Articol aparut in revista "Familia ortodoxa", nr. 78 (iulie, 2015)

Ne aflam în Duminica în care sunt prăznuiți sfinții locali (a doua după Rusalii), şi îmi iau libertatea să vorbesc despre unul dintre Drepții, să zic așa, pământului belgian: Doamna Andrée. O doamnă născută în Belgia, crescută în Belgia, convertită la maturitate la Ortodoxie. O viaţă oarecum simplă, dacă e s-o privim din exterior: provenea dintr-o familie cu doisprezece copii, a făcut şcoală, a lucrat câţiva ani, s-a căsătorit cu Marc, au avut şase copii, pe care i-a crescut cu multă dragoste şi jertfă. La un moment dat s-a îmbolnăvit de cancer. A luptat mult, a suferit mult, iar acum a plecat la Domnul.

Însă, din perspectiva proniei dumnezeieşti, în mod cert, viața ei – aparent atât de simplă – are o mare importanţă pentru comunitatea noastră, căci, omenește vorbind, prin ea a început totul. Și dacă noi suntem azi aici, în biserica aceasta, dacă de trei ani ne rugăm aici, dacă de trei ani săvârșim aici Sfânta Liturghie, dacă ne putem întâlni cu Dumnezeu, dacă atâția oameni și-au găsit pacea în locul acesta, rugându-se, spovedindu-se, împărtăşindu-se, înnoindu-se sufletește, toate le datorăm, bineînțeles, lui Dumnezeu – lui Dumnezeu, dar Care a ales să lucreze prin Andrée. Și iată cum s-au întâmplat lucrurile...

O lecție de viață

Fiind prieteni de familie, era la curent cu dorul meu de a găsi un loc unde să întemeiem o mănăstire pentru românii din partea aceasta a Europei. În ianuarie 2011 a aflat că se scosese la vânzare proprietatea unei comunităţi catolice și l-a sunat pe proprietar. Acesta a repezit-o, spunând că a luat deja legătura cu toate comunitățile ortodoxe din Belgia – inclusiv cu reprezentanţii parohiilor româneşti din Belgia – și nici una nu era interesată. Însă Doamna Andrée a insistat în mai multe rânduri, spunându-i că e vorba de o parohie nouă, cu un preot nou, care ar vrea să vină să vadă locul. Perseverenţa ei l-a înmuiat pe proprietar, care a acceptat în final să mă întâlnească. Așa am descoperit fosta mănăstire catolică din Vedrin, locul în care Andrée și familia ei obișnuiau să meargă la slujbă pe vremea când erau catolici, și care urma să fie „reprofilată” în scopuri comerciale dacă nu se găsea un cumpărător interesat în folosirea sa ca lăcaș de cult. Cu binecuvântarea și sprijinul Înalt-Preasfințitului Iosif şi prin jertfa multor compatrioţi – în special a celor care azi constituie Parohia „Toţi Sfinţii” din Namur – am reușit să cumpărăm așezământul și să ctitorim astfel mănăstirea noastră din Belgia.

Vedeți, dacă Andrée nu s-ar fi rugat, dacă nu ar fi stăruit să-l convingă pe cel care vindea să ne dea o şansă, dacă nu şi-ar fi dorit mult să mă ajute, dacă s-ar fi descurajat imediat, cu siguranţă nu am fi astăzi aici. Este o lecție extrem de importantă pentru fiecare dintre noi despre ce înseamnă stăruința în gândul cel bun și dăruirea de sine în rugăciune – o rugăciune care i-a deschis inima, pregătind-o pentru săvârșirea lucrării Domnului prin ea.

De aceea, nu pot să nu înţeleg întâlnirea noastră cu Andrée și dintr-o perspectivă eshatologică. În primul veac, „sfinți” ^{cf.Efeseni 1:1} erau numiţi cei care luptau să sălășluiască în ei Duhul Sfânt, cei care erau mădulare ale Trupului lui Hristos – Biserica. Despre acești sfinți spune Apostolul că „ne vor judeca” ^{1 Corinteni 6:2}. Nu neapărat Sfântul Pavel răpit la Ceruri, nu Sfântul Siluan care L-a văzut pe Hristos în Lumina nezidită – și ei ne vor judeca, dar cred că mai aspră ne va fi judecata întâlnindu-ne cu oameni ca Andrée, contemporani nouă, trăind în aceeaşi societate care s-a lepădat de Dumnezeu, suferind de singurătate (nedorită!) şi boală atâţia ani, trăind aceleași „frustrări” ca multe din femeile creştine de astăzi (pentru că și ea a fost un om înzestrat cu daruri de tot felul, și cu toate acestea a ales să facă șase copii și să stea acasă să-i crească). Deși nu s-a „împlinit” într-o viaţă socială sau carieră, cum se zice, deşi „s-a făcut de râs” în fața familiei, în fața prietenilor („Nu ești în stare de ceva mai bun, faci ce-ți spune bărbatul tău, depinzi de el”, și câte din acestea n-o fi auzit), și-a luat libertatea să-L aleagă pe Hristos. Și, pentru asta, teamă să ne fie că-n ziua Judecății ne vom întâlni cu astfel de oameni, și nu uşoară ne va fi judecata propriei conștiințe tuturor celor care am ştiut mult, am primit mult (printre altele, ca şi dar de la Dumnezeu, nu e puţin lucru să te naşti într-o ţară ortodoxă), şi facem puţin, prea puţin...

A fi sincer cu Domnul şi într-un continuu dialog cu El

Dar cum a ajuns până acolo Andrée? În primul rând a trăit o convertire continuă, de-a lungul întregii vieți. S-a educat întru învăţătura Bisericii și, de-a lungul celor cinci-șase ani cât am cunoscut-o, n-am văzut niciodată la ea o atitudine greșită, neduhovnicească. Într-o vreme, când nu înțelegea ce e cu boala ei (paisprezece ani s-a luptat cu cancerul), s-a revoltat împotriva lui Dumnezeu, pentru că se temea că n-o să-și poată crește nepoții. Dar n-a ascuns lucrul ăsta, l-a spovedit, mi l-a spovedit, și a primit cu bucurie cuvântul pe care i l-am spus, să-I ceară lui Dumnezeu ca El să vorbească inimii ei – să nu aștepte nici de la oameni, nici de la cărți răspunsul la întrebarea "de ce a îngăduit Dumnezeu să vină boala asta peste ea". M-am bucurat mult când, cu câteva săptămâni înainte de adormirea ei, ne-am întâlnit și am avut o discuție mai lungă și mi-a spus că și-a găsit pacea cu Dumnezeu și a înțeles de ce a venit boala. Nici n-am vrut să știu, nici nu e pentru mine să știu de ce a cercetat-o pe ea cancerul. E între ea și Dumnezeu, și așa trebuie să rămână. E lucrarea ei de mântuire. E suferința ei, asumată. Pentru că, iată, un alt lucru important: noi ne rugăm mereu, ni se pare că vorbim cu Dumnezeu, dar de cele mai multe ori avem glasuri stinse în rugăciune și ne întrebăm cum am putea să căpătăm iarăși putere. Andrée e pildă pentru mine și ar putea fi multora – fiecare picătură de sânge cursă din inimile noastre, din suferința trupească sau sufletească, din boală, din izolare, din orice neîmplinire, toate acestea, acceptate fără cârtire, tocmai toate acestea dau putere rugăciunii noastre. Toate acestea dau forță glasurilor noastre, și atunci când un astfel de om îngenunchează înaintea lui Dumnezeu, cuvântul lui se va ridica fără opreliște spre urechile Celui ce a primit de bunăvoie și Crucea, și moartea pentru mântuirea noastră, spre inima Celui ce și-a vărsat sângele, fără de păcat fiind.

Andrée a fost un om care și-a educat mintea și și-a oțelit inima căutând mereu să stea înaintea lui Dumnezeu. De atâtea ori am văzut-o, în diverse situaţii, găsind atitudinile drepte – „drept” însemnând, de cele mai multe ori, să fii sincer înaintea lui Dumnezeu. Nu neapărat să salţi de bucurie în boală, nu neapărat să te bucuri când celălalt te nedreptățește, ci să fii sincer cu Domnul şi într-un continuu dialog cu El. Pentru asta o ajuta foarte mult mintea ei care înota în cuvintele Scripturii. N-am văzut, dintre mulți creștini evlavioși pe care i-am cunoscut, pe care îi cunosc, decât puţini a căror minte să înoate în cuvintele Scripturii ca şi a ei. Mereu avea pe buze un verset din Scriptură sau dintr-un Psalm ca să iasă dintr-o situație, ea sau copiii ei. Mereu avea atitudinea duhovnicească potrivită.

Creştinism practic, nu teoretic

Lupta să spună mereu Rugăciunea inimii, indiferent în ce situaţie se afla. Seara avea un canon de făcut cu „Doamne Iisuse”, apoi adormea rugându-se cu metania în mână; şi de multe ori se trezea noaptea panicată, întrebându-şi soţul: „Unde mi-e metania?”.

Mereu plină de dragoste, bună-cuviinţă şi sfială, avea şi multă smerenie: avea diferite daruri, dar se aşeza mereu mai prejos de ceilalţi. Mi-au povestit cei din familia Doamnei Andrée că nu au văzut-o niciodată enervată. După cum zicea şi Părintele Dionisie de la Colciu: nu poți să ai nervii încordați dacă te socotești mai prejos decât toți.

Un alt lucru pe care toţi îl apreciau la ea: avea o permanentă bună-dispoziţie şi un umor fin. În fiecare dimineaţă, când poate unii membri ai familiei erau mai morocănoşi după somn, ea îi făcea să râdă. Avea un umor sensibil, pozitiv, găsea modalitatea de a întoarce orice context banal într-o sursă de bună-dispoziţie: un joc de cuvinte, anumite circumstanţe... Şi ştim cu toţii cât de importantă e buna-dispoziţie în viaţa duhovnicească! Iar dacă se întâmpla să nu fie zâmbitoare era pentru că era afundată în rugăciune.

Era mereu atentă să nu risipească timpul în nici un fel. Nu pierdea timpul niciodată la TV. Soţul ei hotărâse să cumpere un televizor ca să poată copiii să înveţe engleză uitându-se la filme, însă Andrée îl declarase inamicul ei personal. Şi, când copiii au crescut, le lipea pe ecranul televizorului câte o frază bine aleasă, câte un citat din Scriptură sau dintr-un Părinte, care îi făcea să reziste tentaţiei de a se arunca în prăpastia întunecată a „micului ecran”.

Apoi era impresionantă dăruirea ei totală. De copiii ei s-a îngrijit până la capăt, abandonându-se pe sine, renunţând la orice dorinţă personală. Îmi povestea Marc cum l-a îngrijit pe un unchi al ei, grav bolnav. La un moment dat, acesta s-a purtat foarte urât cu ea; însă Andrée, chiar a doua zi după o operaţie pe care ea însăşi a suferit-o, s-a dus la unchiul său, continuând să-l îngrijească, încercând să-i aline durerile, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Creştinism practic, nu teoretic!

Lucrul acesta reiese şi din mai multe întâmplari pe care mi le-a povestit Domnul Marc, soțul dânsei.

Când a cerut-o de soţie, i-a răspuns că primeşte, doar că trebuie să îl anunţe că iubeşte pe cineva mai mult decât pe el. Bietului Marc, care abia începuse să meargă la biserică (din dragoste pentru Andrée), i-a căzut tavanul în cap în clipa aceea. Însă s-a liniştit când ea a continuat: „Pe Hristos Îl iubesc mai mult decât pe tine. Şi mereu va fi aşa”.

Alt exemplu: merseseră odată la o slujbă la o mănăstire și maicile de acolo se purtaseră cam aspru cu copiii. Marc, fiind o fire mai impulsivă, s-a supărat şi a plecat acasă. După slujbă ajunge și Andrée acasă și spune: „Marc, ce s-a întâmplat?”. „Păi n-ai văzut cum se purtau?” (cu copiii bogaților se purtau frumos și cu copiii lor, săraci fiind, erau aspre). Andrée continuă: „Şi ce-i cu asta?” „Păi uite, maicile au făcut așa şi aşa”. „Păi tu la biserică pentru maici ai venit, sau pentru Dumnezeu?”. Normal că l-a expediat într-o altă dimensiune, într-o altă perspectivă; s-a spovedit și apoi a putut merge liniștit la biserica respectivă.

De mai multe ori, în trafic, se întâmpla să stea în urma cuiva care mergea prea încet, și el era nervos și grăbit, și zicea: „Ce caută oameni ca ăștia la volan?! Cine le-a dat permis de conducere?!” (cei care conduc știu ce lucruri ne vin în minte în astfel de situaţii). La care Andrée, foarte liniștită, îi spune: „Marc, bucură-te, abia avem mai mult timp să spunem Rugăciunea inimii”. Și Marc iarăși se topea și iarăși se ruşina, şi se îndrepta.

„Noi ar trebui să ne smerim, căci asta e datoria noastră”

Un alt aspect foarte important, pe care l-am văzut de multe ori: mai apăreau tensiuni omenești cu vecinii, în casă etc., și am admirat felul în care lupta. De multe ori, credem că bolile noastre trupești sau bolile noastre sufletești vin din răni sau traume sau păcate evidente; însă vin şi din neașezări, din conflicte nerezolvate în care noi ne simțim îndreptățiți să nu iertăm, să rănim... „E dreptul meu”, „Așa-i corect”, „Celălalt se înșeală”, și așa mai departe. Și am văzut o luptă a Doamnei Andrée ca tot timpul să-și dezlege conflictele, atât la spovedanie, cât și în afara ei. Spunea, de exemplu, despre cineva cu care erau într-o tensiune la un moment dat: „O, dacă ar fi creștin... Dacă era creștin ca şi noi, nu s-ar fi ajuns la lucrul acesta, și ar fi fost mai bun ca noi. Noi ar trebui să ne smerim, căci asta e datoria noastră”. Și, încet-încet, cu astfel de atitudini smerite, toate nodurile se dezlegau.

Şi, că tot veni vorba de smerenie, dăruire şi neîndreptăţire, îmi spunea Domnul Marc că, după moartea ei, a realizat că Andrée nu a avut nimic „al ei”: nici măcar un obiect, nici un tabiet... nici o pretenţie!

De câte ori mergeam la ei acasă, nu a fost dată să nu plec îmbogățit – starea de acolo, împreună-rugăciunea lor... V-am spus, șase copii a crescut și a educat (Marc spune că el a fost al șaptelea ei „copil”), şi pe toți i-a educat în şi spre Hristos. Mai mulți dintre copii și soțul dânsei au primit Botezul ortodox. Dacă acestea ar fi fost doar cuvinte și nu viață, dacă erau doar literă, nu Duh, vă dați seama că nici unul dintre ei nu ar fi fost impresionat, nici unul dintre ei nu i-ar fi urmat calea. Iar astăzi toţi copiii lor sunt într-o relaţie vie cu Dumnezeu, şi știu o mulțime de Psalmi și fragmente multe din Evanghelie, iar Evanghelia după Marcu o știu toți ai casei, toți opt, pe dinafară.

Bineînţeles, toate acestea au fost însoţite de multe, multe ispite şi atacuri de la demoni şi de la oameni. Pe care, cu darul lui Hristos, le-au trecut cu bine.

Apoi, o remarcă – gândiţi-vă ce rugăciune a putut să aibă, cât de mult L-a iubit pe Hristos, şi cât a iubit-o Domnul: şi-a dorit o biserică ortodoxă mai aproape de casă, căci, rănită de boală, deplasările la parohia unde a mers mulţi ani (însă destul de departe) deveniseră grele. Şi aşa a rânduit Domnul ca în toată Belgia să existe nu multe biserici ortodoxe, însă, dintre acestea, trei să fie cumpărate în anii din urmă de către comunităţi ortodoxe (românești, grecești, rusești) pe o rază de doar câţiva kilometri de casa în care a locuit!

Viața ei continuă prin semințele pe care le-a semănat

Marc, soţul Doamnei Andrée, îmi mărturisea că regretă mult că nu a fost suficient de atent cu ea, că nici măcar el, care a trăit patruzeci de ani lângă ea, nu a cunoscut-o cu adevărat pe Andrée. Abia după moartea ei a început să realizeze măreţia omului lângă care a trăit.

Eu însumi am un regret adânc că nu m-am folosit mai mult de întâlnirea cu ea. Ca, de altfel, mai de fiecare dată când pleacă cineva din viața aceasta, din țara aceasta, și se duce în altă parte, şi mă gândesc ce comoară era, poate, în omul acela, și eu cu ce neglijență, cu ce indiferență am tratat trecerea lui prin viaţa mea… Aici îmi fac propria spovedanie, propria pocăință; dar cred că fiecare, nu neapărat legat de Andrée, dar legat de atâția alții, ar trebui să ne facem pocăința. Și pocăință înseamnă nu neapărat regretul că n-am făcut ce puteam să facem, ci mai ales să începem de acum să trăim altfel. Să prețuim altfel relațiile. Dumnezeu vrea ca toate întâlnirile cu oamenii din viața noastră să le trăim ca fiind providențiale – în sensul că prin ele ne putem lucra mântuirea. Că e bun, că e rău, prin omul acela eu pot să mă apropii de Rai, prin felul în care mă raportez la el. Și în felul acesta trăind, în felul acesta luptând, vom fi mai atenți spre cele adânci ale celuilalt. Mult mai atenți să deslușim chipul lui Hristos în el.

Spun acestea pentru că aşa am văzut-o pe Andrée trăind: deschisă către celălalt, cu nespusă răbdare şi multă blândeţe, căutând mereu să pună „gândul bun”.

Și aș mai putea să vorbesc mult despre ea, dar nu vreau să mai spun decât despre sfârșitul ei, după atâtea suferințe cumplite. Așa cum spune paremia de la Cuvioşi, că pare pedeapsă moartea drepților, însă prin ochii lui Dumnezeu lucrurile se văd cu totul altfel: „sufletele lor sunt în mâna Lui” ^{Înţ. Solomon, 3:1-8}. Ajunsese la o stare duhovnicească înaltă, și Dumnezeu a găsit de cuviință că e cel mai bun moment al vieții ei și a venit și a luat-o la Dânsul. Atunci când se împăcase în toate cele cu Dumnezeu, când se dezlegase de toate cele ale lumii acesteia, când găsise puterea să se despartă de familia pe care o iubea atât de mult. De altfel, ultimele ei cuvinte au fost: „Vă cer tuturor iertare şi vă rog să păstrați credința”.

Gândindu-ne la toate acestea, ajungem să înțelegem că nu mai contează cât trăim, ci cum trăim, și înțelegem că, după moartea asta trupească (care nu e moarte când omul crede că Hristos este Izbăvitorul), viața noastră continuă în veşnicie înaintea lui Dumnezeu, dar și pe pământ, prin cele lăsate după noi. Consecinţele faptelor, gândurilor, spuselor noastre încă reverberează pe pământ până în ziua Judecăţii de Apoi.

Și atunci, asta înseamnă că de câte ori ne întâlnim aici, în biserica aceasta, de câte ori ne rugăm, viața Doamnei Andrée continuă. Fiecare rugăciune în biserica aceasta va fi încă o mărturie în fața Tronului lui Dumnezeu că femeia aceasta nu a trăit în van. De câte ori copiii ei se roagă, de câte ori vor alege să trăiască frumos – adică plăcut lui Dumnezeu – ei vor juca rolul celui mai bun „avocat”, pentru că viața ei continuă prin semințele pe care le-a semănat.

„Privegheați!” ^{Marcu 13:37}

Ultimele două zile le-a petrecut la spital, pentru că nu mai putea suporta durerea. I-a şi zis soţului, ieşind ultima oară din casă: „E ultimul drum la spital”. Cu câteva ore înainte de moarte, l-a chemat pe preot, s-a spovedit și s-a împărtășit. Apoi, înconjurată de copii şi de soţ, care i-au cântat Psalmul 22, și-a dat sufletul. Psalmul pe care ea îi învățase, Psalmul adormirii: „De voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele, că Tu cu mine eşti”... Şi, cântând Psalmul, dar și cu cuvinte, au încurajat-o să plece: „Mamă, mergi către Cel pe care atât L-ai dorit, și mijlocește pentru noi!”. Și așa s-au despărțit, o despărțire care a încununat viața unui om care L-a dorit întreaga viață, cu toată inima, pe Hristos.

Unul dintre martorii adormirii ei a fost extrem de mişcat de cele pe care le-a văzut: „Niciodată nu am mai văzut o astfel de familie, care să-şi încurajeze omul drag să meargă la Tatăl!”.

O rugasem pe Doamna Andrée să ne înveţe şi pe noi, cei din parohie, Evanghelia după Marcu, şi avea dorința aceasta, să vină să ne învețe și pe noi și pe copiii noştri. Din pricina bolii, însă, nu putea veni des la biserică în ultimii ani ai vieţii. Dar, într-una din Duminicile în care a venit, ne-a recitat „ca din întâmplare” fragmentul final din capitolul 13 de la Marcu. Ei bine, fragmentul acesta l-au recitat Domnul Marc și cei șase copii după slujba înmormântării, după ce trupul a fost pogorât în groapă. Mesajul acestui final de capitol este că trebuie să veghem, pentru că sfârşitul vieții acesteia este ca și cu un Stăpân oarecare care pleacă departe, și dă slugilor, fiecăruia lucrul lui, şi le cere să vegheze, căci nu știe nimeni când se întoarce acel stăpân. Nu ştie nimeni când vine moartea, și pentru aceasta ne zice Hristos tuturor: „Privegheați!” ^{Marcu 13:37}. A fost un moment cu adevărat cutremurător. Se simțea multă pace, deşi era şi durerea despărțirii. Însă nădăjduiam cu toţii că ea intrase de acum în Viața adevărată, cea pe care și-a dorit-o, că e în brațele Mirelui ei iubit. Şi am văzut seninătate pe chipurile și în inimile familiei sale. Mai mult, în timpul înmormântării, mulţi dintre eterodocşii prezenţi au fost foarte mişcaţi de starea care domnea, de mărturia ortodoxă dată de familia ei.

Cum auzim de atâtea ori că se zice în Biserică: „Pecetea vieții noastre este moartea”. Pentru mine toate acestea au fost confirmări finale. Cele pe care le văzusem înainte la Andrée nu erau minciuni, nu erau trăiri superficiale, ci se adânciseră în inima ei.

Să ne ajute Dumnezeu să nu trăim în zadar, să nu trăim spre osândă vremea care ne rămâne, că noi tot cerem „zile îndelungate și sănătate”. Căci, dacă zilele acestea multe pe care le cerem – și pe care Dumnezeu ni le dă unora –, și sănătatea cu care Dumnezeu ne întărește trupurile, dacă nu le folosim spre apropierea de Hristos, atunci spre osândă ne sunt, indiferent de așezarea noastră, în Biserică sau în afara ei.

Îmi cer iertare că nu v-am putut spune lucruri mai multe şi mai adânci despre un om al lui Dumnezeu. După cum zice Părintele Sofronie (vorbind despre Sfântul Siluan), pentru a înțelege un sfânt, trebuie să fii sfânt; pentru a înţelege un drept, trebuie să fii drept. Dar cred că ar fi fost păcat să nu vă fi împărtășit măcar cele puține pe care vi le-am spus, pe care ochii mei înguști și miopi le-au văzut în viaţa surorii noastre Andrée. Nădăjduiesc să ne fie de folos, iar Andrée să nu fie doar așa, un nume de „pioasă amintire”, ci să ne fie mijlocitoare, pildă și început bun, ca fiind cel dintâi dintre ctitorii ortodocşi ai bisericii noastre care s-a mutat la Ceruri. Amin!