu ce sa-l hranesti, cum sa-1 instruiesti, si celelalte. Politicul iti impune sa-ti vaccinezi copiii chiar daca nu vrei. Politicul impune educatia pro-homosexualitate — si asta impotriva dorintei majoritatii parintilor. Politicul a decis ca trebuie sa inceapa in Romania invazia tacuta a strainilor—atatea veacuri de lupta ale stramosilor pentru a ne da mostenire pamantul tarii si libertatea sunt acum vandute pe un blid de linte!… Frati romani din diaspora, daca va permiteti financiar un sacrificiu, cumparati voi pamantul compatriotilor nostri care il vand! E si o investitie buna, dar si o dovada de patriotism; doar in felul acesta putem impiedica ultima cotropire — cu actele (tradarii politice) in regula — pe care pa­mantul tarii noastre o va mai suporta…

Toate aceste sminteli trebuie sa fie – desi, ne zice Hristos, „vai de cei prin care ele vin“ ^{cf Matei 18:7}! —, insa cred ca e datoria noastra sa luptam pentru a prelungi timpul si spatiul in care si noi, si copiii nostri sa ne mai putem inca lucra mantuirea.

Insa, daca e sa privim realist ce se intampla in lume, realizam ca nu mai putem astepta o elita care sa-si propuna sa schimbe in bine lucrurile de la „straturile de sus” (institutii, formulari so­ciale etc.) spre in jos, spre simplul cetatean (asa cum s-a incercat in perioada interbelica). Cred ca e momentul ca aceasta lucrare sa inceapa de jos in sus, de la nivel de persoana, de familie, de paro­hie. Crestini vii, luptand sa implineasca poruncile lui Hristos. Familii crestine, numeroase, puternice duhovniceste — deci si social, cum zice psalmistul: „Fericit barbatul care isi va umple casa de co­pii, nu se va rusina cand va grai cu vrajmasii sai in poarta” ^{Psalmul 126:5}. Cred ca viitorul tarii noastre sta nu in mainile politicienilor, ci in mainile preotilor, ale episcopilor. Pe preotul care traieste dupa cum vorbeste de la amvon, oamenii il vor urma si la biserica, dar si la munca, dar si cand trebuie sa ia atitudine in fata unor nedreptati de ordin politic (vezi exemplul Pungesti). Oile asculta si urmeaza glasul pastorului bun, gata sa-si puna sufletul pen­tru oile sale ^{cf. Ioan 10:11}. Daca poporul va naste si epi­scopii vor hirotoni preoti buni, viitorul tarii nostre va fi altul decat cel care se prevede.

“Vom putea schimba societatea cand noi insine vom fi schimbati”

Imbunatatirea starii poporului va veni si prin lu­crarea mirenilor – care ar trebui incurajati mai mult de cler sa se implice in viata Bisericii, sa mar­turiseasca, sa caute si sa mearga spre cei ce sufera. Orice laic lucrator duhovniceste e un „semanator de credinta” in inimile celor pe care-i intalneste. Sfantul Porfirie spunea, de pilda: „un medic care e bun crestin e ca un apostol”. Samanta cade „a tout vent”, iar „pamantul rodeste de la sine”. Este impreuna-lucrare cu Dumnezeu.

Dar, mai presus de toate, vom putea schimba societatea cand noi insine vom fi schimbati, cand vom fi oameni noi intru Hristos — si nu cu actiuni exterioare, prin activism social, si nici cu barfe si scandaluri pe Internet. Trebuie sa ne implicam in lucrari filantropice, in luari de pozitie civice — insa, pentru a putea sustine astfel de lucrari, trebuie sa dutem o viata de asceza in Biserica. Sa luptam ne­incetat pentru propria vindecare.

– Credeti ca preotii trebuie sa vorbeasca de la am­von despre aceste lucruri?

– 

Sunt convins ca nu-i nevoie de predici poli­tice. Datoria preotului e sa-l vindece pe om, prin harul lui Dumnezeu, sa-l puna in legatura cu Domnul, sa-l ajute sa inteleaga gandul Ziditorului sau in ce priveste sensul vietii pe care a primit-o in dar. Insa, daca preotul lupta sa-si implineasca aceasta datorie in parohia unde Dumnezeu l-a pus, enoriasul va intelege ca nu poate ramane fara reactie in fata unor gesturi politice care atenteaza la libertatea sa, la constiinta sa de crestin, de parinte, de cetatean. Preotul nu poate sa se foloseasca de calitatea sa de paroh pentru a sugera enoriasilor sai persoane pe care sa le voteze, insa trebuie sa militeze pentru gasirea tuturor formelor de a re-oferi valori crestine cetatii, macar ca optiune.

Dau slava lui Dumnezeu ca sunt contempo­ran cu tot mai multi crestini curajosi, cu atitudine civica crestina. Avem nevoie de gesturi de demni­tate si la nivel national, si international. A venit iar vremea ca acela care se vrea crestin sa ia atitudine.

– Inteleg ca au fost vremuri cand crestinismul re­prezenta si o atitudine sociala?

– Desigur. Steven Runciman, marele bizan­tinolog, spunea intr-un interviu ca, in Bizant, Biserica facea foarte multe pentru oameni, avand un rol social fundamental. Existau, spre exemplu, spitale ale Bisericii, iar multe manastiri se ocupau de azile de batrani si de educarea tinerilor.

De asemenea, mai spunea un alt lucru im­portant: anume ca multi din Sfintii bizantini s-au amestecat in politica, detinand chiar si functii po­litice. Explicatia pe care o da e ca toti cei care vor sa-i influenteze pe ceilalti oameni exercita un rol politic, politica insemnand sa incerci sa organizezi Cetatea in conformitate cu o anumita conceptie existentiala — cea crestina, in cazul Sfintilor. Sa ne gandim ca tocmai credinta crestina i-a facut pe multi inaintasi ai nostri sa lupte militar cu paganii, cum avem si noi atatea cazuri de domni crestini, precum Sfantul Stefan cel Mare si toti ceilalti.

Am vazut si aici, in Belgia, crestini care cauta mereu sa isi adanceasca viata duhovniceasca, care se nevoiesc cu o viata liturgica vie, atenta, constienta, cu asceza „in camara lor”, care citesc carti duhov­nicesti incercand sa si traiasca cele citite si care, in mare proportie, cauta sa aiba si o atitudine civica — implicandu-se recent, de exemplu, in campania de sustinere a singurului candidat politic de credinta crestin-ortodoxa marturisitoare pe care il cunoaste Romania post-comunista. Pe de alta parte, am va­zut si crestini care traiesc o suficienta a credintei lor, a relatiei cu Dumnezeu si, in genere, a vietii lor in ansamblu, aidoma cocosului multumit de curtea lui — dar fara perspectiva! — despre care scrie Sfantul Siluan in cartea sa, si care se ascund in spatele unor sloganuri de genul „crestinul trebuie sa caute doar transcendentul”, „mai intai trebuie sa ne sfintim, apoi sa ne implicam in social” etc. si care sunt foarte critici si virulenti la adresa celor ce indraznesc sa iasa din rand, tulburandu-le, astfel, constiintele.

– Parinte, o ultima intrebare: ne puteti povesti vreo minune legata de Sfintii belgieni, mai ales ca sunt atat de putin cunoscuti in Romania?

– Una din marile descoperiri ale anului trecut a fost pentru noi Sfantul Palmas, un sfant de dinainte de Schisma, ale carui moaste se afla la o manastire ortodoxa flamanda din nordul Belgiei. Mi-a po­vestit Staretul de acolo ca, in urma cu cativa ani, in noaptea de Inviere, cand biserica era plina de lume, chiar inainte de momentul cand preotul ia Lumina de pe Sfanta Masa si spune credinciosilor „Veniti de primiti Lumina!”, cand toate luminile din biserica erau stinse, brusc s-a facut Lumina mare. Parintele s-a suparat, desigur „Cine a indraznit sa aprinda lumina acum, cand trebuia sa dau credinciosilor Lumina?…“. Insa imediat au realizat cu totii ca, de fapt, Lumina care stralucea in biserica izvora din racla cu moastele Sfantului Palmas — un sfant din primul veac dupa Hristos. Si, cat a tinut slujba, moastele au luminat in chip minunat. Au fost cateva sute de martori la aceasta minune. Va dati seama? In zilele noastre! In coltul asta de Europa, unde oamenii s-au lepadat de atata timp, in majoritate, de Hristos! „Cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru?”…